ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4240/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 5 martie 2008 pe rolul Curții de

Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanții O.A., C.L.V. și C.C.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună următoarele:

- obligarea pârâtelor la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, pentru imobilele situate în Ploiești, județul Prahova;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei (RON)/zi de întârziere

până la emiterea deciziei, începând cu data depunerii acțiunii;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 105 din 16 aprilie 2008, Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția necompetenței materiale a Curții de apel, invocată din oficiu de instanță,

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Ploiești.        Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut,

în esență, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 19 alin. (1) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu referire la Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, întrucât nu se contestă o decizie a Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar acțiunea privește o obligație de

a face, fiind astfel o acțiune de drept comun care se soluționează de

judecătorie, ca instanță de drept comun, conform dispozițiilor art. 1 pct. 1 C.

proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 105 din 16 aprilie 2008 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au declarat

recurs în termen legal reclamanții O.A., C.L. și C.C.M., prin care s-a

solicitat admiterea acestei căi de atac și modificarea în tot a hotărârii

atacate în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Ploiești.

Au învederat recurenții, prin motivele de recurs, că hotărârea de

declinare a competenței de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei

Ploiești este netemeinică și nelegală, în primul rând datorită faptului că, pe

de o parte, nu ține cont de competența specială prevăzută de o lege specială, Legea

nr. 247/2005, Titlul VIII, art. 20, și, pe de altă parte, pentru că săvârșește

o gravă eroare în ceea ce privește stabilirea prezumtivei competențe a unei

alte instanțe.             Astfel, s-a arătat că dispozițiile art. 19 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu trebuie interpretate independent de cele

ale art. 20 din același Titlu VII al aceleași legi, care prevedeau cât se poate

de clar că „Competența de soluționare revine Secției de contencios

administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamantul". Or, simpla lectură a acestui text de lege ar fi

lămurit instanța cu privire la chestiunea competenței sale de a soluționa pe

fond cauza.

Pe de altă parte, s-a precizat că hotărârea instanței de a trimite

dosarul către Judecător Ploiești este neîntemeiata, în condițiile în care

pentru motivarea declinării Curtea de Apel Ploiești s-a folosit de dispozițiile

art. 19 (care prevedea și el foarte clar faptul ca „deciziile adoptate de către

Comisia Centrala pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004).

Or, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004

coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. stabilesc competența

generală în materia contenciosului administrativ în favoarea secțiilor de

contencios administrativ ale tribunalelor iar nu în favoarea judecătoriilor.

Nu în ultimul rând, recurenții au mai subliniat că pe lângă procedura

expresă

prevăzută de art. 20 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța, prin analogie cu dispozițiile

deciziei nr

.

IX/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, putea să-și verifice și constate

competența cu privire la soluționarea pe fond a speței. Într-adevăr, atâta

vreme cât Titlul VII din Legea 247/2005 nu face nicio precizare cu privire la

ipoteza în care Comisia Centrală nu emite dispoziția, nu se poate refuza

persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv

Secției de Contencios Administrativ a Curții de Apel pe raza căreia își are

domiciliul, iar rațiunile de simetrie impun ca și în cazul refuzului Comisiei

Centrale de a emite dispoziția privind stabilirea despăgubirile potrivit

Titlului VII din Legea 247/2005 să

poată

fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la Secția de Contencios

Administrativ

a

Curții de Apel pe

raza căreia își are domiciliul persoana îndreptățită.

Ca atare, s-a apreciat ca recursul este întemeiat, și față de

considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, s-a solicitat admiterea

acestuia, modificarea în tot a sentinței Curții de Apel Ploiești prin care

aceasta și-a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei

Ploiești și stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel Ploiești.

Recursul este fondat.

Obiectul principal al

acțiunii formulate de reclamanții O.A., C.L.V. și C.C.M. în contradictoriu cu

Statul Român reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

îl constituie obligarea pârâtei la emiterea dispozițiilor privind acordarea

titlurilor de despăgubire pentru imobilele situate în Ploiești județul Prahova.

Potrivit prevederilor art. 16

alin. (2) din Titlul VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum unele măsuri adiacente, în forma în

vigoare la data înaintării către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a Dispoziției nr. 3785 din 10 iulie 2006 a Primarului

Municipiului Ploiești ( prin care s-a respins cererea de restituire în natură a

imobilului din Ploiești și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent) și a Dispoziției nr. 2087 din 3 aprilie 2006 a Primarului

Municipiului Ploiești (prin care, pentru imobilul din Ploiești, s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent), precum și a documentației

aferente celor două dispoziții - „notificările formulate potrivit prevederilor

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, care nu au

fost soluționate în sensul arătat la alin. (l) până la data intrării în vigoare

a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de

entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare

sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale

conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de

situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau de

regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării

deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor".

De asemenea, în

condițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII, Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare, în baza raportului de

evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnate,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are obligația de a proceda

fie la emiterea deciziei reprezentând titulul de despăgubire fie la trimiterea

dosarului spre reevaluare.

În fine, potrivit art. 19

alin. (1) din Titlul VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum unele măsuri adiacente, cu

modificările și completările ulterioare, „deciziile adoptate de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004,cu modificările și completările ulterioare în

contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru stabilirea

Despăgubirilor", iar conform art. 20 alin. (1) din același titlu al

aceleeași legi, competența de soluționare revine Secției de Contencios

Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea

se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după caz, la instanța domiciliului

reprezentantului acestuia în România, iar dacă nu are nici reședință în România

și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secției de

Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel București".

În condițiile în care

Legea nr. 247/2005 nu face nici o precizare cu privire la termenul în care

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este obligată să emită

decizie privind titlul de despăgubire și nici cu privire la ipoteza în care

această entitate juridică refuză nejustificat emiterea acestei decizii, este evident

că nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței

competente, respectiv curții de apel, pe motiv că acțiunea ar fi prematur

introdusă sau inadmisibilă. În această privință, absența răspunsului Comisiei

Centrale menționate, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, echivalează practic cu un refuz de acordare a despăgubirilor, care

trebuie cenzurat, pentru rațiuni de simetrie juridică, tot de curtea de apel,

ca instanță de contencios administrativ, întrucât acestei instanțe i s-a

atribuit, prin art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

competența de a soluționa contestațiile îndreptate de persoanele interesate

împotriva deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

În acest context, se reține că în mod nelegal Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința recurată, a procedat

la admiterea excepției necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din

oficiu, și la declinarea competenței de soluționare a acțiunii reclamanților,

formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea Judecătoriei Ploiești.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312

alin. (1) C. proc. civ., urmează a se admite recursul declarat de reclamanții O.A.,

C.L.V. și C.C.M. împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, a se

dispune casarea hotărârii atacate și a se dispune trimiterea cauzei la aceeași

instanță pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de O.A., C.L.V.

și C.C.M. împotriva sentinței civile nr. 105 din 16 aprilie 2008 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

noiembrie 2008.