ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3613/2008

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 ianuarie 2007, reclamanții M.I. și M.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Ploiești, anularea în parte a dispoziției nr. 20.182/2006 emisă de pârâtă și restituirea în natură a terenului în suprafață de 456 mp situat în Ploiești. În motivarea cererii, reclamanții au învederat că prin dispoziția atacată s-a constatat doar dreptul la despăgubiri pentru construcția ce a aparținut autorilor lor și care a fost amplasată pe terenul menționat, construcție ce a fost demolată, fără a se dispune cu privire la măsurile reparatorii cuvenite pentru terenul arătat, care este liber și poate fi restituit în natură.

Prin sentința nr. 473 din 20 martie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis cererea reclamanților și a anulat în parte dispoziția atacată numai în ceea ce privește suprafața de teren solicitată. S-a constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și pentru terenul de 457 mp situat în localitatea Ploiești, Județul Prahova și s-a dispus restituirea bunului în natură către reclamanți, bun identificat potrivit raportului de expertiză topometrică ing. B.N.

și a schiței de plan, cu conturul cuprins între punctele 1 – 2 – 3 – 4 – 1. Prima instanță a reținut, în esență, ca fiind nelegală modalitatea adoptată de pârâtă, de soluționare parțială a notificării cu care a fost sesizată, dispoziția atacată fiind emisă astfel cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care s-a constatat temeinicia cererii introductive și, constatându-se că terenul solicitat este liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea lui în natură. Această hotărâre a fost schimbată prin decizia nr. 304 din 13 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, instanță care a admis apelul declarat de pârât și, în urma rejudecării cauzei, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

S-a reținut că, ulterior emiterii actului administrativ atacat în prezenta procedură și în cursul soluționării acesteia, respectiv la data de 19 februarie 2007, pârâta a emis dispoziția nr. 5463 prin care a recunoscut dreptul reclamanților la măsuri reparatorii și pentru terenul, obiect al litigiului, dispunând restituirea în natură a suprafeței de 106,75 mp parte din terenul solicitat. Pentru diferența de teren s-a dispus în sensul emiterii unei dispoziții care să cuprindă propunerea motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, întrucât aceasta ar putea fi afectată de rețele de distribuție a gazelor naturale, aspect ce urma a fi determinat de distribuitorul acestor rețele.

Instanța de apel a conchis că atâta vreme cât reclamanții nu au contestat această ultimă dispoziție emisă pentru teren în mod greșit s-a dispus desființarea actului atacat care a fost emis exclusiv pentru construcția situată pe terenul arătat. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în dezvoltarea cărora s-a susținut că în mod greșit a fost reformată hotărârea primei instanțe, deși dispozițiile actului administrativ emis ulterior celui atacat în prezenta cauză, sunt identice cât privește terenul solicitat, teren ce este liber și care în mod corect a fost restituit în natură în integralitatea sa.

Recursul este fondat potrivit considerentelor ce succed: Pârâta Primăria municipiului Ploiești a fost sesizată, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, (în reglementare actuală) cu notificarea reclamanților înregistrată sub nr. 252/2/2001 la BEJ M.S.. Obiectul notificării l-a constituit acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Ploiești, compus din construcție demolată și teren de 450 mp. Fiind declanșată procedura de restituire reglementată de legea specială de reparație, pârâta avea obligația de a proceda la soluționarea sa în conformitate cu prevederile legale ce o reglementează, respectiv dispozițiile art. 25 și art. 26 din lege.

În acest sens, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stipulează că „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 entitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Iar dispozițiile alin. (4) și (6) ale art. 25 din lege, consacră regimul juridic complex al acestui act administrativ de putere și care, odată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun. În virtutea prevederilor art. 26 din lege, unității deținătoare a imobilului imposibil de restituit în natură sau, după caz, entității învestite cu soluționarea notificării îi revine obligația ca prin decizie/dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege.

Finalizarea procedurii administrative se materializează în actul sus menționat constând într-o decizie/ dispoziție unică care poate fi supusă, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din aceeași lege, controlului de legalitate în etapa judiciară a procedurii de restituire prevăzute la cap. III din Legea nr. 10/2001. În această modalitate au procedat și reclamanții care, nemulțumiți de dispozițiile actului administrativ emis în soluționarea notificării lor, decizia nr. 20182 din 19 decembrie 2006, au declanșat controlul acesteia de legalitate în conformitate cu prevederile legale sus enunțate. Astfel sesizată, instanța de judecată, în raport de obiectul sesizării și în acord cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., urma să se pronunțe numai cu privire la obiectul cererii deduse judecății, respectiv anularea actului administrativ menționat. Potrivit acestor ultime prevederi legale, judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii persoanei interesate și numai în limitele sesizării, depășirea cadrului procesual fixat de reclamanți constituind o încălcare a principiului disponibilității procesuale și care se constituie într-o încălcare esențială a legii a cărei consecință este casarea hotărârii. Or, în speță, instanța de apel a reținut realizarea parțială a dreptului subiectiv invocat prin emiterea unei noi dispoziții de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, soluționând cauza cu încălcarea principiului menționat și fără a se pronunța asupra fondului pricinii, constând în anularea actului administrativ nr. 20182/2006, motiv pentru care, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. recursul va fi admis cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel. Cu prilejul rejudecării pricinii se va dispune suplimentarea probatoriului în sensul administrării probelor considerate a fi pertinente și concludente de instanța de trimitere, ca și a completării expertizei de specialitate administrată de prima instanță, în vederea determinării cu certitudine dacă terenul solicitat în prezenta procedură se încadrează în ipoteza art. 9 sau în una din ipotezele art. 10 din Legea nr. 10/2001, urmând ca la soluționarea contestației în condițiile lămuririi pe deplin a situației de fapt menționate, instanța să procedeze în modalitatea reglementată de aceste prevederi legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantele M.V. și D.A.C. împotriva deciziei nr. 304 din 13 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2008.