ÎCCJ, decizie (scj.ro #86735)

Contestație

împotriva deciziei/dispoziției Primarului prin care i s-a respins cererea

de restituire în natură a unui imobil preluat în mod abuziv de stat.

Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Stabilirea unei

obligații alternative în legătură cu măsurile reparatorii

prin echivalent cuvenite persoanei îndreptățite

.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate. Contestație

împotriva deciziei/dispoziției Primarului prin care i s-a respins cererea

de restituire în natură a unui imobil preluat în mod abuziv de stat.

Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Stabilirea unei

obligații alternative în legătură cu măsurile reparatorii

prin echivalent cuvenite persoanei îndreptățite.

Index alfabetic.

Drept civil

-

Contestație

-

Dispoziția/decizia primarului

-

Masuri reparatorii prin echivalent.

Legea nr. 10/2001: art.

1, art. 2, art. 26

Stabilirea unei obligații

alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent

cuvenite persoanei îndreptățite nu încalcă dispozițiile

legale în materie și are drept scop tocmai evitarea pronunțării

unei hotărâri, a cărei executare să fie imposibil de realizat

.

Astfel, pentru ipoteza în care entitatea obligată la restituire nu poate

identifica în patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în

compensare, hotărârea nu va fi lipsită de eficiență

juridică, subzistând obligația de stabilire

și acordare a

despăgubirilor în condițiile legii speciale

.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr. 59 din 9 ianuarie 2008.

La 3 martie 2006, reclamantul I.I.V. a

solicitat ca în contradictoriu cu Primăria municipiului Ploiești

și Primarul municipiului Ploiești să se pronunțe nulitatea

dispoziției nr. 738/2006, prin care i s-a respins cererea de restituire în

natură a unui imobil din Ploiești și, pe cale de

consecință, să i se restituie în natură acest imobil care a

fost preluat abuziv de către stat.

S-a susținut caracterul nelegal al

dispoziției atacate, prin care s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri potrivit legii

speciale, întrucât este posibil să-i fie acordat teren în altă parte

(decât al fostului amplasament, pe care se află în prezent Parcul Dendrologic

Mihai Viteazu).

Prin sentința civilă nr. 1593 din

15 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată, a anulat

dispoziția și în consecință, a constatat dreptul

reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, constând în compensare cu teren disponibil la data

executării, din domeniul privat sau public al municipiului, iar în caz de

imposibilitate de executare, a constatat dreptul acestuia de a beneficia de

despăgubiri pentru imobil (teren și construcție), urmând ca

valoarea finală a despăgubirilor să fie stabilită de

Comisia Centrală.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, datorită stabilirii unei

obligații alternative în sarcina intimaților, în condițiile în

care s-a solicitat acordarea unui alt teren, în natură, pe un alt amplasament.

S-a criticat și nerestituirea

cheltuielilor de judecată efectuate cu întocmirea raportului de

expertiză.

Apelul a fost admis prin decizia

civilă nr. 187 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești

și schimbată în parte sentința, în sensul obligării la

plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În considerentele deciziei s-a

reținut, cu referire la primul aspect de nelegalitate, că prima instanță

a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr.

10/2001, față de împrejurarea că imobilul nu mai poate fi

restituit în natură (scopul de utilitate publică în vederea

căruia s-a realizat exproprierea fiind îndeplinit – respectiv, construcția

a fost demolată, iar terenul ocupat de un parc dendrologic).

Pentru ipoteza în care, acordarea de teren

în compensare nu ar fi posibilă, s-a prevăzut în mod corect

îndreptățirea reclamantului de a obține despăgubiri,

conform legii speciale, al căror cuantum să fie definitivat de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În privința cheltuielilor de

judecată, s-a constatat că acestea au fost dovedite în cauză

și că, prin admiterea acțiunii, ele sunt datorate de partea

căzută în pretenții, aspect sub care apelul a fost admis și

modificată sentința.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul, care a susținut caracterul nelegal al acesteia,

față de împrejurarea că a fost stabilită obligația

alternativă la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul (teren

și construcție) trecut abuziv în proprietatea statului.

Or, o asemenea hotărâre este imposibil

de executat, având în vedere că Primăria municipiului Ploiești

oferă terenuri în zone extravilane.

Criticile recurentului, neîncadrate în

drept, au fost analizate de instanță, în condițiile art. 306

alin. (3) C.proc.civ., cu referire la motivul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Recursul este nefondat.

Stabilirea unei obligații alternative

în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite

reclamantului nu încalcă dispozițiile legale în materie și are

drept scop tocmai evitarea pronunțării unei hotărâri, a

cărei executare să fie imposibil de realizat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor

consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către

entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Aceeași reglementare, pentru

situația în care restituirea în natură nu este posibilă, e

conținută de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care

stabilesc, în principal, ca măsură reparatorie, compensarea cu alte

bunuri și, dacă măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită,

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

În speță, raportat la

situația juridică a imobilului – imposibil de restituit în

natură –, instanțele au stabilit corect, ca primă modalitate de

reparație, compensarea cu alte bunuri (teren echivalent disponibil, din patrimoniul

unității administrativ-teritoriale).

Cum identificarea unor astfel de bunuri,

aprecierea asupra caracterului lor disponibil (inclusiv, posibilitatea

dezafectării unor bunuri proprietate publică și trecerea lor în

proprietatea privată a statului) sunt în competența

entității învestite cu soluționarea notificării (în

procedura judiciară nefiind administrate probe pe acest aspect, pentru ca

instanța să aibă putere de apreciere), în mod corect s-a stabilit,

alternativ, acordarea despăgubirilor.

Astfel, pentru ipoteza în care entitatea

obligată la restituire nu poate identifica în patrimoniul său bunuri

pe care să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de

eficiență juridică, subzistând obligația de stabilire

și acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale.

Față de considerentele expuse,

s-a constatat că în cauză instanțele au făcut o

corectă aplicare a legii raportat la situația de fapt relevată

de probele administrate, că în acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent au avut în vedere ordinea de preferință a acestora

rezultată din prevederile legale, iar scopul stabilirii, în mod alternativ

a acestora, a fost tocmai acela al evitării impunerii unei obligații

imposibil de executat.

În

consecință, decizia atacată fiind legală, recursul a

fost  respins ca nefondat.