ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4123/2011

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 227 din 1 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul O.C.Șt., în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și M.F.P. – D.G.F.P. Dâmbovița, obligându-i pe aceștia din urmă să-i plătească suma de 213.331 lei, stabilită prin Hotărârea nr. 188/2008 a Comisiei Județene Dâmbovița de aplicare a Legii nr. 290/2003. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că neachitarea de către pârâți a despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului în temeiul hotărârii C.J. Dâmbovița de aplicare a Legii nr. 290/2003, în termenul de 2 ani de la comunicarea hotărârii, în care trebuia efectuată plata, conform acestui act normativ.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, care au solicitat modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii reclamantului. În motivarea recursurilor sunt reiterate apărările formulate în fața primei instanțe, invocându-se, în principal, imposibilitatea plății despăgubirilor din cauza insuficienței fondurilor alocate cu această destinație. La termenul de judecată a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. , Înalta Curte a pus în discuție motivul de ordine publică constând în necompetența materială a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, de soluționare în primă instanță a cauzei.

Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. În speță, obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâților la plata unei sume, cuvenite reclamantului cu titlu de despăgubiri, în baza unei hotărâri emise de C.J. Dâmbovița de aplicare a Legii nr. 290/2003. Rezultă, deci, că este vorba despre o acțiune în pretenții, având drept cauză neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ. Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante dispozițiile art. 8 din Legea nr. 290/2003, precum și normele metodologice de aplicare a acestui act normativ.

Astfel, conform prevederilor legale susmenționate, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 [(alin. (3)] și în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui A.N. R.P. care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 90/2003 [(alin. (4)]. De asemenea, potrivit aceluiași articol, hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare [(alin. (5)] și hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege [(alin. (6)]. Tot astfel, art. 17 alin. (6) din H.G.

nr. 57/2008 privind modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, prevede că deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul. Din interpretarea tuturor acestor texte normative, rezultă că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba despre o competență exclusivă a tribunalului. Sunt incidente, deci, dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel.

Înalta Curte reține, așadar, că în cauză nu sunt aplicabile normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 290/2003 a căror aplicare a generat litigiul și care, având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia generalibus derogant. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Dâmbovița, secția contencios administrativ, în raza căruia domiciliază petentul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții A.N.R.P. și M.F.P. – D.G. F.P. Dâmbovița împotriva sentinței nr. 227 din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.