ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Ploiești, s

ecția comercială, de contencios administrativ și fiscal, sub

nr. 1042/42 din 9 octombrie 2008,

reclamantul

M.S. a chemat în judecată pe pârâții A.N.R.P.

și Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând

instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța să-i oblige să-i plătească despăgubirile ce i-au fost

stabilite, conform Legii nr. 290/2003, reactualizate, și să fie sancționat

cu penalizare de 100 de lei/zi directorul

A.N.R.P., în situația în care nu v-a achita

drepturile cuvinte în

termenul prevăzut de art. 18 pct. 5 din Legea nr. 554/2004.

In motivarea acțiunii, s-a

arătat că reclamantul este beneficiar al Legii nr. 290/2003, conform Hotărârii

nr. 84/2007 a Comisiei Județene de Aplicare a

Legii

nr. 290/2003 Dâmbovița, iar plata despăgubirilor se face în termen de un an

de la data comunicării hotărârii, sau în rate în

maximum doi ani; în acest sens, reclamantul a formulat cerere către A.N.R.P. la

6 iulie 2007, însă, până în prezent,

nu s-a efectuat plata cerută,

fiindu-i cauzate prejudicii reprezentate de lipsa de folosință a sumei și de

devalorizarea monedei, în raport de data stabilirii despăgubirilor. A mai

precizat reclamantul, că, în ultimele trei luni, a intervenit

telefonic de nenumărate ori la pârâta A.N.R.P., însă

fără rezultat.

Prin

întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a solicitat respingerea acțiunii, ca

nefondată, întrucât dreptul reclamantului la

plata despăgubirilor prevăzute de

Hotărârea nr. 84/2007 este afectat de

o condiție, respectiv nealocarea sumelor pentru plata despăgubirilor.

Prin sentința

nr. 219 din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, s

ecția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâții în

solidar să plătească reclamantului suma de 22886,28 lei, reprezentând

despăgubiri stabilite prin Hotărârea nr. 84 din 11 iunie 2007 emisă de Comisia

Județeană Dâmbovița, ce va fi actualizată cu dobânda BNR din 10 iulie 2008,

începând cu această data până la data plății

efective.

Totodată, a respins capătul de cerere privind sancțiunea penalizării

directorului

A.N.R.P., ca neîntemeiat.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Hotărârea

nr. 84 din 11 iulie 2007, emisă de Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 290/2003

Dâmbovița, au fost acordate despăgubiri reclamantului pentru bunurile

sechestrate, reținute sau rămase în localitatea

Căinării Vechi, jud. Soroca, Republica Moldova, respectiv teren agricol

și recolte

neculese, în cuantum de

22886,28 lei, hotărâre care a rămas definitivă, nefiind contestată de către M.S.

Potrivit art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicare a

Legii 290/2003, așa cum au fost modificate prin H.G. nr. 57/2008, plata

compensațiilor

bănești

stabilite prin hotărârile Comisiilor Județene pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003

se achită beneficiarilor, în cele trei modalități enumerate de textul de lege,

în ceea ce îl privește pe reclamant, fiind aplicabilă modalitatea de la lit. a),

respectiv, pe parcursul unui an, cuantumul despăgubirilor nedepășind 50.000

lei.

Deși reclamantul a solicitat efectuarea plății sumei stabilite prin

Hotărârea

nr.84/2007,

cererea sa fiind expediată către A.N.R.P., primită de aceasta la data de

10 iulie 2007, conform înscrisurilor depuse la

dosar și recunoașterii pârâtei prin

întâmpinare, în termenul de 1 an,

prevăzut de Normele Metodologice, ce s-a

împlinit

la 10 iulie 2008, pârâta nu a îndeplinit obligația legală ce îi incumba,

respectiv nu a efectuat plata despăgubirilor, la data de 10 iulie 2008.

Pe de altă

parte, instanța a reținut că pârâta A.N.R.P. este organ de specilitate a

Administrației Publice Centrale, în subordinea Cancelariei Primului-ministru,

acționează în calitate de reprezentant al puterii statale, actele sale sunt

considerate ale Statului Român,

care garantează pentru corecta aplicare a hotărârilor emise

în numele său. În litigiile ce au ca obiect drepturi patrimoniale, Statul este

reprezentat în instanță de Ministerul Economiei și Finanțelor, iar dreptul de creanță

pe care reclamantul îl are împotriva statului român

nu poate fi adus la îndeplinire decât prin acțiunile întreprinse în mod

concordant

de către cele două pârâte, aducerea la îndeplinire a

dispozițiilor privind plata

despăgubirilor

incumbându-le în mod solidar.

Reține prima

instanță că, întrucât plata despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 84 din

11 iunie 2007 a devenit exigibilă la 10 iulie 2008, iar pârâtele nu au

îndeplinit obligațiile legale ce le incumbau prin neplată,

reclamantul a fost prejudiciat, fiind îndreptățit

a fi îndestulat atât cu suma ce

reprezintă creanța cât și cu valoarea

reactualizată a acesteia, conform dobânzii

BNR

din 10 iulie 2008 potrivit O.G. nr. 9/2000, dobândă ce curge de la data

exigibilității,

10 iulie 2008 până la data plății efective.

Apreciază instanța de fond, în ceea ce privește capătul de cerere

privind

sancțiunea

penalizării cu 100 lei pe zi a directorului A.N.R.P., întemeiat pe dispozițiile

art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, că obligația de plată

a despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului este atribuția legală a

Serviciului de Aplicare a Legii nr. 290/2003,

constituit în cadrul pârâtei A.N.R.P., o

astfel de obligație nu este prevăzută de lege în sarcina Directorului A.N.R.P.,

astfel

că cererea nu este întemeiată.

Este adevărat,

se arată în considerentele sentinței recurate, că i se poate aplica o amendă în

cuantum de 20% din salariul minim-brut pe economie, pe zi de întârziere,

conducătorului instituției pârâte, însă în condițiile prevăzute de art. 24 din

Legea contenciosului administrativ, dar în cauza de față temeiul de drept al

acestui capăt de cerere este art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 cu

modificările ulterioare, ale cărui condiții nu

sunt îndeplinite.

Instanța de fond, față de

considerentele expuse, a constatat că prin neplata în termenul de 1 an, ce s-a

împlinit la 10 iulie 2008, a despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 290/2003,

în favoarea reclamantului, acesta a fost vătămat în drepturile sale, fiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18 din Legea nr. 554/2004 pentru

admiterea în parte a acțiunii.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs D.G.F.P.

Dâmbovița, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, și A.N.R.P.

In dezvoltarea

căii de atac, recurenta a făcut o prezentare a istoricului litigiului dedus

judecății și a normelor legale aplicabile în materie și a concluzionat în

sensul că hotărârea nr. 158/2007 a fost emisă de Comisia Județeană Prahova fără

respectarea prevederilor Legii nr. 290/2003, întrucât intimații-reclamanți nu

au depus nici un act certificat de autorități în susținerea pretențiilor lor.

La ultimul

termen de judecată a recursului de față, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte a pus în discuția părții prezente un motiv de ordine publică

și anume necompetența materială a Curții de Apel Ploiești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, în soluționarea în primă instanță a

cauzei.

Susținerile recurentului-pârât

cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua hotărârii

care face parte integrantă din aceasta.

Analizând

sentința atacată, în raport de motivul de ordine publică anterior arătat, de

dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte retine următoarele:

Obiectul

prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâților A.N.R.P. și Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 22.886,28 lei, actualizată

la data plății, sumă cuvenită reclamantului cu titlu de despăgubiri, în baza

unei hotărâri emise de Comisia Județeană Prahova de aplicare a Legii nr.

290/2003.

Așadar, este

vorba despre o acțiune în pretenții, datorată neplății în termenul legal a unor

despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.

Înalta Curte

apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu

sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.

Conform alin. (3)

al articolului anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul

nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București,

pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A.N.R.P.,

Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

In plus, alin. (4)

al aceluiași articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P.

Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va

aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui A.N.R.P.

care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Alin. (5) din

articolul în discuție precizează că hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului

judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Totodată, conform

alin. (6) al articolului mai sus individualizat, hotărârile pronunțate de

tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

In aceiași

ordine de idei, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea

normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr.

1120/2006, prevede că deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului

judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30

de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului

în raza căruia domiciliază solicitantul.

Din

interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă că faptul că actele

administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi

contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba despre o

competență exclusivă a tribunalului.

Mai precis,

sunt aplicabile dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispune că

necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei

instanțe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de

către o curte de apel.

Nu există nici

o îndoială că întotdeauna competența materială a instanței de judecată este

reglementată de norme imperative.

In litigiul de

față, putem afirma că suntem în prezența unei acțiuni privind acordarea unor

despăgubiri reactualizate, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.

Altfel spus,

trebuie aplicat principiul

lex specialia generalibus derogant

, fiind

vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv

Legea nr. 290/2003.

Ca atare,

instanța de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de

drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ,

respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată.

In consecință, Înalta

Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

3 C. proc. civ., va admite recursul și în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ.,

va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Dâmbovița, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de D.G.F.P. Dâmbovița, în reprezentarea Ministerului Finanțelor

Publice, și A.N.R.P. împotriva sentinței nr. 219 din 27 octombrie 2008 a Curții

de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Dâmbovița,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

martie 2009.