ÎCCJ, decizie (scj.ro #194792)

Imobil acordat în compensare prin hotărâre judecătorească. Atribuirea terenului de către unitatea deținătoare unei alte persoane. Imposibilitatea executării obligației. Contravaloarea bunului înstrăinat. Determinarea cuantumului despăgubirii în raport cu momentul restituirii

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: acțiune în revendicare

înstrăinarea bunului

despăgubiri

C.civ., art. 566

Dreptul de proprietate, odată recunoscut în favoarea unei persoane, dă posibilitatea acesteia de a recurge la mijloace juridice de protecție, pentru a obține restituirea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, inclusiv de a obține dreptul la despăgubiri dacă este cazul (art. 563 Cod civil). În măsura în care bunul nu se mai află în deținerea celui care îi incumba obligația restituirii – pentru că a pierit sau a fost înstrăinat – dreptul de proprietate se transformă în dezdăunări, așa cum rezultă din dispozițiile art. 566 alin. (1) Cod civil, întrucât nimeni nu poate fi privat de proprietate fără a i se recunoaște îndreptățirea la despăgubiri echivalente.

Astfel, împrejurarea că, deși pârâta, în calitate de unitate deținătoare în temeiul Legii nr. 10/2001, a recunoscut dreptul reclamantului la măsura reparatorie a atribuirii bunului în compensare, la momentul la care s-a încercat executarea măsurii, s-a constatat imposibilitatea punerii în posesie întrucât terenul nu se mai afla în patrimoniul acesteia, ca urmare a dispunerii de același bun, în favoarea altor persoane, nu poate avea decât semnificația scoaterii imobilului din patrimoniul entității deținătoare, ceea ce din punct de vedere juridic este asimilabil înstrăinării la care se referă art. 566 alin. (1) Cod civil, cu consecința, pentru cel care a nesocotit dreptul la proprietate al altei persoanei, și a făcut deci, imposibilă restituirea bunului, de a fi obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare.

În ceea ce privește determinarea cuantumului despăgubirilor, art. 566 alin. (1) Cod civil,

care dă expresie efectelor admiterii acțiunii în revendicare – prin restituirea în natură a bunului, respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii sau înstrăinării acestuia –, are în vedere momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel de acțiuni) întrucât, în situația imposibilității restituirii în natură, trebuie asigurată echivalența valorică prin calcularea dezdăunărilor raportat la aceeași dată. Faptul că nu se poate realiza reîntregirea patrimoniului titularului recunoscut al dreptului prin restituirea imobilului reprezintă temei pentru determinarea despăgubirilor apte să asigure, la același moment, valoarea de înlocuire a bunului.

Prin urmare, momentul care trebuie luat în considerare la stabilirea valorii despăgubirilor datorate pentru imposibilitatea restituirii în natură a bunului este cel când a rămas irevocabilă hotărârea care a soluționat contestația împotriva dispoziției emise în temeiul legii speciale de reparație (și  deci, măsura restituirii prin compensare putea fi executată), dată la care valoarea bunurilor atribuite se stabilea conform standardelor internaționale de evaluare prevăzute Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1931 din 19 octombrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă la data de 04.01.2017, reclamanții A., prin mandatar convențional B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Mangalia prin primar și Primarul municipiului Mangalia, obligarea acestora, în cote de 60% pentru primul reclamant și respectiv 40% pentru reclamantă, la plata contravalorii lotului de 9.130 mp teren din domeniul privat al Municipiului Mangalia, astfel cum a fost identificat în dispoziția nr. 157 din 11.06.2003 a Primarului municipiului Mangalia și sentința civilă nr. 3845 din 21.06.2011, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 707/C din 5.12.2011 a Curții de Apel Constanța, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 566 alin. 1 C.civ.

2.Sentința Tribunalului Constanța

Prin sentința nr. 780 din 21.03.2019, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a admis acțiunea; a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 255.600 euro, în echivalent lei, calculat la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea imobilului situat în intravilanul municipiului Mangalia, județul Constanța, în suprafață de 9130 mp, identificat prin dispoziția nr. 157/2003 a Primarului municipiului Mangalia, în cote de 60% pentru A. și de 40% pentru C.

3.Decizia Curții de Apel Constanța

Prin decizia nr. 81/C din 06.05.2021, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința, în sensul că i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 289.207 euro, în cotă de 60% către reclamantul A. și 40% către reclamanta C., în echivalent lei la data plății; a menținut celelalte dispoziții; a respins apelul declarat de pârâții Municipiul Mangalia și Primarul municipiului Mangalia împotriva sentinței și a încheierii din 21.04.2017, ca nefondat.

4.Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamantele, cât și pârâții.

1) Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei, rejudecarea apelului și obligarea pârâților la plata sumei de 390.307 euro, echivalent în lei la data plății, în cotele menționate în decizie.

Recurentele s-au prevalat de motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. pentru a susține aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 566 alin. 1 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamantele au arătat că, potrivit textului de lege menționat, în cazul în care restituirea lucrului în natură nu mai este posibilă, inclusiv din cauza faptului că lucrul a fost înstrăinat de către proprietar, obligația de restituire va fi înlocuită cu o obligație de dezdăunare, deci instanța îi va obliga pe pârâți la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, evaluată în raport cu momentul restituirii. Instanța de apel a reținut faptul că momentul restituirii la care se referă textul de lege îl reprezintă momentul pronunțării, de către instanța de fond, a sentinței nr. 3845 din 21.06.2011, irevocabilă prin decizia nr. 707 din 5.12.2011, dată când aceasta putea fi executată, deci data restituirii a fost stabilită ca fiind 05.12.2011. Instanța de apel nu a avut însă în vedere natura obligației, care este una de dezdăunare și trebuie să cuprindă o reparare completă și echitabilă a prejudiciului. În opinia recurentelor, momentul restituirii, în accepțiunea art. 566 alin. 1 C.civ., este cel al restituirii despăgubirilor și nu cel al restituirii lucrului.

Recurentele au susținut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 privind stabilirea despăgubirilor, respectiv standardele internaționale de evaluare (art. 10 din Legea nr. 10/2001, art. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005) sau grila notarilor publici, mod de evaluare introdus prin Legea nr. 165/2013, având în vedere temeiul de drept al cererii de chemare în judecată care este dreptul comun, respectiv Codul civil. Având în vedere că evaluarea imobilului ce nu mai poate fi predat în natură se realizează conform art. 566 alin. 1 C.civ., valoarea care trebuie reținută este valoarea de circulație la data efectuării expertizei (30.03.2021) – 390.307 euro fără TVA.

2) Recurenții-pârâți Primarul municipiului Mangalia și Municipiul Mangalia, prin primar au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei, cu consecința respingerii acțiunii, pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ.

Prevalându-se de pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., recurenții au susținut lipsa motivării respingerii apelului propriu. Au arătat, astfel, că din lecturarea comparativă a hotărârilor de la fond și apel se poate observa o argumentare aproape literală a respingerii tuturor apărărilor pârâților, ceea ce echivalează cu o lipsă totală a motivării. Au precizat că instanța de apel nu a realizat o analiză proprie a speței și a motivelor lor de apel ci a copiat argumentele primei instanțe, întocmai cum au fost expuse în sentință, apreciind, ca atare, că lipsește analiza cererii lor de apel.

Decizia a mai fost criticată și pentru faptul că instanțele au făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 566 C.civ., respectiv interpretarea „în sens larg” a obligației de dezdăunare, precum și a celor ale art. 16 din același cod. Potrivit recurenților, instanțele au interpretat în mod extins aceste dispoziții legale, prin faptul că pierderea dreptului de proprietate echivalează cu o înstrăinare, în sensul legii. Or, în tot cuprinsul articolului se vorbește de existența unei culpe sau a relei-credințe, în toate situațiile fiind vorba de o manifestare de voință personală care să ducă la pierderea dreptului de proprietate.

Ca atare, pârâtul nu poate fi obligat la dezdăunare fără existența unei culpe, care să fi stat la baza pierderii dreptului de proprietate. În speță însă, dreptul de proprietate a fost pierdut prin hotărâre judecătorească dată în favoarea unor persoane, altele decât reclamanții, care au obținut și executat un titlu anterior celui al reclamanților din prezenta cauză.

Au arătat recurenții-pârâți că, în aceste condiții, nu rezultă care este manifestarea de voință și contribuția proprie a unității administrativ teritoriale la pierderea dreptului de proprietate și nici acțiunea culpabilă din care ar reieși obligația de despăgubire în echivalent.

Recurenții s-au prevalat, în susținere, de definiția culpei prin raportare la art. 16 C.civ., precizând că executarea unor hotărâri judecătorești definitive de către Primarul municipiului Mangalia, executare ce a presupus suprapunerea cu un teren de 9.130 mp aparținând reclamanților a fost încadrată de instanță drept culpă fără legătură cu definiția dată de legiuitor.

Au opinat că se află într-o situație fortuită care nu ar trebui să genereze o obligație de dezdăunare, neexistând nicio manifestare unilaterală de voință în sensul de a înstrăina bunul atribuit.

5.

Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, recurentele-reclamante au solicitat respingerea recursului pârâților, ca nefondat. Au susținut caracterul nefondat al motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., arătând că, deși argumentele instanței de apel coincid în parte cu cele ale tribunalului, reprezintă o analiză efectivă, reală și consistentă a tuturor elementelor de probă ale părților precum și a tuturor problemelor de drept ridicate de acestea, analiză care a condus logic la soluția din dispozitiv.

De asemenea, recurentele-reclamante au relevat caracterul nefondat și al motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C.proc.civ. Culpa recurenților-pârâți în producerea prejudiciului constă în refuzul acestora de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească. În mod culpabil, pârâții, la data pronunțării și rămânerii definitive a respectivei hotărâri, nu au făcut dovada faptului că suprafața a fost atribuită în compensare altor persoane și, deci, nu mai poate fi dată în compensare reclamanților. Culpa pârâților este constatată cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 707/C/2011 a Curții de Apel Constanța.

Recurentele-reclamante au mai susținut că instanța a constatat corect că în cauză își găsesc aplicabilitate prevederile art. 566 alin. 1 C.civ., deoarece atribuirea în compensare, în temeiul unei legi speciale, echivalează cu un transfer al dreptului de proprietate de la unitatea deținătoare către persoanele îndreptățite, în conformitate cu dispozițiile legilor proprietății.

În mod firesc, termenul de „înstrăinare” la care se referă articolul de lege trebuie interpretat în sens larg, și anume, că bunul nu se mai află în proprietatea celui de la care s-a dispus restituirea, adică a pârâtului, această interpretare rezultând și din cealaltă ipoteză reglementată de text, respectiv pierirea din culpa pârâtului.

Recurenții-pârâți nu au formulat întâmpinare la recursul reclamantelor, nedepunând nici răspuns la întâmpinarea acestora.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

1) Recursul reclamanților este lipsit de fundament în susținerea acestora referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 566 alin. 1 C.civ., atunci când a apreciat că momentul, care trebuie luat în considerare la stabilirea valorii despăgubirilor datorate pentru imposibilitatea restituirii în natură a bunului, este cel când a rămas irevocabilă hotărârea care a soluționat contestația împotriva dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 (și  deci, măsura restituirii prin compensare putea fi executată).

Astfel, propunând un alt moment raportat la care ar fi trebuit determinat cuantumul despăgubirilor – respectiv, cel al efectuării expertizei din apel, cu o valoare a dezdăunării mult mai mare – recurenții-reclamanți contestă, în realitate, chiar sensul și conținutul normei (art. 566 alin. 1 C.civ.) pe care și-au întemeiat pretențiile.

Potrivit dispoziției legale menționate, care dă expresie efectelor admiterii acțiunii în revendicare – prin restituirea în natură a bunului, respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii sau înstrăinării acestuia – „despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii”.

Or, textul are în vedere momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel de acțiuni) întrucât, în situația imposibilității restituirii în natură, trebuie asigurată echivalența valorică prin calcularea dezdăunărilor raportat la aceeași dată. Faptul că nu se poate realiza reîntregirea patrimoniului titularului recunoscut al dreptului prin restituirea imobilului reprezintă temei pentru determinarea despăgubirilor apte să asigure, la același moment, valoarea de înlocuire a bunului.

De aceea, instanța de apel s-a raportat în mod corect la data rămânerii irevocabile a sentinței prin care a fost soluționată contestația împotriva dispoziției emise conform Legii nr. 10/2001 (potrivit deciziei nr. 707 din 5.12.2011 a Curții de Apel Constanța), dată la care măsura atribuirii în compensare a rămas definitivă și ca atare, susceptibilă de executare (de restituire efectivă).

Susținând că momentul de luat în considerare este cel „al restituirii despăgubirilor”, iar nu al restituirii bunului, recurenții ignoră faptul că despăgubirile nu corespund unui alt drept de creanță, de sine stătător, distinct de cel care trebuie să dea expresie valorii de înlocuire a bunului, imposibil de restituit în antură.

Ca atare, constatându-se, la momentul rămânerii definitive (irevocabile) a măsurii atribuirii bunului în compensare, că acesta nu mai poate fi acordat în natură, acesta este și momentul la care trebuie stabilită valoarea de înlocuire a imobilului sub forma despăgubirilor (iar nu data la care, în cursul procesului se efectuează expertiza de evaluare, cum eronat s-a pretins).

Disocierea între cele două repere temporale – al restituirii lucrului și respectiv, al restituirii despăgubirilor – pe care o realizează recurenții, nu-și are temei legal, de vreme ce, așa cum s-a arătat anterior, despăgubirile vin să ia locul bunului la data care acesta trebuia restituit efectiv (constatându-se însă imposibilitatea executării acestei măsuri), astfel încât dezdăunarea nu poate fi evaluată și realizată la altă dată.

De asemenea, este lipsită de fundament susținerea recurenților conform căreia stabilirea despăgubirilor nu trebuia realizată cu luarea în considerare a standardelor internaționale de evaluare prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, având în vedere că temeiul de drept al cererii de chemare în jucată a fost reprezentat de dispozițiile Codului civil.

Folosirea acestui criteriu de evaluare s-a făcut în mod corect, ținând seama, pe de o parte, de regimul juridic al bunului – care făcuse obiect al măsurii reparatorii prin compensare prevăzute de legea specială – și, pe de altă parte, de data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, care a definitivat procedura judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001 (respectiv, 5.12.2011), când valoarea bunurilor atribuite potrivit acestui act normativ se stabilea conform standardelor internaționale de evaluare.

Pentru toate aceste considerente, criticile reclamanților formulate în baza art. 488 pct. 8 C.pr.civ. au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.

2) Recursul pârâților deduce, de asemenea, judecății, critici nefondate. Astfel:

Este nefondată susținerea pârâților conform căreia decizia atacată ar fi afectată de viciul nemotivării – ceea ce ar atrage incidența art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.- întrucât „ar avea o argumentare aproape literală, cu cea a primei instanțe, a respingerii tuturor apărărilor acestora”, ceea ce ar echivala cu o lipsă totală a motivării.

În realitate, decizia din apel respectă exigențele art. 425 alin. 1 lit.b) C.proc.civ., prezentând în considerente susținerile părților, expunerea situației de fapt cu trimitere la mijloacele de probă administrate în ambele faze procesuale, motivele de fapt și de drept pentru care a considerat caracterul nefondat al criticilor ce  învestiseră instanța prin apelurile formulate de ambele părți.

Cu referire punctuală la criticile părților, instanța de apel a analizat prioritar aspectele de ordin formal invocate, privitoare la cadrul procesual pasiv, la admisibilitatea acțiunii, precum și criticile de fond în legătură cu întrunirea cerințelor art. 566 alin. 1 C.civ., de care s-au prevalat reclamanții în demersul lor judiciar.

Împrejurarea că instanța de apel are același raționament juridic cu al primei instanțe nu este rezultatul nemotivării, cum se susține, ci al constatării caracterului nefondat al criticilor părților, care au reiterat aceleași apărări ca la fond și care n-au fost validate nici cu ocazia controlului judiciar din apel. Aceasta, în contextul în care, identificând elementele de fapt ale pricinii pe baza probelor administrate, instanța demonstrează de ce consideră ca fiind incidente dispozițiile art. 566 alin. 1 C.civ. și de ce comportamentul pârâților, de a atribui în compensare un bun care făcuse deja obiectul unei asemenea măsuri reparatorii, este asimilabil culpei, cu consecințe pe planul dezdăunării.

Are caracter nefondat și critica potrivit căreia instanțele ar fi făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 566 alin. 1 C.civ., prin accepțiunea „în sens larg” a obligației de dezdăunare, precum și a dispozițiilor art. 16 C.civ.

Astfel, pârâții au pretins că interpretarea eronată a vizat asimilarea sintagmei „înstrăinarea bunului” la care se referă art. 566 alin. 1 C.civ. – pentru a da drept la despăgubiri reparatorii – cu cea a pierderii, din alte cauze, a dreptului de proprietate și totodată, neluarea în considerare a exigenței textului, de a exista o culpă, respectiv o manifestare de voință personală, care să ducă la pierderea dreptului de proprietate de către partea adversă.

În realitate, recurenții sunt cei care nesocotesc atributele dreptului de proprietate care, odată recunoscut în favoarea unei persoane, dă posibilitatea acesteia de a recurge la mijloace juridice de protecție, pentru a obține restituirea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, inclusiv de a obține dreptul la despăgubiri dacă este cazul (art. 563 C.civ.).

Or, în măsura în care bunul nu se mai află în deținerea celui care îi incumba obligația restituirii – pentru că a pierit sau a fost înstrăinat – dreptul de proprietate se transformă în dezdăunări, așa cum rezultă din dispozițiile art. 566 alin. 1 C.civ., întrucât nimeni nu poate fi privat de proprietate fără a i se recunoaște îndreptățirea la despăgubiri echivalente.

În speță, pârâții, în calitate de unitate deținătoare în temeiul Legii nr. 10/2001, au recunoscut dreptul reclamanților la măsura reparatorie a atribuirii bunului în compensare, măsură pe care au nesocotit-o ulterior prin atribuirea aceluiași bun altor persoane.

Împrejurarea că la momentul la care s-a încercat executarea măsurii, s-a constatat imposibilitatea punerii în posesie întrucât terenul nu se mai afla în patrimoniul entității deținătoare, nu a fost decât rezultatul dispunerii de același bun, în favoarea altor persoane și în contra prevederilor legale.

Aceasta nu poate avea decât semnificația scoaterii bunului din patrimoniul unității deținătoare, ceea ce din punct de vedere juridic este asimilabil înstrăinării la care se referă art. 566 alin. 1 C.civ., cu consecința, pentru cel care a nesocotit dreptul la proprietate al altei persoanei, și a făcut deci, imposibilă restituirea bunului, de a fi obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare.

Contrar susținerii recurenților-pârâți, ieșirea imobilului din patrimoniul entității deținătoare nu a fost una independentă de culpă, sub motiv că, în realitate, atribuirea către alte persoane s-ar fi făcut în temeiul și în executarea altor hotărâri judecătorești.

În realitate, așa cum a rezultat din datele speței, conform elementelor de fapt stabilite de instanțele fondului, ulterior emiterii dispoziției nr. 157 din 11.06.2003 de către Primarul municipiului Mangalia, de atribuire, în compensare, către reclamanți, a terenului de 9130 mp (și pe parcursul judecării contestației persoanelor îndreptățite desfășurată în intervalul 2003 – 2011) pârâții au procedat la atribuirea aceluiași teren, în compensare, altor persoane.

Măsura astfel dispusă a nesocotit faptul că terenul nu mai putea figura pe lista bunurilor disponibile, conform art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât făcuse deja obiect al atribuirii, contestația și nemulțumirea persoanelor îndreptățite vizând alte aspecte decât conținutul acestei măsuri compensatorii (respectiv, situația altui teren, de 8000 mp, decât cel care constituie obiect al prezentului litigiu).

Susținerea recurenților conform căreia ar fi procedat la adoptarea unei astfel de măsuri în executarea altor hotărâri judecătorești, ceea ce înseamnă că ar trebui exonerat de orice culpă, inclusiv de obligația plății despăgubirilor, a fost una pur declarativă, fără suport probator, în contextul în care înscrisurile depuse la dosar au demonstrat că atribuirea terenului, în temeiul altor dispoziții ale primarului, s-a realizat pe baza unor hotărâri ale Consiliului local, chiar dacă se făcea trimitere, în conținutul respectivelor dispoziții, și la existența unor hotărâri judecătorești.

Având în vedere că respectivele hotărâri judecătorești nu au fost depuse la dosar – pentru a se verifica dacă identificau, ca atare, terenul sau doar recunoșteau dreptul la măsuri reparatorii – concluzia corectă la care a ajuns instanța de apel a fost aceea că identificarea bunurilor de atribuit în compensare s-a realizat de către pârâți prin acte ale administrației locale, iar nu pe baza unor hotărâri judecătorești.

În acest sens au fost avute în vedere mențiunile din hotărârile de consiliu local sau din dispozițiile primarului, conform cărora „identificarea terenurilor acordate în compensare a fost realizată de către Comisia de Urbanism – Juridică, Direcția urbanism și planul de situație anexat acestora”.

Deși în recurs pârâții au reluat, sub formă de critică, aceeași apărare, legată de lipsa oricărei culpe în dispunerea măsurilor reparatorii care s-au suprapus, sub aspectul conținutului lor, cu dreptul asupra unui bun recunoscut deja reclamanților, aceștia n-au administrat niciun înscris suplimentar care să demonstreze caracterul eronat al considerentelor deciziei din apel.

Mai mult, se constată că aceeași conduită procesuală au adoptat-o pârâții și cu ocazia soluționării litigiului anterior al părților – contestația împotriva dispoziției primarului – când, de asemenea, au afirmat că suprafața de 9.130 mp restituită reclamanților ar fi fost atribuită în compensare altor persoane, reținându-se însă în considerentele deciziei civile nr. 707/C din 5.12.2011 a Curții de Apel Constanța că a fost doar o „afirmație nedovedită, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1169 C.civ.”.

Ca atare, prevalându-se de dispozițiile art. 16 alin. 3 C.civ., pentru a susține că a fost lipsită de culpă conduita pârâților, neavând nicio contribuție proprie la pierderea dreptului de proprietate al reclamanților, recurenții ignoră, odată în plus, obligațiile ce le reveneau în procedura Legii nr. 10/2001, de a alcătui și a păstra o strictă evidență a listei bunurilor disponibile (art. 1 alin. 5), supusă actualizării lunare.

Numai o încălcare flagrantă de către aceștia, a normei legale, atitudine care se circumscrie faptei săvârșite cu vinovăție întrucât trebuia să prevadă rezultatul (din poziția de entitate cu prerogative și competențe bine definite în rezolvarea notificărilor potrivit Legii nr. 10/2001) a făcut posibilă dispunerea de măsuri compensatorii succesive, în favoarea unor persoane diferite, purtând asupra aceluiași bun imobil.

În consecință, se constată că în mod corect decizia din apel a reținut în sarcina pârâților obligația de plată a despăgubirilor, ca valoare de înlocuire a bunului imobil, a cărui restituire în natură nu a mai fost posibilă întrucât, nesocotindu-și obligațiile legale, aceștia au făcut posibilă ieșirea din patrimoniul entității deținătoare a bunului și, în continuare, imposibilă executarea măsurii reparatorii stabilite definitiv în favoarea reclamanților, sub forma predării în natură a bunului.

Ca atare, criticile de nelegalitate formulate având caracter nefondat, recursul pârâților a fost respins în consecință.