ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3613/2008

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

4 ianuarie 2007, reclamanții M.I. și M.V. au solicitat în contradictoriu cu

pârâta Primăria municipiului Ploiești, anularea în parte a dispoziției nr.

20.182/2006 emisă de pârâtă și restituirea în natură a terenului în suprafață

de 456 mp situat în Ploiești.

În motivarea cererii, reclamanții au

învederat că prin dispoziția atacată s-a constatat doar dreptul la despăgubiri

pentru construcția ce a aparținut autorilor lor și care a fost amplasată pe terenul

menționat, construcție ce a fost demolată, fără a se dispune cu privire la

măsurile reparatorii cuvenite pentru terenul arătat, care este liber și poate

fi restituit în natură.

Prin sentința nr. 473 din 20 martie

2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis cererea reclamanților și a

anulat în parte dispoziția atacată numai în ceea ce privește suprafața de teren

solicitată.

S-a constatat dreptul reclamanților

de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și pentru

terenul de 457 mp situat în localitatea Ploiești, Județul Prahova și s-a dispus

restituirea bunului în natură către reclamanți, bun identificat potrivit

raportului de expertiză topometrică ing. B.N. și a schiței de plan, cu conturul

cuprins între punctele 1 – 2 – 3 – 4 – 1.

Prima instanță a reținut, în esență,

ca fiind nelegală modalitatea adoptată de pârâtă, de soluționare parțială a

notificării cu care a fost sesizată, dispoziția atacată fiind emisă astfel cu

încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care s-a

constatat temeinicia cererii introductive și, constatându-se că terenul

solicitat este liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea

lui în natură.

Această hotărâre a fost schimbată

prin decizia nr. 304 din 13 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, instanță care

a admis apelul declarat de pârât și, în urma rejudecării cauzei, a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

S-a reținut că, ulterior emiterii

actului administrativ atacat în prezenta procedură și în cursul soluționării

acesteia, respectiv la data de 19 februarie 2007, pârâta a emis dispoziția nr.

5463 prin care a recunoscut dreptul reclamanților la măsuri reparatorii și

pentru terenul, obiect al litigiului, dispunând restituirea în natură a

suprafeței de 106,75 mp parte din terenul solicitat.

Pentru diferența de teren s-a dispus

în sensul emiterii unei dispoziții care să cuprindă propunerea motivată de

acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri,

întrucât aceasta ar putea fi afectată de rețele de distribuție a gazelor

naturale, aspect ce urma a fi determinat de distribuitorul acestor rețele.

Instanța de apel a conchis că atâta

vreme cât reclamanții nu au contestat această ultimă dispoziție emisă pentru

teren în mod greșit s-a dispus desființarea actului atacat care a fost emis

exclusiv pentru construcția situată pe terenul arătat.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în dezvoltarea cărora s-a

susținut că în mod greșit a fost reformată hotărârea primei instanțe, deși

dispozițiile actului administrativ emis ulterior celui atacat în prezenta

cauză, sunt identice cât privește terenul solicitat, teren ce este liber și

care în mod corect a fost restituit în natură în integralitatea sa.

Recursul este fondat potrivit

considerentelor ce succed:

Pârâta Primăria municipiului

Ploiești a fost sesizată, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr.

10/2001, (în reglementare actuală) cu notificarea reclamanților înregistrată

sub nr. 252/2/2001 la BEJ M.S..

Obiectul notificării l-a constituit

acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul

situat în Ploiești, compus din construcție demolată și teren de 450 mp.

Fiind declanșată procedura de

restituire reglementată de legea specială de reparație, pârâta avea obligația

de a proceda la soluționarea sa în conformitate cu prevederile legale ce o

reglementează, respectiv dispozițiile art. 25 și art. 26 din lege.

În acest sens, art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 stipulează că „în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit

art. 23 entitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Iar dispozițiile alin. (4) și (6)

ale art. 25 din lege, consacră regimul juridic complex al acestui act

administrativ de putere și care, odată îndeplinite formalitățile de publicitate

imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute

de dreptul comun.

În virtutea prevederilor art. 26 din

lege, unității deținătoare a imobilului imposibil de restituit în natură sau,

după caz, entității învestite cu soluționarea notificării îi revine obligația

ca prin decizie/dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite măsurile

reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege.

Finalizarea procedurii

administrative se materializează în actul sus menționat constând într-o

decizie/ dispoziție unică care poate fi supusă, în conformitate cu prevederile

art. 26 alin. (3) din aceeași lege, controlului de legalitate în etapa

judiciară a procedurii de restituire prevăzute la cap. III din Legea nr.

10/2001.

În această modalitate au procedat și

reclamanții care, nemulțumiți de dispozițiile actului administrativ emis în

soluționarea notificării lor, decizia nr. 20182 din 19 decembrie 2006, au

declanșat controlul acesteia de legalitate în conformitate cu prevederile

legale sus enunțate.

Astfel sesizată, instanța de

judecată, în raport de obiectul sesizării și în acord cu dispozițiile art. 129

alin. (6) C. proc. civ., urma să se pronunțe numai cu privire la obiectul

cererii deduse judecății, respectiv anularea actului administrativ menționat.

Potrivit acestor ultime prevederi

legale, judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii

persoanei interesate și numai în limitele sesizării, depășirea cadrului

procesual fixat de reclamanți constituind o încălcare a principiului

disponibilității procesuale și care se constituie într-o încălcare esențială a

legii a cărei consecință este casarea hotărârii.

Or, în speță, instanța de apel a

reținut realizarea parțială a dreptului subiectiv invocat prin emiterea unei

noi dispoziții de către entitatea învestită cu soluționarea notificării,

soluționând cauza cu încălcarea principiului menționat și fără a se pronunța

asupra fondului pricinii, constând în anularea actului administrativ nr.

20182/2006, motiv pentru care, constatând incidența motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (5)

C. proc. civ. recursul va fi admis cu consecința casării hotărârii atacate și

trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Cu prilejul rejudecării pricinii se

va dispune suplimentarea probatoriului în sensul administrării probelor

considerate a fi pertinente și concludente de instanța de trimitere, ca și a

completării expertizei de specialitate administrată de prima instanță, în

vederea determinării cu certitudine dacă terenul solicitat în prezenta

procedură se încadrează în ipoteza art. 9 sau în una din ipotezele art. 10 din

Legea nr. 10/2001, urmând ca la soluționarea contestației în condițiile

lămuririi pe deplin a situației de fapt menționate, instanța să procedeze în

modalitatea reglementată de aceste prevederi legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantele M.V. și D.A.C. împotriva deciziei nr. 304 din 13 iunie 2007 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pe care o casează și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2008.