ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4702/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1476 din 10 aprilie 2012 a Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Ploiești.

În motivarea soluției s-a reținut că reclamanta a chemat în judecată două autorități publice (A.N.R.P. și M.F.P.) pentru a fi obligată la plata sumei de 301.187,66 lei reprezentând totalul compensațiilor bănești ce i-au fost acordate în baza Legii nr. 290/ 2003, cele două autorități fiind autorități publice centrale iar cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, pentru soluționarea în fond a litigiilor cu autoritățile publice centrale competența revine secțiilor de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel și, de aceea, cauza a fost declinată la Curtea de Apel Ploiești.

Prin sentința nr. 228 din 19 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată din oficiu de instanță și a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Constatând ivit conflictul negativ de competență a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acesteia.

În motivarea soluției, Curtea de apel a reținut că, în raport de obiectul litigiului, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr. 290/2003 și art. 17 alin. (3), (4) lit. e) și alin. (6) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006 care stabilesc competența de soluționare a litigiilor în favoarea secției de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

S-a reținut că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a asimilat actului administrativ și refuzul nejustificat de soluționare a cererii sau faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege.

A fost invocată și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 123 din 15 ianuarie 2008, Decizia nr. 1602 din 20 martie 2009).

Înalta Curte, ca instanță competentă să soluționeze conflictul conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a fost investită cu soluționarea unui litigiu ce are ca obiect obligarea A.N.R.P. și M.F.P. la plata efectivă a sumei de 301.187,66 lei.

În stabilirea competenței de soluționare a cauzei prezintă relevanță prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.

Conform alin. (3) al art. anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/ 2003.

În plus, alin. (4) al aceluiași art. prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui A.N.R.P. care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Alin. (5) din articolul în discuție precizează că hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Totodată, conform alin. (6) al art. mai sus individualizat, hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de Lege.

De asemenea, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menționează faptul că deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba de o competență exclusivă a tribunalului.

Nu există nici o îndoială că, întotdeauna, competența materială a instanței de judecată este reglementată de norme imperative.

În litigiul de față suntem în prezența unei acțiuni privind acordarea unor despăgubiri reactualizate, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.

Chiar dacă litigiul în prezenta cauză nu vizează anularea unei decizii emise potrivit Legii nr. 290/2003, nu se justifică în cazul acțiunilor ce au ca obiect obligarea autorității publice la emiterea deciziei pentru plata despăgubirilor competente de soluționare să revină altei instanțe, în raport de rangul autorității publice.

Legiuitorul a urmărit prin Legea nr. 290/2003 ca în materia despăgubirilor acordate potrivit acestei legi, competența de soluționare în primă instanță să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ sau actului administrativ asimilat, sub forma refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri, așa cum este cazul în speță.

Un argument în plus, în sensul celor reținute îl reprezintă și faptul că la data de 23 noiembrie 2009, în ședința plenului judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal, a fost adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea practicii: „acțiunile având ca obiect obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata despăgubirilor acordate prin hotărârea Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 290/2003 sunt de competența Tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal”.

Soluția adoptată a fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ, de care instanța este datoare să țină seamă, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței C.E.D.O. care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea divergențelor de jurisprudență (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007 - cazul Beian împotriva României nr. 1, § 39-40).

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare privind pe reclamanta D.A.V. în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și M.F.P., în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2012.