ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4240/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 5 martie 2008 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții O.A., C.L.V. și C.C.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună următoarele: - obligarea pârâtelor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilele situate în Ploiești, județul Prahova; - obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei (RON)/zi de întârziere până la emiterea deciziei, începând cu data depunerii acțiunii; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 105 din 16 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de apel, invocată din oficiu de instanță, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu referire la Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât nu se contestă o decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar acțiunea privește o obligație de a face, fiind astfel o acțiune de drept comun care se soluționează de judecătorie, ca instanță de drept comun, conform dispozițiilor art. 1 pct. 1 C. proc.

civ. Împotriva sentinței civile nr. 105 din 16 aprilie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanții O.A., C.L. și C.C.M., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi de atac și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești. Au învederat recurenții, prin motivele de recurs, că hotărârea de declinare a competenței de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Ploiești este netemeinică și nelegală, în primul rând datorită faptului că, pe de o parte, nu ține cont de competența specială prevăzută de o lege specială, Legea nr. 247/2005, Titlul VIII, art. 20, și, pe de altă parte, pentru că săvârșește o gravă eroare în ceea ce privește stabilirea prezumtivei competențe a unei alte instanțe.

Astfel, s-a arătat că dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu trebuie interpretate independent de cele ale art. 20 din același Titlu VII al aceleași legi, care prevedeau cât se poate de clar că „Competența de soluționare revine Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul". Or, simpla lectură a acestui text de lege ar fi lămurit instanța cu privire la chestiunea competenței sale de a soluționa pe fond cauza. Pe de altă parte, s-a precizat că hotărârea instanței de a trimite dosarul către Judecător Ploiești este neîntemeiata, în condițiile în care pentru motivarea declinării Curtea de Apel Ploiești s-a folosit de dispozițiile art. 19 (care prevedea și el foarte clar faptul ca „deciziile adoptate de către Comisia Centrala pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004).

Or, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. stabilesc competența generală în materia contenciosului administrativ în favoarea secțiilor de contencios administrativ ale tribunalelor iar nu în favoarea judecătoriilor. Nu în ultimul rând, recurenții au mai subliniat că pe lângă procedura expresă prevăzută de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța, prin analogie cu dispozițiile deciziei nr . IX/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, putea să-și verifice și constate competența cu privire la soluționarea pe fond a speței.

Într-adevăr, atâta vreme cât Titlul VII din Legea 247/2005 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Comisia Centrală nu emite dispoziția, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv Secției de Contencios Administrativ a Curții de Apel pe raza căreia își are domiciliul, iar rațiunile de simetrie impun ca și în cazul refuzului Comisiei Centrale de a emite dispoziția privind stabilirea despăgubirile potrivit Titlului VII din Legea 247/2005 să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la Secția de Contencios Administrativ a Curții de Apel pe raza căreia își are domiciliul persoana îndreptățită.

Ca atare, s-a apreciat ca recursul este întemeiat, și față de considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței Curții de Apel Ploiești prin care aceasta și-a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Ploiești și stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești. Recursul este fondat. Obiectul principal al acțiunii formulate de reclamanții O.A., C.L.V. și C.C.M. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor îl constituie obligarea pârâtei la emiterea dispozițiilor privind acordarea titlurilor de despăgubire pentru imobilele situate în Ploiești județul Prahova.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum unele măsuri adiacente, în forma în vigoare la data înaintării către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a Dispoziției nr. 3785 din 10 iulie 2006 a Primarului Municipiului Ploiești ( prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului din Ploiești și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent) și a Dispoziției nr. 2087 din 3 aprilie 2006 a Primarului Municipiului Ploiești (prin care, pentru imobilul din Ploiești, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent), precum și a documentației aferente celor două dispoziții - „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (l) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz,

ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau de regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor". De asemenea, în condițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, în baza raportului de evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnate, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are obligația de a proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titulul de despăgubire fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

În fine, potrivit art. 19 alin. (1) din Titlul VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, „deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,cu modificările și completările ulterioare în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor", iar conform art. 20 alin. (1) din același titlu al aceleeași legi, competența de soluționare revine Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.

Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după caz, la instanța domiciliului reprezentantului acestuia în România, iar dacă nu are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel București". În condițiile în care Legea nr. 247/2005 nu face nici o precizare cu privire la termenul în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este obligată să emită decizie privind titlul de despăgubire și nici cu privire la ipoteza în care această entitate juridică refuză nejustificat emiterea acestei decizii, este evident că nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv curții de apel, pe motiv că acțiunea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă.

În această privință, absența răspunsului Comisiei Centrale menționate, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, echivalează practic cu un refuz de acordare a despăgubirilor, care trebuie cenzurat, pentru rațiuni de simetrie juridică, tot de curtea de apel, ca instanță de contencios administrativ, întrucât acestei instanțe i s-a atribuit, prin art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, competența de a soluționa contestațiile îndreptate de persoanele interesate împotriva deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În acest context, se reține că în mod nelegal Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința recurată, a procedat la admiterea excepției necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și la declinarea competenței de soluționare a acțiunii reclamanților, formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea Judecătoriei Ploiești. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se admite recursul declarat de reclamanții O.A., C.L.V. și C.C.M. împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, a se dispune casarea hotărârii atacate și a se dispune trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de O.A., C.L.V. și C.C.M. împotriva sentinței civile nr. 105 din 16 aprilie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2008.