ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, s ecția comercială, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1042/42 din 9 octombrie 2008, reclamantul M.S. a chemat în judecată pe pârâții A.N.R.P. și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să-i oblige să-i plătească despăgubirile ce i-au fost stabilite, conform Legii nr. 290/2003, reactualizate, și să fie sancționat cu penalizare de 100 de lei/zi directorul A.N.R.P., în situația în care nu v-a achita drepturile cuvinte în termenul prevăzut de art. 18 pct. 5 din Legea nr. 554/2004.

In motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamantul este beneficiar al Legii nr. 290/2003, conform Hotărârii nr. 84/2007 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 290/2003 Dâmbovița, iar plata despăgubirilor se face în termen de un an de la data comunicării hotărârii, sau în rate în maximum doi ani; în acest sens, reclamantul a formulat cerere către A.N.R.P. la 6 iulie 2007, însă, până în prezent, nu s-a efectuat plata cerută, fiindu-i cauzate prejudicii reprezentate de lipsa de folosință a sumei și de devalorizarea monedei, în raport de data stabilirii despăgubirilor. A mai precizat reclamantul, că, în ultimele trei luni, a intervenit telefonic de nenumărate ori la pârâta A.N.R.P., însă fără rezultat.

Prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, întrucât dreptul reclamantului la plata despăgubirilor prevăzute de Hotărârea nr. 84/2007 este afectat de o condiție, respectiv nealocarea sumelor pentru plata despăgubirilor. Prin sentința nr. 219 din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, s ecția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâții în solidar să plătească reclamantului suma de 22886,28 lei, reprezentând despăgubiri stabilite prin Hotărârea nr. 84 din 11 iunie 2007 emisă de Comisia Județeană Dâmbovița, ce va fi actualizată cu dobânda BNR din 10 iulie 2008, începând cu această data până la data plății efective.

Totodată, a respins capătul de cerere privind sancțiunea penalizării directorului A.N.R.P., ca neîntemeiat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Hotărârea nr. 84 din 11 iulie 2007, emisă de Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 290/2003 Dâmbovița, au fost acordate despăgubiri reclamantului pentru bunurile sechestrate, reținute sau rămase în localitatea Căinării Vechi, jud. Soroca, Republica Moldova, respectiv teren agricol și recolte neculese, în cuantum de 22886,28 lei, hotărâre care a rămas definitivă, nefiind contestată de către M.S. Potrivit art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicare a Legii 290/2003, așa cum au fost modificate prin H.G.

nr. 57/2008, plata compensațiilor bănești stabilite prin hotărârile Comisiilor Județene pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor, în cele trei modalități enumerate de textul de lege, în ceea ce îl privește pe reclamant, fiind aplicabilă modalitatea de la lit. a), respectiv, pe parcursul unui an, cuantumul despăgubirilor nedepășind 50.000 lei. Deși reclamantul a solicitat efectuarea plății sumei stabilite prin Hotărârea nr.84/2007, cererea sa fiind expediată către A.N.R.P., primită de aceasta la data de 10 iulie 2007, conform înscrisurilor depuse la dosar și recunoașterii pârâtei prin întâmpinare, în termenul de 1 an, prevăzut de Normele Metodologice, ce s-a împlinit la 10 iulie 2008, pârâta nu a îndeplinit obligația legală ce îi incumba, respectiv nu a efectuat plata despăgubirilor, la data de 10 iulie 2008. Pe de altă parte, instanța a reținut că pârâta A.N.R.P.

este organ de specilitate a Administrației Publice Centrale, în subordinea Cancelariei Primului-ministru, acționează în calitate de reprezentant al puterii statale, actele sale sunt considerate ale Statului Român, care garantează pentru corecta aplicare a hotărârilor emise în numele său. În litigiile ce au ca obiect drepturi patrimoniale, Statul este reprezentat în instanță de Ministerul Economiei și Finanțelor, iar dreptul de creanță pe care reclamantul îl are împotriva statului român nu poate fi adus la îndeplinire decât prin acțiunile întreprinse în mod concordant de către cele două pârâte, aducerea la îndeplinire a dispozițiilor privind plata despăgubirilor incumbându-le în mod solidar.

Reține prima instanță că, întrucât plata despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 84 din 11 iunie 2007 a devenit exigibilă la 10 iulie 2008, iar pârâtele nu au îndeplinit obligațiile legale ce le incumbau prin neplată, reclamantul a fost prejudiciat, fiind îndreptățit a fi îndestulat atât cu suma ce reprezintă creanța cât și cu valoarea reactualizată a acesteia, conform dobânzii BNR din 10 iulie 2008 potrivit O.G. nr. 9/2000, dobândă ce curge de la data exigibilității, 10 iulie 2008 până la data plății efective.

Apreciază instanța de fond, în ceea ce privește capătul de cerere privind sancțiunea penalizării cu 100 lei pe zi a directorului A.N.R.P., întemeiat pe dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, că obligația de plată a despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului este atribuția legală a Serviciului de Aplicare a Legii nr. 290/2003, constituit în cadrul pârâtei A.N.R.P., o astfel de obligație nu este prevăzută de lege în sarcina Directorului A.N.R.P., astfel că cererea nu este întemeiată.

Este adevărat, se arată în considerentele sentinței recurate, că i se poate aplica o amendă în cuantum de 20% din salariul minim-brut pe economie, pe zi de întârziere, conducătorului instituției pârâte, însă în condițiile prevăzute de art. 24 din Legea contenciosului administrativ, dar în cauza de față temeiul de drept al acestui capăt de cerere este art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, ale cărui condiții nu sunt îndeplinite. Instanța de fond, față de considerentele expuse, a constatat că prin neplata în termenul de 1 an, ce s-a împlinit la 10 iulie 2008, a despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 290/2003, în favoarea reclamantului, acesta a fost vătămat în drepturile sale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea în parte a acțiunii.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs D.G.F.P. Dâmbovița, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, și A.N.R.P. In dezvoltarea căii de atac, recurenta a făcut o prezentare a istoricului litigiului dedus judecății și a normelor legale aplicabile în materie și a concluzionat în sensul că hotărârea nr. 158/2007 a fost emisă de Comisia Județeană Prahova fără respectarea prevederilor Legii nr. 290/2003, întrucât intimații-reclamanți nu au depus nici un act certificat de autorități în susținerea pretențiilor lor. La ultimul termen de judecată a recursului de față, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuția părții prezente un motiv de ordine publică și anume necompetența materială a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în soluționarea în primă instanță a cauzei.

Susținerile recurentului-pârât cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua hotărârii care face parte integrantă din aceasta. Analizând sentința atacată, în raport de motivul de ordine publică anterior arătat, de dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte retine următoarele: Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâților A.N.R.P. și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 22.886,28 lei, actualizată la data plății, sumă cuvenită reclamantului cu titlu de despăgubiri, în baza unei hotărâri emise de Comisia Județeană Prahova de aplicare a Legii nr. 290/2003. Așadar, este vorba despre o acțiune în pretenții, datorată neplății în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.

Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003. Conform alin. (3) al articolului anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A.N.R.P., Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. In plus, alin. (4) al aceluiași articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui A.N.R.P.

care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Alin. (5) din articolul în discuție precizează că hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Totodată, conform alin. (6) al articolului mai sus individualizat, hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. In aceiași ordine de idei, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, prevede că deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă că faptul că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba despre o competență exclusivă a tribunalului. Mai precis, sunt aplicabile dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispune că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel. Nu există nici o îndoială că întotdeauna competența materială a instanței de judecată este reglementată de norme imperative. In litigiul de față, putem afirma că suntem în prezența unei acțiuni privind acordarea unor despăgubiri reactualizate, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.

Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant , fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003. Ca atare, instanța de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată. In consecință, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul și în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dâmbovița, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de D.G.F.P. Dâmbovița, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, și A.N.R.P. împotriva sentinței nr. 219 din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2009.