ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 769/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 769/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

La data de 28 iunie

2011, reclamanta R.R.A. a chemat în judecată pe pârâta L.I.C. solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța pe calea revendicării prin

compararea de titluri, să se dispună obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparținut antecesorului său, S.I.

așa cum rezultă din procesul-verbal de carte financiară nr. 2761 din 20

ianuarie 1941, fiind preluat abuziv de către statul comunist, în baza

Decretului nr. 712/1967, completare la Decretul nr. 92/1950, fiind cumpărat în

condițiile Legii nr. 112/1995 de către pârâta L.I.C. în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 3448 din 18 iulie 1997.

A mai susținut

reclamanta, că și dacă pârâta se prevalează de faptul că titlul ei nu a fost

desființat, instanța trebuie să aprecieze care dintre titlurile prezentate de

părți este preferabil în cadrul acțiunii formulate pe calea dreptului comun și

că buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu

autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării

de proprietate a adevăratului proprietar.

Invocând practica

Curții Supreme a Drepturilor Omului în cauze similare, reclamanta a arătat că

nu pot fi incidente spețele Raicu contra României și Pincova și Pine contra

Republicii Cehe, deoarece premisele celor două spețe sunt diferite de cele din

cauza de față, iar concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie

apreciate în raport de jurisprudența recentă, respectiv cauzele Tudor contra

României și Faimblat contra României.

Prin întâmpinare,

pârâta I.I.C. (fostă L.), a solicitat instanței cererii de chemare în judecată

ca neîntemeiată deoarece imobilul a fost dobândit de Statul Român în baza

Decretului nr. 218/1960, prin Decizia nr. 712/1966 astfel cum atestă adresa nr.

2690 din 3 septembrie 2008, eliberată de S.C. Foișor SA.

A mai arătat pârâta

că, la data cumpărării imobilului a fost îndeplinită condiția bunei credințe,

întrucât nu exista nicio notificare formulată în temeiul Legii nr. 112/1995,

sau acțiuni în justiție, că autorul reclamantei a formulat notificarea nr.

1810/2001, iar ulterior reclamanta a solicitat anularea contractului de

vânzare-cumpărare al pârâtei, însă acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1.839 din 15 octombrie 2012, a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ca

neîntemeiată și a respins ca nefondată acțiunea,

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut în esență, următoarele:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Tribunalul a reținut

că argumentele expuse de pârâtă vizează nedepunerea titlului de proprietate al

autorului reclamantei și lipsa unui certificat de moștenitor de pe urma

defunctului S.R., însă la dosarul cauzei au fost depuse mai multe hotărâri

judecătorești formulate de aceeași reclamantă, ce se prevalează de calitatea sa

de moștenitor de pe urma defunctului S.I. prin care a solicitat, fie

constatarea nulității absolute a contractul de vânzare-cumpărare cu plata în

rate nr. 3448 din 18 iulie 1997 ce vizează imobilul în cauză, fie revendicarea

unui apartament ce face parte din imobilul respectiv.

A apreciat instanța

de fond că, și dacă la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisurile menționate

de către pârâtă, nu poate omite faptul că aceste hotărâri judecătorești se

bucură de putere de lucru judecat, astfel că în lipsa unei probe contrare din

partea pârâtei, care este terț față de aceste acte jurisdicționale, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a

mai fi contrazis.

Pentru considerentele

expuse anterior, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale

active ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut următoarele:

Titlul reclamantei

este reprezentat de procesul-verbal de carte funciară nr. 27611/1941 din 20

ianuarie 1941, prin care autorul reclamantei S.I. a cumpărat imobilul situat în

București, sector 2, compus din teren și construcție.

Cu privire la acest

contract, tribunalul a reținut că nu poate reprezenta un titlul de proprietate,

având în vedere jurisprudența recentă a CEDO, care nu a mai recunoscut în

patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul

actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din

patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului

nr. 712/1967. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în

sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în

temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare.

În acest sens, s-a

apreciat de judecătorul fondului că este și jurisprudența din anul 2010 a

Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în

patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra

bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui

nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate

de către un stat membru (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, parag. nr. 37 din cauza Mătieș împotriva României).

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană

se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în

măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul

noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu

poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de

proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională (parag.

nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României).

De asemenea, în

paragraful nr. 135 din Hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva

României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu

au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte

de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra

modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Pe de altă parte,

instanța de fond a avut în vedere și faptul că titlul de proprietate al pârâtei

este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3448

din 18 iulie 1997, pentru imobilul în cauză. Acest contract de

vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și

valabilitatea acestuia nu a fost contestată sub niciun aspect.

În raport de aceste

considerente s-a constatat că titlul de proprietate exhibat de către pârâtă

este anterior titlului de proprietate invocat de către reclamantă, împrejurare

care are relevanță asupra modului de soluționare a acțiunii în revendicare prin

comparare de titluri.

Tribunalul a reținut

că preferabilitatea titlului de proprietate al pârâtei este determinată de

anterioritatea titlului de proprietate și exercitarea posesiei în mod continuu;

încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea

dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, precum și existența

dispozițiilor legale menționate de art. 7 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 1/2009 și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în

forma inițială, care consolidează titlul de proprietate al acesteia.

Totodată, a reținut

prima instanță că sunt înlăturate criteriile de comparare a titlurilor părților

consacrate în practica judiciară internă exclusiv pe baza legislației interne,

de necesitatea analizării cauzei din perspectiva imperativului respectării

Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței

europene, care trasează principiile esențiale în interpretarea și aplicarea

legislației comunitare.

Toate argumentele

legate de preferabilitatea unuia din titlurile de proprietate (anterioritatea

titlului, publicitatea acestuia etc.), referitoare la faptul că pârâta a

încheiat contractul cu un neproprietar, la buna sau reaua credință a pârâtei la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la faptul că buna credința a

pârâtei cumpărătoare nu valorează proprietate, sunt bazate exclusiv pe dreptul

intern, în măsura în care s-ar putea disocia acest drept intern de legislația

comunitară, însă soluționarea cauzei impune abordarea acesteia în perspectiva

mai amplă a legislației comunitare și a jurisprudenței CEDO, nefiind posibilă

aceasta disociere, iar analiza făcută din această perspectivă a jurisprudenței

CEDO, schimbă deznodământul juridic al cauzei și însuși raționamentul dedus din

dreptul intern.

La pronunțarea

hotărârii apelate, tribunalul a mai avut în vedere și faptul că în acest sens a

statuat și legiuitorul, când a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit

posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură

sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu

poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în

echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.

Potrivit art. 46

alin. (2) din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de

înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt

valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.

În speța dedusă

judecății, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie

titlul de proprietate al pârâtei, aceasta a fost de bună credință, în sensul că

a avut credința că a contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul

Român,

Dispozițiile art. 45

din Legea 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei

validității aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativă a

următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu

particular, contractantul să fie de bună credință și, în plus, să existe o

eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a

transmițătorului.

Tribunalul a apreciat

că în speța dedusă judecății, este evident că actul de vânzare-cumpărare

încheiat este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâta a fost

de bună credință, deoarece nu există nicio probă contrară (prin neadmiterea

unei acțiuni ce vizează anularea contractului de vânzare cumpărare), iar în

favoarea pârâtei operează prezumția de bună credință, principiu general al

dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art.

486 și art. 487 C. civ.

În concluzie, pârâta

a fost de bună credință la dobândirea imobilului prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care

tribunalul a apreciat că titlul pârâtei este pe deplin valabil și legal, având

preferință față de titlul reclamantei conform dispozițiilor art. 45 din Legea

nr. 10/2001 (fost art. 46).

Totodată, tribunalul

a mai avut în vedere și faptul că instanța europeană a recunoscut că, în

situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a

unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș

beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate

fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României).

Curtea a reamintit că

un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al

comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale

individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în

discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că

atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest

scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele

particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile

cu bună credință, să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității

statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Distinct de toate

aceste susțineri, tribunalul a constatat că reclamanta nu a formulat notificare

prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.

Așadar, în raport de

situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea

formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de

către reclamantă prin acțiune, aceasta nu avea decât posibilitatea acordării de

despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în

natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale și numai condiționat de depunerea unei notificări în baza

Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 18 lit.

c) din Legea 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Potrivit art. 20

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și

construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Totodată, potrivit

art. 7 alin. (1

1

) nu se restituie în natură, ci doar în echivalent,

imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe,

trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea

condițiilor cerute de lege.

Potrivit alin. (5),

nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Așadar, în raport de

situația de fapt arătată în cele ce preced, Tribunalul a apreciat că reclamanta

nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001

(art. 20 alin. (2) și art. 7) pentru imobilul construcție și terenul aferent ce

au fost înstrăinate, și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.

Cu alte cuvinte,

voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod

valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent

prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu

de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în

conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și

transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat

reclamantul.

Totodată, Tribunalul

a reținut că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție constituită în Secții Unite, s-a pronunțat în cadrul unui recurs în

interesul legii în sensul că: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, Secțiile Unite decid:

Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.".

Așadar, instanța de

fond a avut în vedere și că prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care este obligatorie pentru instanțe, conform art 329 alin. (3) C.

proc. civ., s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în

sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar

posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea

restituirii în natură, ceea ce conduce la concluzia că a considera că în

această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt

aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar

însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință

titlului cumpărătorului prin derogarea de la regulile de drept comun.

Prima instanță a mai

reținut că este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței

pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar,

însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute

nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de

practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor

după un alt criteriu de preferință și anume, verificarea titlurilor autorilor

părților, ceea ce în speță ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună

credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de

proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și

prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care

a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au

intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001,

persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost

obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin

acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii sau în echivalent.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale,

respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu

se vor mai aplica normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter

special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor

în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu

procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune

permisă.

Prin urmare,

analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, Tribunalul a

constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor

create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de

la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate

invocate de către cele doua părți și restituirea imobilului de la posesorul

neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv

numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă

a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin

echivalent.

A admite o altă

soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția

proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o

acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate

fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.

Totodată, s-a mai

apreciat că, toate susținerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică

prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern, și că

potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și

legile interne au prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea

prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului (CEDO), chiar dacă sunt reale, nu

au niciun fel de relevanță în speța dedusă judecății, atât pentru

considerentele susmenționate, cât și pentru următoarele argumente:

Într-adevăr Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva

României (Hotărârea Păduraru împotriva României, Hotărârea Străin împotriva

României, Hotărârea Săvulescu împotriva României, Hotărârea Popeseu și Dașoveanu

împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie

reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995,

sau în caz de nerestituire, statul român să plătească reclamantului o anumită

sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Tribunalul a apreciat

că aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă

aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie

reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995,

reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o

excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român,

sau cu unitatea administrativ-teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și

în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese

obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și

prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Or, în speța dedusă

judecății, reclamanta nu deține nicio hotărâre judecătorească nici anterioară

și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în

contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează

obiectul cauzei, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al

reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele

juridice susmenționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul,

astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri

judecătorești nu poate fi admisă.

În lipsa unei

asemenea hotărâri judecătorești, prima instanță a considerat că reclamanta nu

deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe

câtă vreme pârâta deține un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit

imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de

către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), or,

în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea

bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea

câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în

sensul Convenției și anume pârâții.

Totodată, așa cum s-a

arătat în cele de preced, reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului astfel încât în

lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile devin incidente dispozițiile

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nerespectarea

termenului de 1 an pentru trimiterea modificării atrage pierderea dreptului de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Existența unei

proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la

CEDO, iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină

libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în

materia restituirii imobilelor, iar existența unei proceduri prealabile și

supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la

justiție, atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea

accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanților de

acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din

Legea 10/2001).

Dreptul de

proprietate nu este un drept absolut, iar statele membre au posibilitatea de a

impune anumite restricții în ceea ce privește condițiile de exercitare a

acestui drept, astfel încât instituirea unor termene în care foștii proprietari

trebuie să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu

poate reprezenta o privare de dreptul de proprietate, ci o măsură normală

adoptată de organul legislativ al unei țări tocmai pentru a se încerca

rezolvarea unitară a tuturor situațiilor juridice generate de restituirea

proprietăților confiscate în timpul regimul comunist.

Instanța de fond a

apreciat că, dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, ar însemnă că Legea

nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă ci este

obligatorie și totodată ar însemna că foștii proprietari ar putea solicita

restituirea bunului oricând, or, scopul legii este tocmai acela de a clarifica

regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securității și

stabilității circuitului civil.

Neglijența

reclamantei, care nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, are o

consecință juridică și anume pierderea dreptului de a solicita măsurile

reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001), iar această consecință este una firească și care nu contravine

prevederilor CEDO.

Tribunalul a

observat, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul

construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005,

continuând cu cauzele Străin și Poiteanu, pe care Curtea le-a aplicat constant,

fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul

conceptual al noțiunii de "bun".

Astfel, în practica

anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă

aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării

dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat

unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu

lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

(cauza Străin parag. 39; cauza Poiteanu parag. 35; cauza Andreescu Murăreț și

alții Hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu

recent).

S-a apreciat că

reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către

chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, or, doar un

"interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu

aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a

existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.

112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în

cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu parag. 33).

În cauza Atanasiu și

alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un "bun actual" există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Așadar, a apreciat

judecătorul fondului că, în speță, nu a putut fi recunoscută reclamantei decât

o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe

care statul este chemat să-i elaboreze în perioada de grație de 18 luni

stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiționat de formularea unei

notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare care în speța de față nu

există.

De asemenea, a considerat

că, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de

natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci

doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe

care reclamanta nu a inițiat-o.

Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea

posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui

"bun" și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea titlurilor pe

baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

În raport de

considerentele susmenționate Tribunalul a respins acțiunea reclamantei, ca

neîntemeiată.

În termen legal,

reclamanta R.R.A. a formulat apel, prin care a solicit schimbarea în tot a

Sentinței Civile nr. 1.839 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, pronunțată în dosar nr. 51083/3/2011 și, pe fond,

obligarea intimatei-pârâte să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, sect. 2.

Criticile de

neinegalitate și netemeinicie ale sentinței anterior menționate au vizat faptul

că greșit instanța de fond a considerat că se impunea constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare, în termenul de prescripție, acțiune inițiată

de proprietarul deposedat abuziv, cât timp acesta nu se fundamentează pe

considerente de fapt și de drept, în măsura să susțină exigențele dispozițiilor

de drept intern și internațional, relative la apărarea concretă și efectivă a

dreptului de proprietate.

A susținut apelanta

că, circumstanțele particulare ale cauzei, necontestate, relevă că demersul

judiciar concret al reclamantei s-a configurat prin promovarea și susținerea

unei acțiuni în revendicare de drept comun - art. 480 și 481 C. civ. - în

scopul declarat al obținerii în deplină proprietate și liniștită posesie a

imobilului situat în București, sect. 2, că acțiunea în revendicare este o

acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o

îndelungată și constantă jurisprudență națională, sunt acelea că ea însoțește,

apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate și că, din această

perspectivă, nu se pot reține considerațiile primei instanțe de judecată,

întrucât se eludează însuși temeiul comparării de titluri, așa cum a fost

subliniat și de CEDO în cuprinsul mai multor decizii.

Pe de altă parte,

apelanta a arătat că instanța de fond se comportă ca și când ar ocroti a priori

niște drepturi deplin dobândite de o categorie de persoane, respectiv

chiriașii-cumpărători.

În condițiile în care

ambele părți dețin un bun, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului,

soluționarea cauzei depinde în mod esențial de modalitățile concrete pe care

fiecare parte le are la dispoziție, pentru obținerea unei compensații efective

pentru pierderea bunului său. Altfel, s-ar încălca în mod flagrant disp. art.

12 CEDO privind echitatea și nediscriminarea.

În consecință,

criteriul esențial pentru stabilirea preferabilității unuia din titluri este

dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care

fiecare parte le are la dispoziție, pentru a obține o despăgubire efectivă în

cazul în care este privată de proprietate.

Sub acest aspect,

apelanta a arătat că pârâta are la dispoziție, în dreptul intern, mijloace mult

mai eficiente decât de obținere a unei despăgubiri efective, fie prin

intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun, pentru care exista o

practică constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie prin

intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001.

În schimb, pentru

vechiul proprietar, legea specială, în lipsa posibilității restituirii în

natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Pe de altă parte,

apelanta a mai susținut și faptul că, deși se vorbește de posibilitatea

acțiunii în revendicare într-o acțiune personală îndreptată împotriva

vânzătorului, în momentul de față, nu se poate vorbi de o practică cristalizată

a instanțelor interne pentru a se putea conchide că, în concret, în afara de

procedura administrativă și de acțiunea în revendicare de drept comun, ar mai

exista și o a treia cale de reparare a prejudiciului cauzat adevăratului

proprietar, cale care să ofere o soluție previzibilă, nefiind cristalizat nici

măcar cadrul procesual pasiv.

Concluzionând,

apelanta a arătat că este clar că Legea nr. 10/2001 nu acorda nicăieri

preferință dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului

proprietar, trebuind să se dea prevalentă principiului fundamental al

respectării dreptului de proprietate și al apărării eficiente a acestuia.

Sub un alt aspect, a

susținut apelanta că, insecuritatea circuitului civil, de care a ținut cont

prima instanță, s-a produs în momentul în care vechiul proprietar, dobânditor

de deplin drept, printr-un act autentic, transmisibil de proprietate a fost

deposedat în mod abrupt printr-un act abuziv de către un stat spoliator, care

i-a luat bunul fără niciun titlu și l-a transferat unei alte persoane, în

disprețul oricărei norme juridice.

Invocând opinii

doctrinare, apelanta a arătat că pârâta din prezenta cauză a marșat în

stăpânirea apartamentului nr. 2, et. 1, din București, încheind un contract de

vânzare-cumpărare cu fostul ICRAL, nr. 3448 din 18 iulie 1997, în disprețul

Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei Municipiului București de Aplicare a Legii

nr. 112/1995 și în disprețul Legii nr. 112/1995, așa cum a fost modificată prin

H.G. nr. 11 din ianuarie 1997.

Apelanta reclamantă a

susținut că autoarea ei, H.A.M., care a făcut și notificarea pe Legea nr.

10/2001, introdusese cerere de restituire, în baza Legii nr. 112/1995 și

aștepta să primească răspuns de la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr.

112/1995 a Sectorului 2 București, or reclamanta nu a verificat dacă s-a

soluționat cererea făcută în baza Legii nr. 112/1995, așa cum arată și art. 3

din Hotărârea nr. 117/1996, sub sancțiunea nulității.

O ultimă susținere a

apelantei a fost aceea că instanța fondului a fost în eroare atunci când a

reținut că nu există notificare formulată pe Legea nr. 10/2001, deoarece s-a

efectuat această formalitate încă din data de 05 aprilie 2001, prin Notificarea

nr. 1.810 din 05 aprilie 2001 Executor Judecătoresc de pe lângă Judecătoria

Sectorului 2 București.

Intimata-pârâtă a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat.

Prin Decizia civilă

nr. 44/A din 5 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul formulat de

reclamanta R.R.A.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Este nefondată

critica apelantei privind faptul că greșit instanța de fond a considerat că se

impunea constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, deoarece

însăși instanța europeană a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă

o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un

drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de

bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României).

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de

comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel,

ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare

formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi,

făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Nu este de admis ca

în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor

deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii

să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație,

iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în

același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

Ideea reținută în

jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea

instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de

proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi

neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu

bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea

cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Referitor la

susținerea apelantei potrivit căreia criteriul esențial pentru stabilirea

preferabilității unuia din titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice

prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziție, pentru

a obține o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietate,

Curtea constată că în ceea ce privește criteriile de apreciere a temeiniciei

cererii în revendicare a imobilului, precum și legea aplicabilă acestei

operațiuni, prin sentința apelată au fost recunoscute efectele Deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite

într-un recurs în interesul legii.

Astfel, prima

instanță a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul

juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu

poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în

revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun după

data intrării în vigoare a legii speciale.

Raportul între legea

specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii, anterior

menționată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus

derogant.

Cu toate acestea,

nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura

în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul

normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens,

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Rezultă, așadar, că,

în măsură în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în

revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui

asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz

afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aceste dispoziții

obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de instanța de fond,

care a analizat dacă reclamanta deține un "bun" în sensul Convenției,

ceea ce ar îndreptăți-o la admiterea cererii în revendicare, și în ce măsură

atare soluție de admitere nu ar priva, în același timp, pe pârâta persoană

fizică de bunul ei, aceasta prevalându-se, la rândul ei, de prevederile art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele realizând compararea

titlurilor din perspectivă normei europene, ținând cont de principiul

securității raporturilor juridice.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudență Curții Europene a Drepturilor

Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui

"bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de

valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare,

ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului,

dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca

stare de fapt.

Așa cum a reținut și

instanța de fond, în jurisprudență actuală a Curții, respectiv în cauza

Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un "bun actual"

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă

s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului. (paragrafele 140 și 143).

Așadar, în speță,

luând în considerare existența Notificării nr. 1.810/2001, depusă în copie în

apel, se constată că nu poate fi recunoscută reclamantei decât o creanță,

constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr, 10/2001 și acordate în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe

care statul este chemat să-l elaboreze în perioadă de grație de 18 luni stabilită

de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în

procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru

obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară

constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Diferența esențială

de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art.

1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței-premisă a admiterii

cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna

octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire, chiar în

condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest

sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată

prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului,

combinată cu lipsă totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de

despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu

putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia

imobilului, ce urmă a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către

pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza

Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului

Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare

care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție

și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare

cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ, ceea ce

echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Data fiind importantă

deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Noțiunea autonomă de

bun în sensul CEDO nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile

actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime

deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, reclamanta nu are

niciun act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi

recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o

invoce în prezenta cauză.

Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la

redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței

existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea

titlurilor pe bază criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Referitor la critica

adusă sentinței apelate, în sensul că prima instanță în mod greșit a invocat și

insecuritatea circuitului civil, Curtea arată că este nefondată, deoarece în

soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, nu au nicio relevanță

considerațiile reclamantei legate de nevalabilitatea actului de preluare, de

modalitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtă și

Statul Român, de buna sau reaua-credință a acesteia la încheierea contractului,

de respectarea sau nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât

vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce

nu mai poate face obiectul judecății la acest moment, atâta timp cât contractul

de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească în

termenul prevăzut de lege.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta R.R.A. invocând motivele prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare a arătat că instanța de

apel a preluat motivele instanței de fond, în sensul de a folosi acțiunea în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare într-un termen de

prescripție, în condițiile în care demersul său judiciar a configurat

susținerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

A mai susținut

recurenta, că în condițiile în care ambele părți dețin un "bun" în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, soluționarea cauzei depinde de

modalitățile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziție, pentru

obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului său, altfel s-ar

încălca dispozițiile Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Sub acest aspect,

recurenta a arătat că pârâta are la dispoziție mijloace mult mai eficiente de a

obține o despăgubire efectivă, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune, fie

prin intermediul dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la

insecuritatea raporturilor juridice civile, cum se reține în Decizia nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta a arătat

că insecuritatea s-a produs la momentul în care vechiul proprietar a fost deposedat

abuziv de terenul său.

De asemenea,

instanțele nu au ținut cont de faptul că apartamentul în litigiu nu putea fi

înstrăinat întrucât H.G. nr. 11 din 24 ianuarie 1997 interzicea acest lucru și

pentru că autoarea sa H.A.M. formulase o cerere de restituire a imobilului în

temeiul Legii nr. 112/1995 la care nu s-a primit răspuns, dar și datorită

faptului că imobilul a fost intabulat în cartea funciară în anul 1940.

Față de cele mai sus

expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în

tot a deciziei atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, ce pot fi

încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

succed:

La data de 28 iunie

2011, recurenta-reclamantă invocând prevederile dreptului comun, respectiv

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., a solicitat Tribunalului București

obligarea pârâtei I.I.C. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, sector 2, ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

218/1960.

Acțiunea dedusă

judecății a fost corect calificată ca fiind o acțiune în revendicare în

modalitatea comparării titlurilor, operațiune ce presupune examinarea

titlurilor de proprietate deținute de părți cu privire la același bun, titluri

provenite de la autori diferiți, pentru a se stabili care dintre ele este mai

bine caracterizat.

În speță există două

titluri de proprietate valabile, al recurentei reclamante și al intimatei

pârâte în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință,

neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității a

acestuia.

Din actele și

lucrările dosarului mai rezultă că, antecesorul recurentei-reclamante, S.Ș., a

uzat de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În acest context,

problema de drept, ce se impune a fi dezlegată, este aceea de a ști dacă, în

situația dată, confirmarea și valorificarea dreptului de proprietate obținut în

procedura reglementată de Legea nr. 112/1995 mai permite sau nu ca

recurenta-reclamantă să recurgă la protecția aceluiași drept de proprietate, în

condițiile în care intimata-pârâtă este deținătoarea unui bun în sensul

Convenției și protejată de principiul securității raporturilor juridice.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul recurentei -reclamante potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului implică existența bunului

în patrimoniul reclamantei doar dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă și

executorie prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres

și resti