ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4123/2011

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr.

227 din 1 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

formulată de reclamantul O.C.Șt., în contradictoriu cu pârâții

A.N.R.P.

și M.F.P. – D.G.F.P. Dâmbovița, obligându-i pe aceștia din urmă să-i plătească

suma de 213.331 lei, stabilită prin Hotărârea nr. 188/2008 a Comisiei Județene Dâmbovița

de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că

neachitarea de către pârâți a despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului în

temeiul hotărârii C.J. Dâmbovița de aplicare a Legii nr. 290/2003,

în termenul de 2 ani de la comunicarea hotărârii,

în care trebuia efectuată plata,

conform acestui act normativ.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs

pârâții, care au solicitat modificarea hotărârii atacate și respingerea

acțiunii reclamantului.

În motivarea

recursurilor sunt reiterate apărările formulate în fața primei instanțe,

invocându-se, în principal, imposibilitatea plății despăgubirilor din cauza

insuficienței fondurilor alocate cu această destinație.

La termenul de judecată a recursului, în temeiul art.

306 alin. (2) C. proc. civ.

, Înalta Curte a pus în discuție motivul de

ordine publică constând în necompetența materială a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, de soluționare în primă

instanță a cauzei.

Analizând

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite recursul,

pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu și pentru considerentele

care vor fi prezentate în continuare.

În speță,

obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâților la plata unei

sume, cuvenite reclamantului cu titlu de

despăgubiri, în baza unei hotărâri emise

de C.J. Dâmbovița de aplicare a

Legii nr. 290/2003.

Rezultă, deci,

că este vorba despre o acțiune în pretenții, având drept cauză neplata în

termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.

Înalta Curte

apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept

aflată în litigiu sunt relevante dispozițiile art.

8 din Legea nr. 290/2003, precum și

normele metodologice de aplicare a

acestui act normativ.

Astfel, conform prevederilor legale

susmenționate, în termen de 15 zile de

la comunicare, solicitantul

nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București,

pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A.N.R.P. -

Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 [(alin. (3)] și în termen de cel

mult 60 de zile, A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va

analiza contestațiile și le va aproba sau le va

respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui A.N.

R.P. care

coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 90/2003 [(alin.

(4)].

De asemenea,

potrivit aceluiași articol, hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului

judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare [(alin. (5)] și

hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege [(alin.

(6)].

Tot astfel, art.

17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate

prin

H.G. nr. 1120/2006, prevede că deciziile vicepreședintelui

sunt supuse

controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în

termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a

tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Din

interpretarea tuturor acestor texte normative, rezultă că actele

administrative emise de A.N.R.P. în

aplicarea

Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios

administrativ, fiind vorba despre o competență

exclusivă a tribunalului.

Sunt incidente,

deci, dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora necompetența

este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de

alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte

de apel.

Înalta Curte reține, așadar, că în cauză nu sunt

aplicabile normele de drept

comun în materia competenței instanței de

contencios administrativ, respectiv

art. 10

din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 290/2003 a căror aplicare a

generat

litigiul și care, având caracter special, sunt derogatorii, conform

principiului

lex specialia generalibus derogant.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va

admite

recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința

atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul

Dâmbovița, secția contencios administrativ, în raza căruia domiciliază

petentul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâții A.N.R.P. și M.F.P. – D.G.

F.P. Dâmbovița împotriva sentinței nr. 227 din 1

noiembrie 2010 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului

Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

septembrie 2011.