ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4090/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 mai 2006, reclamanții I.I. și S.E. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Ploiești, solicitând anularea în parte a dispoziției nr. 2055/2006 emisă de pârâtă și acordarea de măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren solicitată de 5181 mp, situat în Ploiești, constând în restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă de construcții, în suprafață de aproximativ 1500 mp și prin echivalent bănesc pentru diferența de 3681 mp, teren imposibil de restituit. În motivarea cererii, reclamanții au învederat că terenul menționat, proprietatea antecesorilor lor, a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 218/1982 prin decizia nr. 1186/1982 a fostului Consiliu Popular al Județului Prahova, decizia în care s-a menționat ca fiind expropriată doar suprafața de 3361 mp.

În această situație, dispoziția atacată și prin care a fost soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este legală, motiv pentru care au solicitat acordarea măsurilor reparatorii în modalitățile indicate în expunerea cererii introductive pentru întreaga suprafață de teren care, în fapt, a fost preluată integral de stat. Prin sentința nr. 102 din 19 ianuarie 2007, Tribunalul Prahova a admis cererea astfel cum a fost precizată și a anulat în parte dispoziția nr. 2055/206 emisă de Primăria municipiului Ploiești. S-a constatat dreptul reclamanților, în calitate de moștenitori ai defunctei E.A.L. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată, constând în restituirea în natură a terenului în suprafață de 3509 mp liber de construcții, identificat pe schița de plan a raportului de expertiză întocmit de expert M.C.D.

prin punctele 1 – 2 – 3 – 4 – 5 – 6 – 7 – 8 – 9 – 10 – 11 – 12 – 13 – 14 – 1 – 51 – 1, contur hașurat cu culoarea albastră și despăgubiri pentru diferența de teren de 1695 mp, imposibil de restituit în natură. Prima instanță a reținut, în esență, că probele administrate în cauză au relevat indubitabil că autoarea reclamanților a avut în proprietate suprafața de 5151 mp (în realitate 5600 mp, potrivit măsurilor efectuate de expert), teren ce a fost expropriat de stat în totalitate, în scopul construirii unui spital și a unei policlinici, obiective ce au fost realizate. Faptul că în actul de preluare se menționează ca fiind expropriată doar suprafața de 3161 mp nu echivalează cu realitatea preluării în fapt a terenului și care, din corespondența purtată între autoarea reclamanților și instituțiile implicate în expropriere, a fost preluat integral.

Ca urmare, în raport de situația de fapt reținută și de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, cererea introductivă a fost considerată ca întemeiată. Ulterior, reclamanții au formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul și dispozitivul hotărârii menționate, constând în sensul că suprafața de teren asupra căreia s-a dispus restituirea în natură este de 3905 mp, conform raportului de expertiză topo M.C.D. și nu 3509 mp, cum din eroare s-a menționat. Prin încheierea din 4 aprilie 2007, prima instanță a respins cererea de îndreptare a erorii materiale ca neîntemeiată, reținând că greșeala sesizată nu poate fi asimilată unei „erori materiale” în sensul art. 281 C. proc.

civ., greșeală ce poate fi corectată prin intermediul căilor de atac. Prin decizia nr. 425 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins ca tardiv apelul reclamanților ca o consecință a respingerii cererii de repunere în termenul de declarare a apelului și ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului.

A fost admis apelul declarat de aceiași reclamanți împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, care a fost schimbată în tot și în fond a fost admisă cererea acestora în sensul că s-a constatat că se restituie în natură terenul în suprafață de 3905 mp în loc de 3509 mp, identificat în schița de plan prin punctele 1 – 2 – 3 – 4 – 5 – 12 – 15 – 10 – 9 – 8 – 13 – 14 – 15 – 1. Instanța de apel a constatat, în esență, că prima instanță a reținut corect atât întinderea suprafeței de teren preluată de către stat, cât și dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind categoria măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților în raport de situația juridică actuală a imobilului în litigiu. S-a reținut ca fiind tardiv declarat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței, determinat de împrejurarea că cererea de repunere în termenul de apel, nu a fost făcută la prima zi de înfățișare, fiind depusă peste termenul prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc.

civ. S-a considerat ca fondat apelul declarat de aceiași reclamanți împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțate de prima instanță, întrucât neconcordanța constatată între concluziile raportului de expertiză, considerentele și dispozitivul hotărârii, constituie o greșeală materială în sensul celei prescrise de dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului, pârâta a susținut că instanțele au nesocotit prevederile art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu au făcut dovada că autorii lor ar fi avut în proprietate o suprafață de teren mai mare decât cea reținută în actul de expropriere și, respectiv, în dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Au mai învederat că terenul cu privire la care s-a dispus restituirea în natură, în suprafață de 3905 mp, include aproape în totalitate curtea Spitalului CFR din localitate, deservind unui interes public, astfel încât măsura reținută de instanța ar perturba normala funcționare a acestui obiectiv. Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce succed: Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite”. Dispoziția legală enunțată impune determinarea clară și exactă a situației de fapt a raportului juridic litigios, cerința necesară justei soluționări a cauzei.

În acest scop, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului …, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Corolar al activității judiciare, principiul aflării adevărului enunțat de dispozițiile legale evocate, presupun lămurirea pe deplin a împrejurărilor de fapt ale cauzei, cerință necesară în scopul aplicării corecte a legii.

Or, în speță, în scopul identificării terenului solicitat, obiect al notificării și a destinației sale actuale, prima instanță a dispus, legal, efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, ale cărei constatări și concluzii, însușite de cele două instanțe de judecată, nu sunt însă apte să lămurească împrejurările de fapt pentru care a fost dispusă și prin urmare să facă posibilă încadrarea bunului în ipoteza prevăzută de alin. (3) al art. 11 din Legea nr. 10/2001, reținută a fi incidentă de ambele instanțe. În acest sens, este de menționat că în concluziile la raportul de expertiză (f. 79 dosar fond) se conchide că suprafața de teren liber din cel în litigiu este de 3905 mp și se află cuprinsă pe conturul reclamantului 1, 2, 3, 4, 5, 12, 11, 10, 9, 8, 13, 14, 15, 1, contur hașurat cu culoarea albastră pe schița anexă a lucrării arătate.

Această concluzie a actului procesual menționat, a fost contestată de pârâtă, care a arătat că, în operațiunea de identificare și materializare a terenului pe schiță, deși a delimitat cu contur verde bunul preluat de la reclamanți, a considerat a fi restituibil în natură și o porțiune situată pe aliniamentul 13, 14, 15, ce depășește limita sus menționată. Având a răspunde la această obiecție, care legal a fost încuviințată de prima instanță, expertul a arătat că a depășit linia verde întrucât a avut în vedere retrocedarea unei suprafețe cât mai mari de teren, dar și faptul că fâșia aflată pe aliniamentul sus indicat „nu ar folosi nimănui” (f. 89 dosar fond).

Concluzia expertului, așa cum a fost reținută mai sus și care a fost considerată ca fiind lămuritoare pentru instanțe, nu numai că nu clarifică împrejurările pentru care a fost admisă lucrarea de expertiză, dar este și nelegală întrucât omologarea ar presupune ocuparea unei alte proprietăți și care, din schița anexă la raportul de expertiză se constituie, de fapt, într-un spațiu de utilitate publică. Prin urmare, nefiind determinat cu certitudine terenul restituibil în natură, instanțele nu puteau face aplicațiunea prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest scop și față de aceste considerente, în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursul dedus judecății va fi admis, hotărârea curții de apel casată, iar pricina trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu prilejul rejudecării cauzei se va dispune administrarea probelor considerate a fi necesare, inclusiv suplimentarea sau refacerea expertizei în specialitatea topografie, în scopul identificării terenului ce poate fi restituit în natură, în accepțiunea prevederilor legale sus enunțate cu referire la art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) care se aplică în mod corespunzător. Vor fi avute în vedere, totodată, și celelalte critici invocate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Primăria municipiului Ploiești împotriva deciziei nr. 425 din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești. Casează decizia și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2008.