ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1990/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1990/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 25 august 2009, sub

nr. 34328/3/2009, reclamanta Fundația C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să-i lase, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren în suprafață de

aproximativ 500 m.p., situat în București, b-dul U.

Cererea de chemare în

judecată a fost completată, în sensul citării în cauză, în calitate de pârât, a

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, administrator al imobilului,

pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998,

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Prin sentința civilă

nr. 1834 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamanta Fundația C., reținând următoarele:

În ceea ce privește pretinsul

titlu de proprietate al reclamantei, prin actul de proprietate autentificat de Tribunalul

Ilfov sub nr. 613 din 16 februarie 1871 și transcris sub nr. 120/1871 și procesul

verbal al Comisiei pentru înființarea cărților funciare din București nr. 28439/1940,

Comunitatea Izraelită de Rit Spaniol din București a dobândit dreptul de proprietate

asupra terenului din Calea D., iar, în baza Decretului nr. 176/1948, a trecut abuziv

în proprietatea statului o suprafață de 11.465 m.p.

Conform O.U.G. nr. 83/1999

privind restituirea unor imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România, reclamantei Fundația C. i-a fost eliberat protocolul

de predare-primire din 17 decembrie 1999 încheiat cu Primăria municipiului București

- D.G.A.F.I., prin care i s-a atribuit un teren în suprafață de 844 m.p., dreptul

de proprietate al acesteia fiind înscris în C.F. nr. xx, având nr. cadastral C1,

potrivit încheierii O.C.P.I. nr. 125646 din 27 februarie 2008.

În ceea ce privește titlul

de proprietate al pârâtului, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate

din 20 februarie 1997, s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea SC B. SA,

în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1/1999, pentru suprafața de 16.001 m.p., terenul

fiind identificat și evaluat conform proceselor-verbale din 08 august 1995 și

din 25 noiembrie 1996.

Prin O.U.G. nr. 188

din 26 noiembrie 1999, imobilul situat în București, b-dul U. (fostul Magazin J.)

a trecut din patrimoniul SC B. SA în domeniul privat al statului, iar, prin H.G.

nr. 545/2000, a trecut în proprietatea publică a Statului Român, conform anexei

nr. 1 din H.G., acesta fiind în suprafață de 15.047 m.p. și dat în administrarea

Ministerului Justiției, în vederea amenajării ca sediu pentru instanțele judecătorești

și predat conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000.

Potrivit concluziilor

expertului în specialitatea topografie Ș.I., terenul atribuit reclamantei, în suprafață

de 844 m.p., are adresa poștală București, b-dul U. și este format din 161 m.p.

spațiu ocupat de carosabil, iar restul de 683 m.p., ocupat de parcări, alei, aerisiri

și spațiu verde, se suprapune peste terenul deținut de pârât, aflat în administrarea

Ministerului Justiției, fiind amplasat în întregime deasupra subsolului tehnic ce

deservește clădirea Tribunalului București.

De asemenea, expertul

a reținut că există o diferență de 324 m.p. între suprafața de 15.047 m.p., cât

a trecut în domeniul privat al statului, și terenul de 14.723 m.p., deținut, la

data întocmirii documentației cadastrale, de SC B. SA.

Referitor la imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede

că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Or, O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea

unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților

naționale din România reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele

preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, O.U.G.

nr. 83/1999 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite

termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute

în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat și care au aparținut minorităților

naționale.

Conform acestui act normativ,

imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și

care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940

- 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe

de urgență. Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare

va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune,

prin decizie motivată, restituirea imobilelor solicitate, respingerea cererii de

retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată sau va propune acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială.

Deciziile Comisiei speciale de retrocedare pot fi atacate la instanța de contencios

administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen

de 30 de zile de la comunicarea acestora.

Din analiza actelor de

proprietate depuse de reclamantă, în susținerea și dovedirea dreptului de proprietate,

se observă că aceasta își fundamentează dreptul real pe baza O.U.G. nr. 83/1999

și protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999.

Referitor la O.U.G.

nr. 83/1999, acest act normativ instituie o procedură specială reparatorie cu privire

la imobilele aparținând minorităților naționale și care au fost preluate abuziv

de stat, conferind doar o vocație la reconstituirea dreptului de proprietate în

favoarea acelor comunități care urmează procedura specială, iar nu un drept de proprietate.

De asemenea, nici protocolul

de predare-primire din 17 decembrie 1999 nu poate avea valoarea unui titlu de proprietate,

neavând caracter constitutiv de drepturi, astfel că reclamanta trebuia să prezinte

fie o decizie de restituire conform actului normativ invocat de care s-a prevalat,

fie un alt titlu de proprietate, sens în care nu a procedat.

Prin urmare, instanța

a considerat că trebuie analizat în ce măsură titlul de proprietate ce a aparținut

autoarei reclamantei poate fi invocat ca „un bun” în sensul Protocolului 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Raportat la art. 1 din

Protocolul nr. 1 și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul

a apreciat că reclamanta nu justifică existența „unui bun actual”, protejat de Convenție,

cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior

de stat (în anul 1948, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției),

nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, iar Convenția nu garantează

dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Acest text al Convenției

nu garantează, de principiu, dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat,

indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România

a acestei convenții. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției,

Statul român a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează

dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării

Convenției Europene a Drepturilor Omului, indiferent dacă acel bun se mai află sau

nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudența sa de către

Curtea de la Strasbourg (cauza Constandache împotriva României).

Pe de altă parte, Tribunalul

a constatat că situația de fapt a reclamantei este net diferită de situația reclamanților

din cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României și Porțeanu împotriva

României.

Specific acestor cauze,

în care Curtea a reținut existența, în patrimoniul reclamanților, a „unui bun” în

sensul Convenției, a fost faptul că, în toate trei acțiunile în revendicare, cele

prin care s-a solicitat declararea nulității titlului statului au fost formulate

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În al doilea rând, în toate

aceste cauze, prin hotărâri judecătorești definitive, s-a stabilit că statul nu

avea un titlu valabil asupra bunurilor preluate și reclamanții erau proprietarii

legitimi ai bunurilor, iar bunurile au fost vândute de stat în cursul procesului

(Străin împotriva României, parag. (9)) sau după admiterea cererii prin care s-a

constatat că titlul statului nu era valabil (Păduraru împotriva României,

parag. (66)). Or, în cauza de față, reclamanta nu se află în niciuna dintre aceste

situații.

Această distincție dintre

„speranța legitimă” și „un bun” în sensul Convenției a fost reliefată de C.E.D.O.

și în cauza recentă Maria Atanasiu contra României.

De asemenea, C.E.D.O.

a statuat că nu va fi considerat „bun”, în sensul art. menționat, speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională,

care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției. În acest sens, prima instanță

a avut în vedere jurisprudența Curții Europene în cauzele Penția și Penția împotriva

României; Lindner și Hammermayer împotriva României; Ionescu și Mihăilă împotriva

României; Caracaș împotriva României.

Tribunalul a mai constatat

că instanța de contencios european a reținut, în favoarea foștilor proprietari,

încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în

situații diferite de cea a reclamantei din prezenta cauză, când s-a justificat existența

„unui bun” în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat,

urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior

momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut obligația respectării

Convenției. Or, în cauza de față, reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii calității

de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească

sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârât.

Prin urmare, nu deține

„un bun” care ar putea fi invocat în sensul de „bun” ocrotit de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, reclamanta trebuind să se prevaleze de un titlu de proprietate

emis în baza și cu respectarea O.U.G. nr. 83/1999, ceea ce nu a făcut.

În ceea ce privește titlul

de proprietate al Statului Român, față de cele reținute în fapt, în precedent, instanța

a concluzionat că, la acest moment, este justificată speranța legitimă a pârâtului,

de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul său de proprietate nu a

fost desființat, iar autoarea sa a avut la baza constituirii dreptului de proprietate

certificatele de atestare din 08 august 1995 și din 25 noiembrie 1996, care sunt

acte cu o dată mai veche decât actul normativ invocat de reclamantă.

De asemenea, la data încheierii

protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999, între reclamantă și Primăria

Municipiului București - D.G.A.F.I., prin care i-a fost atribuit terenul în suprafață

de 844 m.p., terenul intrase deja în domeniul privat al statului, în baza O.U.G.

nr. 188 din 26 noiembrie 1999, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut în proprietatea

publică a Statului Român, conform anexei nr. 1, și dat în administrarea Ministerului

Justiției, în vederea amenajării ca sediu pentru instanțele judecătorești, predat

conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000. Astfel, imobilul a

intrat în domeniul public al statului în anul 2000, iar reclamanta și-a intabulat

dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 844 m.p. abia în anul 2008,

conform încheierii O.C.P.I. nr. 125646 din 27 februarie 2008.

Totodată, și din perspectiva

regimului juridic al acțiunii în revendicare privitor la bunurile din domeniul public,

dreptul de proprietate publică fiind inalienabil și insesizabil, instanța a constatat

că acțiunea reclamantei este neîntemeiată

În concluzie, a reținut

că reclamanta nu a exhibat un titlu de proprietate și nu a făcut dovada unui drept

de proprietate cu privire la terenul revendicat, care să fie opozabil pârâtului,

iar titlul de proprietate al acestuia din urmă este preferabil, fiind mai vechi

și mai bine caracterizat, obiectul dreptului de proprietate revendicat făcând parte

din domeniul public al statului și fiind dat în administrarea Ministerului Justiției,

care este titularul dreptului de administrare.

Față de aceste considerente,

instanța a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta Fundația C., care a criticat-o ca fiind netemeinică și

nelegală, solicitând desființarea acesteia și admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă nr.

196 A din 10 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de reclamantă, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis,

în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata sumei de 2.126.036 RON, reprezentând valoarea de circulație a

terenului în suprafață de 844 m.p., situat în București, b-dul U.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

La momentul formulării

cererii de chemare în judecată, 20 august 2009, apelantei i se reconfirmase dreptul

de proprietate asupra terenului în cauză de către Statul Român, în baza dispozițiilor

O.U.G. nr. 83/1999, care prevăd, la art. 1, că, în ceea ce privește imobilele ce

fac obiectul acestei ordonanțe, se prezumă preluarea fără titlu valabil. Ordonanța

individualizează, în anexa nr. 1, imobilele care se restituie persoanelor îndreptățite,

imobilul în speță fiind enumerat în anexă.

Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 83/1999, în forma în vigoare la momentul la care petentei i s-a reconstituit

dreptul de proprietate asupra terenului, se prevedea că imobilele ce sunt cuprinse

în anexa care face parte integrantă din această ordonanță, ce au aparținut comunităților

cetățenilor reprezentând minoritățile naționale din România și care au fost trecute

în proprietatea Statului Român după anul 1940, prin măsuri de constrângere, confiscare,

naționalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor ori succesorilor acestora.

Dispozițiile art. 2 din

actul normativ sus-menționat, de asemenea, în forma în vigoare la data la care s-a

emis protocolul de predare-primire nr. 3839/1999, stabileau că, în scopul verificării

îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 1, se instituie Comisia specială de restituire,

iar, în urma examinării cererii și analizei documentației pentru fiecare imobil

cuprins în anexa la ordonanță, Comisia urmează să întocmească note de constatare.

Așadar, la momentul la

care reclamantei i s-a reconfirmat de către Statul Român dreptul de proprietate

asupra terenului, Comisia instituită în scopul verificării îndeplinirii condițiilor

prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 urma să întocmească o notă de constatare, și nu

o decizie motivată de restituire, așa cum a susținut Tribunalul.

Instanța de fond a omis

să analizeze prevederile O.U.G. nr. 83/1999 în forma care era în vigoare la data

când s-a reconfirmat petentei dreptul de proprietate asupra terenului în cauză,

făcând o analiză a prevederilor acestei ordonanțe în forma în vigoare la momentul

de față.

Prin nota de constatare

nr. 8/1999, Comisia specială de restituire a constatat că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999. Totodată, prin nota de constatare din 09

noiembrie 1998, s-a constatat că terenul a fost proprietatea Comunității Izraelite

din București, stabilindu-se că solicitarea restituirii imobilului este întemeiată

și propunându-se restituirea bunului.

Aceste note de constatare

au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 83/1999,

potrivit cărora comisia instituită în baza Ordonanței soluționează cererile persoanelor

îndreptățite, întocmind note de constatare. Imobilul în litigiu se regăsește în

anexa I la Ordonanță, fiind, astfel, prevăzut în mod explicit.

Apelanta deține un titlu

valabil în conformitate cu legea în vigoare la data reconfirmării dreptului de proprietate

de către stat, așa încât referirea Tribunalului la anumite decizii C.E.D.O. nu este

relevantă în cauză, cu atât mai mult cu cât O.U.G. nr. 83/1999 a individualizat

în mod clar, în cuprinsul anexei 1, imobilele care fac obiectul acestui act normativ.

Referitor la titlul de

proprietate al Statului Român, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate

din 20 februarie 1997, s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea SC B. SA,

în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1/1999, pentru suprafața de 16.001 m.p., iar,

prin O.U.G. nr. 188/1999, imobilul din b-dul U. a trecut din patrimoniul SC B. SA

în domeniul privat al statului; prin H.G. nr. 545/2000, acest teren a trecut în

proprietatea publică a Statului Român, fiind dat în administrarea Ministerului Justiției,

în vederea amenajării ca sediu pentru instanțele judecătorești.

Așadar, la data încheierii

protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999 între reclamantă și Primăria

municipiului București, prin care i-a fost atribuit terenul în suprafață de 384

m.p., imobilul intrase deja în proprietatea privată a Statului Român, în baza O.U.G.

nr. 188/1999, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut în proprietatea publică a Statului,

reclamanta intabulându-și dreptul de proprietate pentru terenul în cauză, în suprafață

de 844 m.p., în anul 2008, potrivit încheierii O.C.P.I. nr. 125646 din 27

februarie 2008.

Curtea de Apel a reținut

că, deși reclamanta a făcut dovada unui drept de proprietate cu privire la terenul

revendicat, cererea de restituire în natură este neîntemeiată, având în vedere regimul

juridic al acțiunii în revendicare privind bunurile aflate în domeniul public, dreptul

de proprietate publică fiind inalienabil și insesizabil.

Prin Decizia în interesul

legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a reținut că, pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură

a bunului preluat abuziv de stat, urmează să se plătească persoanei îndreptățite

despăgubiri bănești actuale, egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.

Privarea de bun, în absența

oricărei despăgubiri, ar constitui o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese

că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile

reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează

să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Revendicarea este o acțiune

reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de

a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a fost

transmis unui terț care a dobândit, în mod iremediabil, proprietatea lui, obiectul

revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care

acțiunea devine personală.

În consecință, având în

vedere precizările făcute de către petentă, prin concluziile scrise atașate la filele

37-39 din dosarul C.A.B., imposibilitatea restituirii în natură a terenului, raportul

de expertiză întocmit în cauză în fața instanței de fond, conform art. 296 C. proc.

civ., Curtea a admis apelul, a schimbat, în tot, sentința apelată, a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata sumei de 2.126.036 RON, reprezentând valoarea de circulație

a terenului în suprafață de 844 m.p., situat în București, b-dul U.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o

pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 1077

din 1 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

recursul declarat de pârât, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare,

aceleiași instanțe.

În pronunțarea acestei

decizii, Înalta Curte a reținut că, la termenul din 26 aprilie 2012, instanța de

apel a invocat din oficiu posibilitatea transformării obiectului cererii în revendicare

într-o cerere în despăgubiri, în raport de imposibilitatea restituirii, în natură,

a imobilului solicitat, rămânând în pronunțare, deși reprezentantul reclamantei

a menționat că nu poate pune concluzii pe acest aspect, fără a discuta cu reprezentanții

societății, iar reprezentantul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești

nu a pus concluzii pe această chestiune.

Modificarea obiectului

acțiunii de către reclamanta apelantă a fost făcută în scris, abia prin concluziile

scrise depuse la dosarul cauzei, în apel, după rămânerea în pronunțare, fiind încălcat,

astfel, principiul contradictorialității și cel al dreptului la apărare, recunoscute

în favoarea ambelor părți, fiind afectat, mai ales, pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, căruia nu i s-au mai putut comunica precizările referitoare

la măsurile reparatorii care i s-au solicitat prin notele scrise.

În concluzie, au fost

încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., prin soluționarea cauzei în temeiul unei cereri noi, puse

în discuție din oficiu, însușite și dezvoltate de reclamantă numai prin concluziile

scrise, care nu au fost comunicate și puse în discuția părților, prejudiciindu-se

dreptul la apărare al recurentului, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin

casarea deciziei astfel pronunțate.

Prin decizia civilă

nr. 338 A din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a admis apelul formulat de apelanta reclamantă Fundația C., s-a schimbat, în tot,

sentința apelată, în sensul că s-a admis, în parte, acțiunea, a fost obligat pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 2.126.036 RON,

reprezentând valoarea de circulație a terenului în litigiu.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a reținut că, deși instanța de casare a dat pârâtului Statul Român

posibilitatea ca, în rejudecarea apelului, să formuleze apărări și susțineri cu

privire la posibilitatea transformării acțiunii în revendicare în cerere de despăgubiri,

acesta nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat apărări în scris. Ca atare,

instanța de trimitere a menționat că va proceda la reanalizarea susținerile părților

potrivit motivelor de apel și actelor din dosar. A constatat că acțiunea a fost

formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reținând aceeași situație

de fapt ca și instanțele anterioare și aceleași considerente de drept cu cele avute

în vedere prin prima decizie de apel. În plus, a arătat că cererea de revendicare,

fiind introdusă pe rolul instanței anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

iar reclamantul, având dreptul de a opta între menținerea sau părăsirea temeiului

juridic inițial al acțiunii, cererea apelantei a fost examinată din perspectiva

dreptului comun.

A înlăturat susținerea

intimatului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, privind aplicarea

Deciziei în interesul legii nr. 6/2011 (în realitate, nr. 27/2011), care vizează

acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată,

prin care se solicită obligarea Statului Român la acordarea despăgubirilor bănești

pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

Ministerul Justiției, criticând-o pentru următoarele motive:

I. Recurentul pârât Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că hotărârea este dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

dovedit titlul de proprietate.

Aceasta a afirmat, prin

acțiunea introductivă, că, prin protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999

încheiat cu Primăria municipiului București, emis în aplicarea dispozițiilor

art. 5 din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut

comunităților cetățenilor minorităților naționale din România, i-a fost reconfirmat

de către Statul Român dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție.

Însă, actul normativ sus-menționat

nu conferea, în mod automat, un drept de proprietate, ci doar o vocație la reconstituirea

acestui drept în favoarea comunităților minorităților naționale din România.

Astfel, deși în anexa

la acest act normativ erau nominalizate anumite imobile, în același timp se stabilea

o procedură obligatorie în cadrul căreia o comisie specială urma să verifice îndeplinirea

condițiilor prevăzute la art. 1, să analizeze documentația depusă de solicitanți

și să întocmească note de constatare. Comisia nu era abilitată și nu emitea acte

cu valoarea unor titluri de proprietate.

Această situație este

confirmată inclusiv de afirmațiile reclamantei, care precizează, în cererea de apel,

împrejurarea că, printr-o notă de constatare, comisia specială a reținut că terenul

a fost proprietatea Comunității Izraelite de Rit Spaniol și a stabilit că solicitarea

pentru acest imobil este întemeiată, propunând Guvernului restituirea bunului.

Așadar, nici protocolul

din 17 decembrie 1999 încheiat cu Primăria municipiului București și nici notele

de constatare emise de comisia specială nu au valoarea unui titlu de proprietate,

neavând caracter constitutiv de drepturi, iar reclamanta nu a înfățișat niciun act

în baza căruia să se fi dispus restituirea.

Dimpotrivă, atât anterior

O.U.G. nr. 83/1999, cât și prin acest act normativ, s-a stabilit că imobilul în

discuție este în folosința publică a statului, iar, prin H.G. nr. 545 din 29

august 2000, a fost trecut în administrarea Ministerului Justiției, în vederea amenajării

sale ca sediu pentru instanțele judecătorești.

În concluzie, Statul Român

a făcut dovada dreptului de proprietate, atât ex lege, prin natura bunurilor ce

alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate, cât și prin certificatul de atestare

din 20 februarie 1997, prin care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea

SC B. SA, precum și prin H.G. nr. 545/2000.

Instanța de apel, deși

reține corect situația de fapt din dosar și regimul juridic al imobilului, în sensul

inalienabilității acestuia, constată în mod nejustificat că reclamanta și-a dovedit

titlul de proprietate.

O.U.G. nr. 83/1999 i-a reconfirmat reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu, acțiunea ce face obiectul prezentei spețe este inadmisibilă.

Deși nu se precizează

expres în considerentele deciziei recurate, motivarea capătului de cerere referitor

la acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat are la bază Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că lipsa oricăror despăgubiri

în situația imposibilității restituirii bunului în natură este contrară art. 1 din

Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta reprezintă singura

posibilitate de convertire a obiectului cererii de revendicare într-o cerere în

despăgubiri; în caz contrar, ar fi incidentă ipoteza încălcării dispozițiilor

art. 294 C. proc. civ., conform cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi”.

Dispoziția citată prevede

că, cererea de chemare în judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia

se va desfășura judecata atât în ceea ce privește părțile, cât și obiectului cererii.

Stabilirea cadrului procesual

este specific procedurii parcurse la instanța de fond, deoarece, potrivit dispozițiilor

art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată.

Așadar, în speță, în măsura

în care se admite schimbarea, în apel, a obiectului cererii de chemare în judecată,

aceasta nu se poate realiza decât în baza Deciziei nr. 33/2008. Întrucât acțiunea

a fost introdusă pe rolul instanțelor înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, Curtea a permis reclamantei să aleagă dacă păstrează sau nu vechiul

temei de drept, în final, cererea fiind analizată potrivit dreptului comun.

În această situație, este

nelegală motivarea instanței de apel, în sensul că, în cauză, nu este aplicabilă

Decizia în interesul legii nr. 27/2011, potrivit căreia „Acțiunile în acordarea

de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție,

sunt inadmisibile”. Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate și, în principal,

respingerea apelului declarat de reclamantă, ca nefondat; în subsidiar, respingerea

acțiunii, ca inadmisibilă.

II. Recurentul pârât Ministerul

Justiției a criticat decizia ca nelegală, prin prisma cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esență, pentru aceleași motive invocate și

de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În plus, a făcut referire,

în susținerea recursului, și la dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 în forma republicată,

arătând că actul normativ respectiv stabilește o întreagă procedură de urmat, finalizată

cu o decizie prin care se poate dispune restituirea bunului, respingerea cererii

sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Recurentul justifică pretenția

de a se bucura de imobilul a cărui restituire s-a solicitat, în condițiile în care

titlul său de proprietate nu a fost desființat, iar autoarea sa a avut la baza constituirii

dreptului de proprietate certificatul de atestare a dreptului de proprietate înregistrat

din 08 august 1995 și din 25 noiembrie 1996, acte care poartă dată mai veche decât

O.U.G. nr. 83/1999.

În aceste condiții, este

greșită concluzia instanței de apel, potrivit căreia reclamanta și-a dovedit dreptul

de proprietate, deși aceasta nu a prezentat un titlu asupra terenului revendicat,

în timp ce titlul de proprietate al recurentului pârât este preferabil, fiind mai

vechi și mai bine caracterizat, fiind justificată, deci, speranța legitimă de a

se bucura de bun.

Recurentul pârât a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei

instanțe.

Intimata reclamantă a

depus întâmpinare la cele două recursuri, solicitând respingerea căilor de atac,

ca nefondate. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției,

a invocat și excepția lipsei de interes în promovarea căii de atac, în raport de

împrejurarea că, prin soluția pronunțată de instanța de apel, nu a fost afectat

dreptul de folosință al acestei părți asupra terenului în litigiu.

Anterior dezbaterilor

asupra fondului recursurilor, Înalta Curte a pus în discuție excepția lipsei de

interes în declararea recursului formulat de Ministerul Justiției și, în subsidiar,

admisibilitatea acestei căi de atac, în condițiile în care partea menționată nu

a declarat recurs împotriva primei decizii de apel, nr. 196 A din 10 mai 2012 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Analizând recursul formulat

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de criticile formulate,

și recursul formulat de Ministerul Justiției din perspectiva excepției lipsei de

interes, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este fondat.

Dintre motivele de nelegalitate

invocate de recurentul pârât va fi analizat cel referitor la încălcarea dispozițiilor

art. 294 C. proc. civ., întrucât vizează schimbarea, în apel, a obiectului cererii

de chemare în judecată, formulându-se, în consecință, critici în legătură cu cadrul

procesual asupra căruia s-a pronunțat Curtea și care sunt prioritare examinării

acelor critici de nelegalitate privind modul în care ar fi trebuit soluționată acțiunea

în revendicare imobiliară, care constituie obiectul cererii de chemare în judecată

și cu privire la care se pretinde că instanța de apel nu s-a pronunțat, de vreme

ce a judecat apelul cu schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, recurentul

susține că transformarea cererii în revendicare în acțiune de despăgubiri poate

fi realizată doar în temeiul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, raționament

care nu rezultă, însă, din considerentele deciziei recurate. Pe de altă parte, a

arătat că, în caz contrar, este incidentă ipoteza încălcării dispozițiilor art.

294 C. proc. civ., în ceea ce privește obiectul acțiunii cu care a fost învestită

prima instanță.

Critica referitoare la

pronunțarea hotărârii atacate cu nerespectarea textului de lege sus-menționat este

întemeiată.

Prin dispozitivul deciziei

recurate, Curtea s-a pronunțat asupra unei cereri noi, formulate pentru prima dată

prin notele scrise depuse de apelanta reclamantă în apel, respectiv asupra cererii

în despăgubiri, iar nu asupra obiectului cererii de chemare în judecată cu care

a fost sesizată prima instanță, respectiv acțiune în revendicare, și care determina

cadrul procesual în raport de care urma să fie analizate criticile părții menționate.

Indiferent care ar fi

temeiul juridic al transformării acțiunii în revendicare în cerere de despăgubiri,

în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul

litigiului, Decizia în interesul legii nr. 33/2008 sau art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ultimul fiind avut în vedere

de Curte în soluționarea cauzei, pentru legala învestire a instanței, cererea de

despăgubiri ar fi trebuit formulată în dosarul primei instanțe și cu respectarea

normelor procedurale civile care reglementează regulile conform cărora poate fi

sesizată această instanță cu o cerere completatoare a acțiunii inițiale.

Or, cum s-a arătat deja,

apelanta reclamantă nu a respectat normele procesuale pentru legala învestire a

instanței cu cererea de despăgubiri, formulând, prin notele scrise, o cerere nouă

în apel, ca acțiune subsidiară cererii în revendicare.

Ca atare, au fost încălcate

dispozițiile art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu pot fi formulate

cereri noi.

Pronunțându-se asupra

unei cereri noi, Curtea a nerespectat formele procedurale reglementate de lege sub

sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce va determina,

în condițiile art. 304 pct. 5 din același Cod, admiterea recursului și casarea deciziei

atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, vătămarea recurentului pârât, produsă

prin soluționarea unui capăt de cerere nou, neputând fi înlăturată în alt mod decât

prin anularea deciziei pronunțate în aceste condiții.

Intimata reclamantă a

susținut, în întâmpinare, că cererea în despăgubiri nu poate fi considerată o modificare

a acțiunii inițiale, întrucât obiectul a rămas același, revendicarea imobilului,

fiind întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., pretențiile pentru despăgubiri,

formulate prin concluziile scrise depuse în primul dosar de apel, reprezentând doar

o precizare a efectelor acțiunii, în cazul imposibilității restituirii în natură

a bunului în litigiu.

A invocat și dispozițiile

art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care prevăd că cererea nu se socotește

modificată în cazul în care se solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit,

precum și caracterul devolutiv al apelului, care permite instanței să soluționeze

fondul litigiului sub toate aspectele.

Apărările intimatei reclamante

nu pot fi primite.

În primul rând, nu se

poate vorbi despre o schimbare a obiectului inițial al acțiunii, ci despre o completare

a acestuia, de vreme ce, prin concluziile scrise depuse în apel, în cadrul cărora

intimata reclamantă a formulat, pentru prima dată, pretențiile referitoare la despăgubiri,

cererea respectivă a fost formulată în subsidiar, păstrându-se, totodată, și solicitarea

de revendicare a bunului, conform acțiunii cu care a fost sesizată prima instanță.

Este de netăgăduit diferența

dintre obiectul celor două tipuri de cerere, indiferent că temeiul juridic al lor

este același, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea în revendicarea

presupunând câștigarea imobilului în materialitatea lui de către cel ce se pretinde

proprietarul deposedat, în timp ce acțiunea în despăgubiri vizează obținerea unei

sume de bani de către cel în cauză. Pe de altă parte, ipoteza în care acțiunea în

revendicare se poate „transforma” într-o acțiune în despăgubiri, și anume când nu

mai este posibilă restituirea bunului în natură, nu poate conduce la concluzia că

cererile au un obiect identic și, ca atare, nu ar presupune formularea pretențiilor

în despăgubiri în mod distinct și în condițiile legii procesual civile.

Nici dispozițiile

art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu susțin teza invocată, în apărare, de

către intimata reclamantă. Este real că textul de lege menționat califică drept

precizare de acțiune, iar nu modificare, cererea prin care se solicită valoarea

obiectului pierdut sau pierit (cazul imposibilității restituirii în natură a bunului

din motive independente de voința solicitantului putând fi asimilată celor două

situații reglementate de dispoziția legală enunțată). Cu toate acestea, o asemenea

„precizare” de acțiune trebuie formulată în dosarul primei instanțe, iar nu direct

în apel, prin notele scrise, în faza de control judiciar reprezentând o cerere nouă,

depusă cu încălcarea art. 294 C. proc. civ. Instanța de apel are atribuții de control

judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, prin care

au fost soluționate cererea/cererile cu care a fost învestită această instanță,

în niciun caz neputând verifica hotărârea supusă controlului din perspectiva unor

cereri cu care prima instanță nu a fost sesizată și, deci, nu s-a putut pronunța

asupra lor.

De asemenea, nici caracterul

devolutiv al apelului nu permite soluționarea, în calea de atac, a unor cereri care

nu au fost deduse judecății în dosarul primei instanțe. Efectul devolutiv al apelului

presupune repunerea în discuție a cauzei, printr-o nouă judecată și în baza unor

elemente proprii de soluționare, a acelor chestiuni de fapt și de drept criticate

prin motivele formulate de apelant și, care, în mod evident, au fost supuse judecății

primei instanțe. Cum s-a arătat deja, instanței de apel nu i se poate transpune

(termenul „devolutiv” provine din verbul latin devolvo – a transmite, a face să

treacă ceva de la un subiect la altul) sarcina exercitării controlului judiciar

asupra unor aspecte cu care prima instanță nu a fost învestită.

În pronunțarea prezentei

hotărâri, Înalta Curte a avut în vedere și decizia de recurs anterioară, nr.

1077 din 1 martie 2013, potrivit căreia s-a admis calea de atac declarată de același

recurent pârât și s-a dispus casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la aceeași Curte de apel, în esență, pentru considerente referitoare

la respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, recunoscute

în favoarea ambelor părți, în sensul de a-și putea susține poziția față de cererea

de despăgubiri, pe care chiar instanța de recurs anterioară o califică drept o cerere

nouă, formulată prin notele scrise depuse în apel. Ca atare, nu s-ar putea considera,

raportat la argumentele enunțate în decizia de casare nr. 1077 din 1 martie 2013,

că instanța de recurs ar fi presupus admisibilă formularea cererii de despăgubiri

direct în apel, prin notele scrise, casarea operând doar pentru ca părțile să-și

poată exprima punctul de vedere asupra cererii respective.

În concluzie, în baza

art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul declarat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași

Curte de apel, pentru a se pronunța asupra apelului declarat de reclamantă în limitele

obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată prima instanță.

Cu ocazia rejudecării

apelului, instanța de trimitere va avea în vedere și criticile din recursul formulat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care vizează fondul

acțiunii în revendicare și care nu pot fi soluționate de Înalta Curte, în raport

de soluția care urmează a se pronunța asupra recursului de față. Aceasta și față

de modul în care Curtea de Apel a înțeles să soluționeze cauza, prin decizia recurată

în prezentul dosar.

Astfel, deși instanța

de apel face referire, în considerentele hotărârii atacate, la dreptul de proprietate

invocat de părți, arătând argumentele pentru care a considerat că nu se poate dispune

restituirea, în natură, a terenului solicitat de reclamantă, soluția asupra acțiunii

în revendicare nu se regăsește în dispozitivul deciziei, deși cu această unică acțiune

fusese învestită prima instanță și, chiar și în apel, cererea a fost păstrată, despăgubirile

fiind pretinse în subsidiar. Cum dispozitivul deciziei atacate nu cuprinde soluția

asupra acțiunii în revendicare, nu se poate reține că argumentele avute în vedere

de Curtea de Apel în legătură cu dreptul de proprietate al părților și imposibilitatea

restituirii în natură a bunului către reclamantă sprijină o soluție de respingere

a acțiunii în revendicare, soluție inexistentă în dispozitivul hotărârii. Cât privește

aceleași considerente, avute în vedere de Curte în obligarea pârâtului Statul Român

la despăgubiri către reclamantă, acestea sunt nerelevante în cauză, de vreme ce

instanța de apel s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost legal învestită.

Prin urmare, prezenta instanță nu poate verifica, în cadrul recursului de față,

criticile de nelegalitate referitoare la fondul dreptului dedus judecății și care

urmează să fie avute în vedere de instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării apelului

declarat de reclamantă.

Criticile referitoare

la incidența, în speță, a deciziei în interesul legii nr. 27/2011 nu au fost avute

în vedere, în soluționarea recursului, de vreme ce se referă la cererea în despăgubiri,

cu privire la care Înalta Curte a considerat că reprezintă o cerere nouă în apel

și, deci, imposibil de analizat de instanțele de control judiciar, în oricare dintre

fazele acestui control.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâtul Ministerul Justiției, acesta este lipsit de interes.

Una dintre cerințele interesului

în exercitarea unei căi de atac (și al oricărui alt act de procedură) îl reprezintă

și caracterul personal și direct al folosului practic urmărit de parte, și anume

ca acest folos să vizeze partea care recurge la forma procedurală respectivă, în

sensul că, dacă nu ar declara-o, s-ar expune unui prejudiciu.

Or, prin decizia atacată,

celălalt pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat

la plata despăgubirilor către reclamantă, ceea ce nu afectează în niciun fel dreptul

de administrare al recurentului Ministerul Justiției asupra imobilului în litigiu.

Împrejurarea că, urmare

a admiterii recursului exercitat de Statul Român, decizia va fi casată, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare, nu schimbă soluția ce se va pronunța asupra recursului

declarat de Ministerul Justiției, de vreme ce condiția interesului se verifică la

data sesizării instanței cu actul procedural respectiv, în speță, cu cererea de

recurs din dosarul de față, și nu este influențată de soluția ce se va pronunța

cu ocazia rejudecării apelului, de către instanța de trimitere. Or, cum s-a menționat,

hotărârea atacată nu cuprinde nicio obligație în sarcina pârâtului Ministerul Justiției

și nicio dispoziție care să aducă atingere dreptului de administrare al pârâtului.

Pentru aceste argumente,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat

de pârâtul Ministerul Justiției, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei

nr. 338 A din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Respinge, ca lipsit de

interes, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 iunie 2014.