ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2472/2008

Asupra recursului și cererii de intervenție de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5680 din 19 iunie 2006 la Tribunalul Prahova, contestatorii O.P. și O.V. prin procurator S.C.M. au solicitat anularea dispoziției nr. 3179 din 31 mai 2006, emisă de Primarul municipiului Ploiești, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ⅓ din imobilul situat în Ploiești, în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Ploiești și Primăria municipiului Ploiești și să li se acorde măsuri reparatorii prin echivalent în compensare cu alte bunuri. În contestației s-a susținut că ⅓ din imobilul situat în Ploiești, a aparținut autoarei contestatorilor B.V., ai cărei moștenitori sunt, că imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu, dar că scopul utilității publice s-a realizat prin construirea unor blocuri de locuințe.

S-a mai susținut că, după apariția Legii nr. 10/2001 prin notificarea adresată Primăriei municipiului Ploiești au solicitat despăgubiri bănești, iar ulterior având în vedere că, în spatele locuinței proprietate personală există disponibil un teren echivalent, au solicitat atribuirea lui în schimb, astfel existând posibilitatea reparării prejudiciului și protejarea actualei locuințe. Prin sentința civilă nr. 1549 din 6 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorii O.P., O.V. prin procurator S.C.M. în contradictoriu cu intimații Primarul municipiului Ploiești și Primăria municipiului Ploiești. Instanța de fond a reținut că, prin dispoziția nr. 3179 din 31 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Ploiești s-a respins notificarea contestatorilor O.P.

și O.V. prin care au solicitat restituirea în natură a cotei de ⅓ din imobilul construcție și teren, situat în Ploiești, și s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001. S-a avut în vedere că nu mai este posibilă restituirea în natură, deoarece, așa cum s-a concluzionat prin raportul de expertiză topo, efectuat de expert A.F. , a fost realizată utilitatea publică, terenul fiind ocupat de blocuri de locuințe și amenajările aferente, iar construcțiile au fost demolate. În aceste condiții, în drept, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 11 și art. 26 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia nr. 281 din 5 iunie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul contestatorilor O.P.

și O.V. împotriva sentinței nr. 1549 din 6 decembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a contestației și a fost anulată în parte dispoziția nr. 3179/2006, emisă de Primarul municipiului Ploiești. S-a constatat dreptul apelanților la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în compensare cu terenul în suprafață de 106,67 mp, situat în Ploiești, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.I. Au fost obligați intimații să plătească contestatorilor suma de 700 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru avocat și expert. Instanța de apel a reținut în esență că Primarul municipiului Ploiești, prin dispoziția nr. 3179 din 31 mai 2006 a respins cererea petenților C.S., O.P.

și O.V. prin care au solicitat restituirea în natură a cotei indivize de ⅓ din imobilul construcție și teren, situat în Ploiești, întrucât pe terenul revendicat a fost realizată utilitatea publică, fiind ocupat de blocuri de locuințe și s-a făcut propunerea pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru cota indiviză de ⅓ din imobilul care a aparținut defunctei B.V. Contestatorii au solicitat despăgubiri pentru imobilul situat la adresa de mai sus, compus din construcții și 1600 mp teren, menționând că sunt moștenitorii defunctei O.P., fostă B., care la rândul său a fost unica moștenitoare a lui B.E. și el moștenitor al cotei 1/5 ce a aparținut defunctei B.V.

care a deținut o cotă indiviză de ⅓ din imobil, iar C.S. a fost moștenitor al numiților B.D., B.S. și D.B., fiecare cu cota de 1/5 din cota ce revenea autoarei comune B.V. La data de 16 noiembrie 2005, O.P. și O.V., în raport de modificările Legii nr. 10/2001, au solicitat ca măsurile reparatorii în echivalent să fie compensate cu alte bunuri. Prin procesul-verbal din 14 decembrie 2005, Comisia a adoptat soluția acordării unui teren în compensare, echivalent cotei de 1/5 din ⅓ din imobil, dar, ulterior, s-a constatat că făcea parte din gospodăria unei persoane fizice situată în Ploiești. Primăria municipiului Ploiești a respins cererea de restituire în natură și a propus acordarea măsurilor reparatorii, prin echivalent, constând în despăgubiri, contestația împotriva acestei dispoziții fiind formulată pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în teren în compensare, numai pentru contestatorii O.P.

și O.V. S-a mai reținut că intimata a constatat în mod legal dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent și nu de restituirea în natură, având în vedere că, pe terenul revendicat s-a realizat utilitatea publică, în prezent fiind ocupat de blocuri de locuințe. In ceea ce privește modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, față de dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001, criticile din apel s-au reținut ca fondate.

In acest sens, s-a avut în vedere că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluționarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de către persoana îndreptățită.

In cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, individualizarea corectă a măsurii reparatorii este de competența unității notificate, care este obligată să acorde în compensare alte bunuri sau servicii, iar atunci când măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită trebuie să facă propunere pentru acordarea de despăgubiri. In aceste condiții, prima modalitate de acordare a măsurilor reparatorii este acordarea de bunuri în compensare și numai în cazul în care aceasta nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită se fac propuneri de despăgubiri. S-a reținut în cauză că niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.

Cei doi contestatori au solicitat în mod expres ca măsurile reparatorii să se acorde prin compensare cu o suprafață de teren echivalentă celei care le-ar fi revenit corespunzător cotei indivize din imobilul solicitat, și anume, suprafața de teren ce se învecinează cu terenul ce le aparține, în suprafață de 106,67 mp teren, aflat în domeniul privat al municipiului Ploiești. Este adevărat, că pârâta s-a apărat, în sensul că terenul respectiv este închiriat sau concesionat, apărare neîntemeiată, deoarece din concluziile expertizei topo efectuate de expert D.I. rezultă că face parte din cele două suprafețe de teren concesionate prin contractele de concesionare nr. 301350 din 6 martie 2001, pentru 224,48 mp și nr. 31655 din 19 iunie 2001 pentru suprafața de 292,92 mp și actul adițional anexă, rămânând suprafața de 55,19 mp neînchiriată, neconcesionată și care nu a fost solicitată în compensare.

Față de aceste împrejurări, instanța de apel a concluzionat că dispoziția emisă de pârât trebuie anulată în parte, numai în ceea ce îi privește pe reclamanți și numai cu privire la stabilirea în favoarea lor a măsurilor reparatorii prin echivalent, nu în despăgubiri, ci prin compensare cu un alt teren. Împotriva ultimei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Primăria municipiului Ploiești, care, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii „și fără a ține seama de o serie de acte ce au stat la baza emiterii dispoziției contestate ". În dezvoltarea criticii, recurenta arată că notificarea a fost formulată de petenții C.S., O.P.

și O.V., care au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Ploiești, ce a aparținut defunctei B.V., cota parte a defunctei fiind o cotă indiviză de ⅓, situație în care trebuia avut în vedere acest aspect și notificarea să fie soluționată în mod unitar pentru toți petenții. Se mai arată că, deși la dosar există cererea numitului C.S., prin care a solicitat în mod expres „acordarea de măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare", dar și cererea contestatorilor O.P. și O.V., care au solicitat „acordarea în compensare a terenului situat în Ploiești, (învecinat cu imobilul pe care ei îl dețin în proprietate), instanța neținând cont de aspectele respective.

In această situație, se susține că notificarea fiind formulată în comun de către cei trei petenți, care au dreptul la cote indivize din imobil, trebuia adoptată o soluție comună pentru toți și nu numai pentru cei doi contestatori, prin soluția adoptată instanța realizând practic o ieșire din indiviziune. Susține recurenta și împrejurarea că, prin hotărârea nr. 196 din 31 august 2006, Consiliul Local al Municipiului Ploiești a stabilit lista terenurilor disponibile, proprietate a Municipiului Ploiești, care să poată fi acordate persoanelor îndreptățite ca măsură reparatorie prin echivalent, listă pe care nu se regăsește terenul solicitat în compensare de contestatorii din cauză. In fine, se mai arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, corect instanța de fond a acordat măsurile reparatorii în despăgubiri, instanța de apel ignorând acest text.

La 6 decembrie 2007 s-a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei Primăria municipiului Ploiești de către intervenientul P.V. prin care solicită să se constate nulitatea hotărârii recurate, cât și a celei pronunțate de instanța de fond, deoarece notificarea a fost formulată alături de contestatorii O.P. și O.V. și de către C.S., și instanța nu a soluționat notificarea și cu privire la acesta. In ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, învederează că hotărârea instanței de apel este nelegală, nefiind motivată în drept și că soluția a fost dată fără a ține seama de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Mai susține intervenientul că, inițial, intimații-contestatori au solicitat despăgubiri bănești și numai după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 au cerut compensarea cu un alt teren, cerere ce este tardivă, pentru că noua lege nu aduce modificări cu privire la termenul pentru notificare și nici nu face referiri la o eventuală repunere în termen. De asemenea, se mai arată că, nu contestatorii sunt cei care își aleg termenul în care pot solicitat ca despăgubire un teren în compensare, ci termenul a fost stabilit imperativ prin lege. Intervenientul susține că instanța de apel, prin hotărârea sa a realizat o ieșire din indiviziune a celor doi intimați față de celalalt semnatar al notificării, C.S., situație ce excede cadrului procesual al prezentei cauze.

In finalul cererii de intervenție se precizează că, deși cererea este formulată în interesul recurentei, prin hotărârea recurată a fost afectat și dreptul său de proprietate, prin faptul că expertiza întocmită în cauză asupra terenului acordat în compensare s-a realizat fără prezența sa. Astfel, expertul nu a avut cunoștință de faptul că intervenientul este proprietarul a două suprafețe de teren, dintre care una de 69 mp în baza unui contract de vânzare-cumpărare și cealaltă de 76 mp dobândit prin moștenire. În situația în care contestatorilor li s-ar acorda ca măsură reparatorie teren în compensare, se pretinde că ar fi încălcat în mod grav dreptul de proprietate al intervenientului prin obturarea accesului la imobilul construcție, edificat pe terenul concesionat de autoritatea publică locală.

Cu privire la cererea de intervenție, se reține că intervenientul a indicat ca temei legal art. 51 C. proc. civ., potrivit căruia „cererea de intervenție în interesul uneia din părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs". Cu toate acestea, se constată că intervenientul invocă și un drept propriu, acela că este proprietar asupra terenului în suprafață de 145 mp, situat în Ploiești, suprafață din care: 69 mp dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare și 66 mp dobândit prin moștenire. Potrivit art. 49 C. proc. civ., oricine are interes poate să intervină într-o pricină ce se judecă între alte persoane. Intervenția este în interes propriu și în interesul altei persoane. Ceea ce diferențiază cele două forme de intervenție, conform art. 49-51 C. proc.

civ. nu este interesul care trebuie să aparțină întotdeauna intervenientului, ci dreptul invocat care, în cazul intervenției în interes propriu aparține terțului, iar în cazul intervenției în interesul uneia dintre părți aparține acesteia din urmă. Este adevărat că, din conținutul cererii rezultă că intervenientul se pretinde a fi titular al dreptului de proprietate asupra unei părți din teren și este evident, că invocă un drept propriu cu privire la parte din terenul ce face obiect al prezentului litigiu, dar nu există dubiu ca apărarea sa vizează interesul recurentei Primăria municipiului Ploiești. Prin notificarea nr. 116 din 12 februarie 2002, intimații-contestatori au solicitat în mod expres despăgubiri, cu precizarea că la data preluării imobilului de către stat nu au fost despăgubiți.

Ca urmare a scrisorii nr. 1469 din 21 iunie 2005, transmisă de către Primăria municipiului Ploiești contestatorilor, prin care li se solicita să depună la dosarul notificării opțiunea între titluri de valoare nominală și acțiuni tranzacționate, aceștia, prin cererea nr. 11808 din 16 noiembrie 2005, invocând dispozițiile Legii nr. 247/2005 au solicitat ca măsuri reparatorii „compensarea cu alte bunuri". Întrucât prin notificarea inițială s-au solicitat despăgubiri, precizarea ulterioară privind compensarea cu alte bunuri, ar fi tardivă, deoarece Legea nr. 247/2005 nu prevede noi reglementări în sensul repunerii în termen pentru a se formula o nouă notificare sau de a schimba în mod evident natura celor solicitate.

Entitatea investită cu soluționarea notificării avea obligația numai să stabilească modalitatea de acordare a despăgubirilor. Chiar dacă s-ar trece peste momentul cererii intimaților de a solicita compensarea cu alte bunuri, trebuie reținut că nu ei sunt cei care aleg bunul ce urmează a fi acordat, acest atribut revenind numai autorității publice locale, ce are obligația potrivit procedurii speciale prevăzute de lege, să stabilească lista terenurilor disponibile. O astfel de listă a fost întocmită la nivelul Municipiului Ploiești, dar terenul solicitat de contestatori nu a fost evidențiat în această listă. În situația de față, este evident că prin soluția adoptată de către instanța de apel s-au încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, fiind ignorată procedura specială prevăzută de lege în situațiile în care modalitatea de despăgubire ar fi cea de compensare cu un alt teren.

Intervenientul invocând aceste aspecte susține dreptul recurentului, astfel că, cererea de intervenție urmează să fie admisă. Celelalte aspecte învederate de către intervenient nu mai au relevanță, motiv pentru care nu mai fac obiectul analizei instanței în această fază procesuală. Examinând recursul declarat de pârâtă, prin prisma criticii întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea îl reține ca fondat pentru considerentele de mai jos: In ceea ce privește critica referitoare la neparticiparea în proces a numitului C.S., se reține că nu era obligatorie prezența acestuia. Intimații-contestatori au solicitat anularea dispoziției nr. 3179 din 31 mai 2006, emisă de Primarul municipiului Ploiești, prin care li s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile în care au apreciat că li se poate atribui prin compensare un teren în suprafață de 107 mp, aflat în vecinătatea actualei lor proprietăți.

Ceea ce au cerut este numai anularea dispoziției pentru partea cuvenită lor din imobilul ce a aparținut autoarei acestora. Acțiunea promovată de contestatori nu produce niciun efect asupra drepturilor numitului C.S., care a preferat să primească despăgubiri pentru partea sa. De fapt, dispoziția contestată este un act emis de o autoritate administrativă cu mai muți beneficiari, neavând natura juridică a unui contract care impune prezența tuturor părților în cazul discutării lui. În plus, obiectul actului este divizibil, fiind vorba despre stabilirea calității de persoane îndreptățite ale celor doi contestatori și ale despăgubirilor sau titlurile de valoare în funcție de cota fiecăruia. Prin soluția adoptată conform dispoziției în discuție, au fost nemulțumiți numai contestatorii, nu și numitul C.S., acesta neavând interes pentru anularea dispoziției privind dreptul său.

De fapt, prin dispoziția contestată nu s-a realizat o ieșire din indiviziune, această critică fiind nefondată. Recursul este fondat în ceea ce privește modalitatea adoptată de instanță cu privire la despăgubirea intimaților-contestatori. Este adevărat că prin hotărârea nr. 196 din 31 august 2006, Consiliul Local al Municipiului Ploiești a stabilit lista terenurilor disponibile, proprietate ale acestui municipiu, care să poată fi acordate persoanelor îndreptățite ca măsură reparatorie prin echivalent, precum și criteriile utilizate pentru întocmirea listei de priorități. Terenul solicitat de intimații-contestatori nu se regăsește pe lista anexă la această hotărâre.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, entitatea investită cu cererea pentru acordarea măsurilor reparatorii poate să adopte una dintre cele două soluții alternative prevăzute în acest articol, și anume: poate acorda în compensare alte bunuri sau servicii ori poate să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. În această situație, neexistând teren disponibil, stabilit potrivit procedurii legii speciale, corect s-a procedat prin dispoziția contestată, fiind propusă acordarea măsurilor reparatorii ce constau în despăgubiri, recurenta nefiind obligată să soluționeze notificarea în sensul acordării unui teren în compensare.

Față de această critică, urmează ca în raport de art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei să fie admis, să se caseze decizia recurată, iar apelul declarat de contestatorii O.P. și O.V. împotriva sentinței nr. 1549 din 6 decembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția civilă, să fie respins. Se va menține ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Primăria municipiului Ploiești împotriva deciziei nr. 281 din 5 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de contestatorii O.P. și O.V. împotriva sentinței nr. 1549 din 6 decembrie 2006 a Tribunalului Prahova, secția civilă, pe care o menține. Admite cererea de intervenție formulată de intervenientul P.V. în interesul recurentei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2008.