ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4634/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4634/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 5 octombrie

1999, reclamanții Z.A.H., Z.J., M.C. și Z.N. au chemat în judecată Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local

Constanța și Municipiul Constanța prin Primar solicitând obligarea pârâților să

le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren

și construcție situat în Constanța, str. S., nr. 33. În subsidiar, s-a

solicitat obligarea pârâților la despăgubiri egale cu valoarea de circulație a

imobilului.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat, în esență, că sunt descendenții autorilor M. și C.Z.,

proprietarii imobilului care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1951,

titlul statului nefiind valabil dată fiind lipsa identității între persoana

celui de la care s-a preluat imobilul și adevărații proprietari care erau

exceptați de la naționalizare. A fost invocat ca temei juridic art. 481 C. civ.

Ulterior, reclamanții

au modificat acțiunea, chemând în judecată și pe pârâții R.A., G.M., P.I. și Z.V.,

dobânditorii imobilului în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1996.

Pârâții au arătat că au

calitatea de cumpărători de bună-credință și au chemat în garanție Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Constanța prin Primar,

Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, pentru ca

în situația în care vor cădea în pretenții, aceștia să fie obligați să le pună

la dispoziție un imobil similar sau să le plătească contravaloarea unui imobil

identic la prețul de circulație, precum și instituirea unui drept de retenție.

La rândul său, pârâta

R.A.E.D.P.P. Constanța a chemat în garanție Administrația Financiară și Statul

Român pentru ca, în eventualitatea în care acțiunea reclamanților ar fi admisă,

să fie obligați la restituirea procentului de 99% din prețul actualizat la data

efectuării plății.

La data de 15

decembrie 2004 a decedat reclamantul Z.J., drepturile sale procedurale fiind

transmise fiicei sale, S.C.M.

Pe parcursul

procedurii judiciare a decedat și pârâta Z.V., fiind atestați ca unici

moștenitori legali G.E. și Z.D., care au preluat în această calitate drepturile

procesuale ale defunctei.

Prin sentința civilă nr.

136 din 15 februarie 2008, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin D.G.F.P.C.F.S.

Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța,

prin Primar, a admis acțiunea principală și în consecință a obligat pârâții să

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren

și construcție, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

efectuat în cauză.

Prin aceeași

sentință, instanța a admis cererile de chemare în garanție așa cum au fost

formulate.

Prin încheierea din

07 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța a dispus trimiterea apelului

formulat de pârâți spre competentă soluționare Tribunalului Constanța pe

temeiul din art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, iar această instanță prin

decizia civilă nr. 192 din 23 martie 2009 a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

La fundamentarea

acestei sentințe s-a avut în vedere că hotărârea a fost pronunțată la fond în

contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință.

Cu ocazia rejudecării,

reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv în raport de obiectul acțiunii

în revendicare, teren și respectiv construcție și au solicitat chemarea în

judecată alături de pârâtul P.I. și a soției acestuia P.Ș.

Prin sentința civilă nr.

1348 din 17 decembrie 2009 Tribunalul Constanța a

admis

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta R.A.E.D.P.P.

Constanța și în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanți în

contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitatea procesuală pasivă. A respins acțiunea în revendicare imobiliară

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin

Primar, Consiliul Local Constanța,

P.I., P.Ș., R.A., G.M., G.E. și Z.D.,

ca nefondată. A admis în parte acțiunea reclamanților în

sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Econoemiei și

Finanțelor la plata către reclamanți a despăgubirilor echivalente valorii de

circulație a imobilului situat în Constanța, str. Sarmisegetuza, nr. 33, compus

din teren în suprafață de 426, 60 mp și construcții, stabilită la data

executării hotărârii. A respins cererea de chemare în garanție formulată de

pârâții R.A., G.M., G.E., P.I., P.Ș. și Z.D. ca nefondată. A respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța, ca fiind rămasă

fără obiect.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a stabilit, cu privire la

excepția invocată, a

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța, că

imobilul revendicat nu face parte din patrimoniul pârâtei iar aceasta nu a

pretins deținerea vreunui drept real asupra terenului revendicat, astfel că nu

se poate reține calitatea ei de persoană obligată în raportul juridic dedus

judecății.

Pe fondul cererii,

instanța a reținut că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de

426, 60 mp și construcția de pe el, compusă din 6 camere, hol, două marchize,

baie și beci, formând lotul 22 din careul 201, a fost dobândit în proprietate de autorii reclamanților conform sentinței civile nr. 329 din 12

decembrie 1946.

Preluarea imobilului,

în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a făcut în mod abuziv deoarece acest act

normativ contravenea atât dispozițiilor Constituției din 1948 (art. 8 și art. 10),

cât și prevederilor art. 481 C. civ., și el nu a reprezentat un titlu valabil

de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Procedând la

compararea titlurilor părților, tribunalul a dat eficiență principiului

validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată în adagiul „error

communis facit jus” și a apreciat că în acțiunea în revendicare triumfă pârâții

care, având calitatea de chiriași ai apartamentelor la data apariției Legii nr.

112/1995, au cumpărat cu bună credință locuințele, încrezându-se în aparența de

proprietar a statului și contractând cu credința că transmițătorul avea la

momentul încheierii actului calitatea de proprietar al bunului înstrăinat.

Instanța a constatat

că restituirea în natură a construcției dobândite de pârâți cu bună credință nu

mai este posibilă, situație în care a apreciat că reclamanții sunt privați de dreptul

lor de proprietate asupra acestei locuințe, iar pentru acoperirea prejudiciului

astfel creat sunt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului

înstrăinat.

În considerarea

dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele

Metodologice de aplicare a acestei legi s-a constatat că aceeași soluție se

impune și în privința terenului în suprafață de 426,30 mp, pe care se află

construcția înstrăinată chiriașilor, care au vocație legală la dobândirea

dreptului de proprietate și asupra terenului care nu poate fi restituit în

natură reclamanților.

Imposibilitatea

acestei restituiri privește întreaga suprafață de 426, 60 mp preluat de stat de

la autorii reclamanților, deoarece sintagma generală de teren aferent la care

fac referire prevederile legale menționate are în vedere tot ceea ce ține de

respectiva construcție.

S-a apreciat astfel, că

repararea prejudiciului creat reclamanților prin preluarea abuzivă a imobilului

poate fi realizată doar prin acordarea de despăgubiri care să asigure un

echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și

imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei.

Constatând că preluarea

imobilului s-a făcut printr-un act abuziv al statului, instanța a stabilit în

sarcina acestuia obligația de despăgubire.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții Z.H.A., Z.N. și S.C.M. și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În apelul formulat,

reclamanții au susținut, în esență, că instanța de fond nu a aplicat regulile

de analiză a titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare și a apreciat greșit

că titlul pârâților este preferabil.

Au susținut că

instanța a apreciat greșit îndeplinirea cumulativă a condițiilor existenței

bunei credințe a pârâților, respectiv cea privind eroarea comună și invincibilă

cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, dar și cele privind buna

credință a subdobânditorului.

Totodată, prima

instanță a apreciat greșit asupra aplicabilității în cauză a dispozițiilor art.

26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și asupra incidenței art. 36 din Legea nr.

18/1991, deoarece situația dreptului de proprietate asupra terenului aferent

construcțiilor excede apărărilor pârâților, aceștia neefectuând nici un demers

pentru obținerea unui titlu pentru teren.

Apelantul pârât Statul

Român a criticat sentința primei instanțe, arătând că, în condițiile în care ambele

părți se prevalează de existența unor titluri de proprietate asupra imobilului,

instanța trebuia să procedeze la compararea acestora și să constate că titlul

reclamanților este mai bine caracterizat deoarece trecerea bunului litigios în

proprietatea statului s-a realizat cu nerespectarea prevederilor legale în

vigoare, imobilul nu putea fi înstrăinat în mod valabil către subdobânditori

iar buna credință a cumpărătorului nu poate consolida actul încheiat.

S-a susținut că

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală

pasivă deoarece, potrivit prevederilor art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954, art.

3 alin. (1) lit. a) pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, art. 135 din Constituția

României și H.G. nr. 113/1992, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă

interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect îl formează

bunurile din domeniul public de interes național iar imobilul în litigiu

figurează ca parte a patrimoniului unității administrativ teritoriale.

De asemenea, instanța

a dispus greșit obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

despăgubiri pentru imobilul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 deoarece,

potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, act normativ în baza căruia și

reclamanții au formulat notificare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice nu stă în proces decât în situațiile strict prevăzute, așa cum este

excepția instituită prin art. 28 alin. (3). De asemenea, s-a arătat că

procedura de acordare a despăgubirilor este reglementată prin Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 care stabilește în competența Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor analiza cererilor de acordare de despăgubiri pentru

imobilele care nu mai pot fi restituite în natură.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, a pronunțat decizia civilă nr. 12

/

C din 19 ianuarie

2011, prin care a admis apelul declarat de reclamanți și pârât și a schimbat în

parte sentința în sensul obligării pârâților Municipiul Constanța și Consiliul

Local Constanța să restituie reclamanților, în deplină proprietate și posesie terenul

în suprafață de 250,12 mp, situat în Constanța, str. S. nr. 33. A fost obligat pârâtul

Statul Român la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru

terenul în suprafață de 176,48 mp și pentru construcțiile înstrăinate pârâților

conform Legii nr. 112/1995. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut, cu privire la apelul reclamanților, că problema

aplicării principiului validității aparenței în drept și statuarea, prin

fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credințe a chiriașilor cumpărători ai

bunului la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare în baza Legii

nr. 112/1995, a fost corect dezlegată de instanța de fond.

Critica apelanților-reclamanți

s-a referit, în principal, la faptul că terții cumpărători, respectiv pârâții

din prezenta cauză, nu ar fi făcut minime diligențe în legătură cu situația

juridică a bunului, situație în care puteau afla că pe rolul autorităților administrației

publice se afla în derulare o procedură inițiată potrivit Legii nr. 112/1995

pentru retrocedarea bunului către adevărații proprietari.

Reaua-credință nu se

prezumă, ci ea trebuie dovedită, iar astfel cum a reținut și Tribunalul, în

absența oricărei tulburări din partea adevăraților proprietari, intervenită

până la momentul înstrăinării bunului, chiriașii cumpărători nu se puteau baza

decât pe legitimitatea titlului statului, care în mod public și neechivoc era

cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Chestiunea „minimelor

diligențe” pretinse de către reclamanți în sarcina pârâților, respectiv

demersurile pe care cumpărătorii trebuiau să le facă pentru a afla despre

existența unei cereri de retrocedare formulate de către succesorii fostului

proprietar în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate conduce, singură, la

concluzia relei-credințe a cumpărătorilor. Actul normativ în temeiul căruia au

cumpărat pârâții nu impunea nicio condiție sub acest aspect chiriașilor și, în

lipsa oricărui alt demers cert al reclamanților față de chiriașii cumpărători

până la momentul înstrăinării bunului, nu li se poate pretinde acestora – care

au deținut imobilul cu chirie anterior cumpărării - să pună sub semnul

îndoielii statului, pe simplul considerent că bunul fusese preluat conform

Decretului nr. 92/1950 și că pentru acest bun se solicitase restituirea în

natură. La momentul cumpărării apartamentelor de către pârâți dispozițiile

Legii nr. 112/1995 erau foarte clare în privința situațiilor în care imobilele

aflate sub incidența acestei legi puteau fi restituite în natură foștilor

proprietari, iar apartamentele locuite de pârâți cu contract de închiriere la

data apariției legii nu intrau în categoria celor care erau supuse restituirii

în natură.

De altfel, s-a reținut

că, pe parcursul judecății cauzei, reclamanții nu au învestit instanța cu o

acțiune de anulare a contractelor încheiate de chiriașii cumpărători (deși o

cerere cu acest obiect a fost depusă la 12 octombrie 2007, reclamanții s-au

desistat ulterior de judecata ei prin precizările și concluziile scrise depuse

la dosar) iar această poziție procesuală a reclamanților are semnificația unei

recunoașteri tacite cu privire la încheierea valabilă a contractelor de vânzare

cumpărare, cu consecința consolidării acestor titluri opuse reclamanților.

A fost găsită

nefondată și critica adusă sentinței tribunalului, referitoare la faptul că

instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor și, în acest caz, să

aprecieze că titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât titlul

terților cumpărători, care au dobândit bunul de la un non dominus.

În legătură cu acest

aspect, s-a apreciat că Tribunalul a reținut corect, în acord cu jurisprudența

constantă a instanțelor naționale, că în conflictul de interese legitime dintre

adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului imobil,

este preferat cel din urmă, soluția fiind impusă de preocuparea pentru

asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor

juridice, cu valoare de principiu, iar nu de o analiză simplistă a metodelor de

comparație relevate în doctrină în materia revendicării imobiliare (și nu în

vreun act normativ).

Aceeași orientare

jurisprudențială s-a reținut că se desprinde și din hotărârile CEDO (de ex., cauza

Raicu c. României) în care s-a afirmat, cu valoare de principiu, că persoanele

care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în

situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în

trecut aceste bunuri.

S-a constatat că în

aceeași manieră a fost rezolvată chestiunea comparării titlurilor și de Înalta

Curte de Casație și Justiție care, în Secțiile Unite, prin Decizia nr. 33 din 09

iunie 2008, a statuat că verificarea comparativă a titlurilor părților în

acțiunea tipică în revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenței

titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza și situația

terțului dobânditor al bunului care, la rândul său, reclamă „un bun” în sensul

Convenției.

Dacă s-ar considera

că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie

deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului

proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale

proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina

dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de

proprietate al subdobânditorului de bună credință este, la rândul său, protejat

prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Curtea de apel a apreciat

însă, a fi întemeiată în parte, critica din apelul reclamanților referitoare la

terenul aferent construcțiilor înstrăinate.

Pe acest aspect, s-a

reținut că principalul efect al acțiunii în revendicare îl constituie, de

regulă, readucerea bunului în natură și liber de sarcini în patrimoniul

proprietarului. Însă, în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil ca

urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situația în

care bunul a fost înstrăinat unor terți de bună credință, așa cum este cazul în

speță, restituirea se face prin echivalent. Instanța trebuie să determine, în

fiecare situație, întinderea indemnizării care, uneori, poate fi combinată cu o

restituire în natură a părții libere din imobil.

În speță, prin

contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

pârâții au dobândit un drept de proprietate asupra apartamentelor deținute cu

contract de închiriere. Terenul aferent acestor apartamente nu a făcut obiectul

vânzării conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 dar, din interpretarea

dispozițiilor art. 26 alin. ultim din același act normativ, și din art. 37 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, rezultă că, în virtutea

legii, cumpărătorii construcțiilor dobândite în baza acestei legi devin și

proprietarii terenurilor aferente acestora, situația acestui drept urmând a fi

rezolvată ulterior pe cale administrativă, respectiv prin ordin al prefectului,

conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Deși noțiunea de

„suprafață aferentă construcției vândute” nu a fost definită de legiuitor în

cuprinsul art. 26 din Legea nr. 112/1995, în vederea determinării acestor

suprafețe instanțele au avut în vedere criteriul dedus din necesitatea asigurării

unei utilizări normale a construcției dobândite prin cumpărare.

S-a constatat că prin

expertiza efectuată la fond a fost determinată o suprafață liberă de

construcții de 250,12 mp, care nu se încadrează astfel în noțiunea de teren

aferent, pentru suprafața ocupată de construcții, până la concurența terenului

dobândit în proprietate de autorul reclamanților, în suprafață de 426,60 mp,

reclamanții având un drept la despăgubire.

Ca atare, s-a

concluzionat că instanța de fond a apreciat corect incidența în speță a

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 112/1995, dar a aplicat trunchiat această

normă, fără să stabilească în concret dacă bunul în întregime nu mai poate fi

restituit în natură reclamanților ori există porțiuni din imobil care

îndeplinesc condiția de a nu fi grevate de contractele de înstrăinare încheiate

cu pârâții și care ar putea fi astfel restituite.

Constatând că există

o parte din imobil care poate fi considerată ca liberă din punct de vedere

juridic, prin admiterea apelului reclamanților, instanța a dispus restituirea

acestei porțiuni de teren identificată prin expertiză.

Cu privire la apelul

formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a apreciat că

este nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive dar întemeiat

sub aspectul incidenței normei speciale în legătură cu procedura de acordare a

despăgubirilor cuvenite reclamanților.

S-a reținut că, prin

criticile aduse sentinței, pârâtul pornește simplist de la cerința comparării

titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun,

ignorând că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de

către stat, precum și faptul că într-o asemenea speță, nu se ridică doar

problema titlului celui mai bine caracterizat, ci a atenuării consecințelor

juridice ale actului nelegal al statului și a respectării jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului privitoare la existența unei reparații

echitabile, în condițiile respectării principiului securității raporturilor

juridice.

În aceste condiții,

cum instanța a constatat că prin Decretul nr. 92/1950 autorul reclamanților a

pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate

asupra bunului lor, se ridică problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat,

dar și a existenței speranței legitime a acestora de redobândire a bunului în

materialitatea lui.

S-a apreciat că invocarea,

în apel, a nelegalității propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al

neconformității decretului de preluare cu normele constituționale și

deopotrivă, negarea bunei credințe a terților dobânditori care au cumpărat de

la stat, pe criteriul „preferabilității”, intră în contradicție atât cu

principiul potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se apere invocând

propria culpă („nemo auditur propriam turpitudinem allegans”) dar și cu

aspectul responsabilității în ce privește respectarea preeminenței dreptului.

Referitor la

chestiunea calității procesuale pasive a statului, s-a reținut, în principal,

că procedura analizată de instanță în cauza de față a fost pornită de

reclamanți în anul 1999, anterior apariției Legii nr. 10/2001, pe calea

dreptului comun și prin afirmarea caracterului samavolnic al preluării bunului

prin decretul de naționalizare. În această procedură nu se poate constata decât

că Statul este răspunzător pentru pierderea bunului de către reclamanți, cărora

le-a fost aplicat abuziv decretul de naționalizare din 1950.

De asemenea, s-a

reținut că Statul Român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte

normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităților

administrative bunurile preluate cu sau fără titlu de la adevărații proprietari

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și apoi a dispus, tot printr-un

act normativ, în speță Legea nr. 112/1995, vânzarea bunurilor către chiriași. Tot

Statul, prin autoritatea legiuitoare, a tranșat chestiunea terenurilor aferente

construcțiilor vândute în favoarea chiriașilor cumpărători, care pot obține atribuirea

dreptului de proprietate asupra acestor terenuri prin cererea adresată

primăriei în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991.

În consecință,

întrucât Statul Român, prin actele normative adoptate, a dispus de aceste

bunuri imobile în întregul lor, atât cu privire la construcții cât și cu

privire la terenul aferent acestora, înseamnă că este singurul răspunzător

pentru prejudiciul cauzat reclamanților prin preluarea abuzivă a bunului și

apoi transmiterea lui către pârâtul cumpărător.

Instanța de apel a

considerat totodată, că evidențierea în patrimoniul Municipiului Constanța a

terenului aferent construcției înstrăinate nu poate angaja răspunderea unității

administrativ teritoriale, așa cum greșit se susține, simpla evidență

neatribuind acestei unități posibilitatea de a dispune de teren în alt mod

decât cel statuat prin actele normative amintite, respectiv atribuirea către

cumpărător în condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.

De aceea, în

condițiile în care statul „nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa

în timp și cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care

o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor

de naționalizare” (cauza Păduraru c. România; cauza Suciu Werle c. România),

acesta este răspunzător de indemnizarea reclamanților pentru prejudiciul

suferit, urmare a înstrăinării construcțiilor și terenului aferent acestor

construcții ce au aparținut autorului reclamanților, situație în care apelul

Statului Român nu poate fi primit pentru aceste motive.

În ceea ce privește

critica referitoare la obligarea Statului Român la despăgubiri și aplicarea

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aceasta a fost apreciată nefondată.

Astfel, deși este

real că instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare formulată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții invocând ca temei

al cererii de restituire art. 480 și 481 C. civ., în același timp a rezultat că

reclamanții au urmat și procedura Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii

imobilului în litigiu, învestind la 13 august 2001 Prefectura Constanța cu o

notificare de acordare de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate către

chiriași și la aceeași dată, Primăria Constanța cu o notificare de restituire

în natură a părților nevândute din imobil . Reclamanții nu au primit niciun

răspuns la notificările formulate, motiv pentru care au înțeles să continue

judecata în cadrul acțiunii formulate pe calea dreptului comun.

În ambele proceduri

reclamanții au solicitat restituirea imobilului care a aparținut autorului lor

iar prin finalitatea urmărită, respectiv restituirea în echivalent a bunurilor

care nu mai pot fi restituite în natură, aceștia au înțeles nu numai să

confirme validitatea vânzării imobilului către chiriași, care și-au consolidat

dreptul în virtutea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar și că simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit

asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială.

Cu referire la jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată prin aplicarea directă a

Convenției europene a drepturilor omului și conform interpretărilor date de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a statuat că „după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare prin care se urmărește

redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a acestui act

normativ, chiar introdusă înainte de intrarea lui în vigoare, nu poate fi

soluționată doar potrivit dreptului comun. Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială care prevede în ce condiții pot fi acestea restituite în natură

persoanelor îndreptățite, instanțele de judecată nu pot face abstracție de

existența sa și să aplice regulile specifice acțiunii în revendicare,

consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.”.

Această soluție nu

contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum s-ar putea susține pentru că dispozițiile

menționate „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori

amenzi”.

Față de „specificul”

acțiunilor în revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acțiunea în revendicare nu

poate fi admisă, iar reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru

bunurile preluate abuziv de stat și imposibil de restituit în natură, măsurile

reparatorii prin echivalent se acordă în condițiile legilor speciale de

reparație.

În condițiile în care

reclamanții au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

CEDO, respectiv despăgubirile care se cuvin pentru imobilul care nu mai poate

fi restituit în natură, trimiterea la procedura legilor speciale de reparație

pentru obținerea echivalentului valoric al bunului lor este în concordanță cu

practica Curții Europene care, în Cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c.

Republicii Cehe (nr. 15574/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008), a statuat

că „nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii

speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar

dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate”.

S-a reținut astfel,

că pentru plata despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem

unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente. S-a încercat prin acest act normativ crearea unui cadru unic - legal

și instituțional - în care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele

confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură și s-a stabilit o

procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile

revendicate.

Existența unei

proceduri speciale prin care statul a înțeles să despăgubească foștii

proprietari determină, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, ca

și despăgubirile stabilite drept echivalent al imobilului preluat abuziv de la

autorul reclamanților și nerestituit în natură să urmeze aceeași procedură

specială instituită prin Legea nr. 247/2005.

În consecință, apelul

pârâtului Statul Român formulat prin Ministerul Finanțelor a fost apreciat ca

fondat .

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanții Z.H.A., M.C., S.M.C., Z.E.A. și pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P.I., P.Ș., G.M., G.M., Z.D., R.A.

1) Reclamanții au

susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte:

- În mod greșit s-a

apreciat de către instanța de apel că problema bunei-credințe a

chiriașilor-cumpărători la momentul perfectării vânzării-cumpărării a fost

rezolvată corect.

Diligențele minime la

care cumpărătorii erau obligați pentru a se asigura de situația juridică a

imobilului conduceau la aprecierea bunei sau relei-credințe, iar lipsa unor

asemenea diligențe trebuie să fie sancționată.

Deși instanța de apel

reține că pârâților-cumpărători nu le incumba nicio obligație în sensul

verificării situației juridice a imobilului, trebuia să constate sub acest

aspect, că nici foștii proprietari sau moștenitorii acestora nu aveau obligația

de a notifica pe chiriași în legătură cu intenția lor de a-și recupera

imobilul.

- Referitor la

împrejurarea că instanța nu ar fi fost învestită, pe parcursul judecății, cu o

cerere vizând anularea contractelor de vânzare-cumpărare, trebuie menționat că

o astfel de cerere a fost depusă la 12 octombrie 2007, dar în condițiile în

care termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 era depășit, reclamanții nu au mai

susținut-o, situație care nu poate fi interpretată însă, ca având semnificația

unei recunoașteri tacite cu privire la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare.

- Este criticabil

modul în care instanța a soluționat cauza prin comparare de titluri întrucât

referirile la practica instanțelor naționale, la jurisprudența CEDO sunt

aplicabile în ipoteza subdobânditorilor de bună-credință, ceea ce nu este cazul

în speță.

Titlul de proprietate

al subdobânditorului este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în

situația în care acesta corespunde exigențelor legislației, respectiv dacă

poate fi considerat de bună-credință.

- Este eronată și

soluția de admitere a apelului Statului Român întrucât reclamanții formulând o

cerere de revendicare anterior apariției Legii nr. 10/2001, sunt îndreptățiți

la restituirea, prin echivalent, a imobilului revendicat, în măsura în care

restituirea acestuia nu mai este posibilă.

De aceea, obligarea

Statului Român la plata despăgubirilor la nivelul valorii de circulație a

imobilului este soluția corectă, iar nu aprecierea instanței de apel în

legătură cu despăgubirea în procedura specială a Legii nr. 247/2005.

În drept, s-au

invocat dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Român a susținut greșita rezolvare a problemei calității sale procesuale

pasive, față de dispoz. art. 6 din Legea nr. 312/1998 referitoare la

apartenența domeniului public sau privat al statului sau unităților

administrativ-teritoriale, a bunurilor preluate cu titlu valabil, precum și

față de dispoz. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 136 alin. 2 din

Constituție. H.G. nr. 113/1992, art. 38 alin. (2) lit. f) - h) din Legea nr. 215/2001.

S-a arătat că, față

de prevederile legale menționate, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă

interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect îl formează

bunurile de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în

nume propriu.

- În același timp,

s-a arătat, instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit

dispozițiilor legii speciale, așa cum au fost ele modificate, se prevăd numai

două tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent respectiv, compensarea cu

alte bunuri sau servicii ori despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII.

În condițiile

aceleiași reglementări, măsurile reparatorii prin echivalent constând în

compensarea cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz,

dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării, iar cele

constând în despăgubiri se propun a fi acordate prin decizia/dispoziția

motivată a entității care soluționează notificarea.

În speță, raportat la

prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală

pasivă revine Primăriei municipiului Constanța, ca unitate deținătoare a

imobilului a cărui restituire se solicită, iar nu Statului Român.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

fizice au criticat decizia sub aspectul modalității în care a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. ultim și art. 37 din Normele metodologice de

aplicare a acestei legi, cu privire la terenul aferent construcției și la

posibilitatea restituirii unei suprafețe de 250,12 mp.

În acest sens, s-a

arătat că instanța a preluat necenzurat concluziile raportului de expertiză,

efectuată mai înainte de introducerea în proces a pârâților cumpărători ai

imobilului și că, oricum, această expertiză s-a efectuat prin consultarea fișei

tehnice a imobilului și fără o cercetare la fața locului.

În mod greșit

expertul și în continuare, instanța de judecată, au luat în considerare, pentru

determinarea suprafeței de teren aferent numai pe cel pe care sunt situate

construcțiile, fără să fie avut în vedere terenul necesar bunei utilizări a

acestora.

Or, terenul

considerat liber este curtea imobilului care asigură utilizarea locuințelor

dobândite de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a susținut că

adevărata situație juridică a imobilului rezultă din raportul de expertiză

extrajudiciară anexat recursului, conform căruia terenul nu poate fi considerat

parcelă cadastrală de sine-stătătoare, el asigurând accesul la construcțiile

deținute de fiecare proprietar.

- Instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 întrucât

într-o interpretare a contrario a normei menționate, ar fi trebuit să

concluzioneze că terenurile care nu depășesc suprafața aferentă, respectiv,

cele care asigură normala utilizare a locuințelor, se dobândesc, în virtutea

legii, în proprietate odată cu cumpărarea construcției, situația acestui drept

urmând a fi rezolvată ulterior pe cale administrativă, conform art. 36 din

Legea nr. 18/1991.

Accepțiunea sintagmei

teren aferent, în sensul că nu vizează doar terenul pe care este amplasată

construcția, ci și terenul din împrejurimile acesteia, necesar bunei utilizări

a construcției este dată și prin H.G. nr. 923/2010, vizând completarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În speță, a fost

nesocotită această accepțiune, în condițiile în care aria construită la sol

este de 210,82 mp, aria anexelor este de 75,80 mp, iar terenul liber de

construcții, de 137,58 mp, reprezintă curtea imobilului, cu conducte de apă,

canalizare, gaze, care asigură utilizarea locuințelor.

Criticile au fost

încadrate în dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Analizând aspectele

deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

reclamanților aduce în principal, critici nefondate deciziei din apel.

Astfel, pretinzând că

instanța a rezolvat greșit problema bunei-credințe a chiriașilor cumpărători,

în funcție de diligențele minime pe care aceștia le-au depus sau trebuia să le

depună, reclamanții tind la evaluarea probatoriului și a elementelor de fapt

ale pricinii, lucru inadmisibil în recurs.

Aceasta, întrucât

atitudinea subiectivă a părților la momentul perfectării vânzării-cumpărării

reprezintă o împrejurare de fapt, stabilită pe baza mijloacelor de probă

administrate și care intră în competența exclusivă a instanțelor fondului, cele

care sunt chemate să determine faptele deduse judecății.

În aceste condiții,

instanța de recurs are de analizat, sub aspectul legalității, dacă asupra

situației de fapt determinate, a fost aplicată corect norma incidentă.

Or, se constată că

s-a dat corect eficiență dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001,

reținându-se consolidarea titlului de proprietate al pârâților decurgând, pe de

o parte din existența bunei-credințe la momentul vânzării-cumpărării și pe de

altă parte, din împrejurarea că titlul acestora n-a fost oricum atacat

înăuntrul termenului special de prescripție extinctivă reglementat de textul de

lege menționat.

Afirmația

recurenților potrivit căreia au formulat o asemenea cerere dar au renunțat la

susținerea ei întrucât, față de data formulării (12 octombrie 2007) erau în

afara termenului stabilit prin Legea nr. 10/2001, nu este de natură să le

sprijine critica întrucât, ceea ce este relevant din această atitudine

procesuală, nu este împrejurarea că astfel „nu ar fi recunoscut tacit valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare”, ci faptul că demersul lor judiciar se situa

în afara dispozițiilor legii pentru a mai pune în discuție valabilitatea

contractelor.

Astfel fiind, s-a

reținut corect că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este paralizată

prin opunerea titlului subdobânditorului de bună-credință, în aplicarea

principiului securității circuitului civil și al stabilității raporturilor

juridice.

Instanța de apel a

apreciat corect, contrar susținerii recurenților reclamanți că pârâții se

prevalează de un „bun” în sensul Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 1,

constând în titluri (contractele de vânzare-cumpărare) care n-au fost

invalidate judecătorește și că aceasta fiind ultima înstrăinare considerată

valabilă asupra imobilului, se opune admiterii acțiunii în revendicare și

restituirii bunului fostului proprietar.

Rațiunile și

considerentele expuse de instanță în legătură cu imposibilitatea diminuării

vechilor atingeri aduse proprietății pe seama creării unor noi prejudicii,

disproporționate, în sarcina actualilor dobânditori, sunt corecte, ele

desprinzându-se din jurisprudența CEDO (cauza Raicu c. României) și

valorificate de asemenea, cu valoare de principiu, în decizia în interesul

legii nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă.

- De asemenea, nu

poate fi primită critica vizând soluționarea greșită a acordării despăgubirilor

prin echivalent, sub motiv că, fiind vorba de o acțiune în revendicare

introdusă anterior anului 2001, ar fi trebuit ca despăgubirile să se stabilească

direct de către instanță la valoarea de circulație a imobilului.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut corect că bunul, prin regimul său juridic, fiind preluat

abuziv de Stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, intră în sfera de

reglementare a acestui act normativ.

Acesta a fost de

altfel, motivul pentru care reclamanții au cerut suspendarea judecății conform art.

47 din Legea nr. 10/2001, au notificat persoana deținătoare și, întrucât nu au

obținut un răspuns la notificare și finalizarea procedurii acestei legi, au

solicitat reluarea judecării acțiunii în revendicare.

Prin ambele demersuri

inițiate, reclamanții au pretins restituirea în natură a imobilului și, în

situația în care aceasta nu mai este posibilă, restituirea prin echivalent, în

forma despăgubirilor.

Constatând că parte

din imobil nu mai poate face obiect al restituirii în natură, fiind dobândit cu

bună-credință de către chiriași, instanța avea de stabilit modalitatea în care

trebuie să se realizeze dezdăunarea.

Susținerea că s-ar fi

datorat, potrivit dreptului comun, despăgubiri bănești la valoarea de

circulație a imobilului, ignoră regula potrivit căreia specialul derogă

întotdeauna de la general și faptul că, așa cum corect a reținut instanța de

apel, în această materie există o reglementare cu caracter special, menită să

uniformizeze, prin crearea unui cadrul legal unic, situația imobilelor preluate

abuziv de către stat și imposibil de restituit în natură.

De altfel, pretinzând

că despăgubirile s-ar datora pe calea dreptului comun întrucât au fost

solicitate într-o acțiune în revendicare obișnuită, recurenții-reclamanți tind

la o agravare a situației în propria cale de atac.

Astfel, dacă ar fi

primit punctul de vedere al reclamanților, dreptul comun în materie (în absența

unei reglementări legale, fiind stabilit pe cale jurisprudențială) însemna ca

despăgubirile să se datoreze într-o altă ipoteză, aceea de pieire a bunului –

când acțiunea se transformă în dezdăunări, având caracter personal și fiind supusă

prescripției extinctive (întrucât în situația înstrăinării bunului,

proprietarului îi rămânea la îndemână acțiunea în revendicare împotriva

terțului).

Așa cum corect a

reținut însă instanța de apel, cu referire inclusiv la jurisprudența instanței

supreme, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare

prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de

referință a acestui act normativ, chiar introdusă înainte de intrarea sa în

vigoare, nu poate fi soluționată doar prin aplicarea dreptului comun (adică, a

regulilor consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480

C. civ.), ignorându-se cadrul normativ special.

În acest sens,

constatându-se imposibilitatea restituirii în natură a parte din imobil, cadrul

normativ adecvat al reparației ce poate fi oferită este cel creat prin Legea nr.

10/2001.

În legătură cu aceste

despăgubiri, soluția instanței de apel este însă greșită atunci când stabilește

debitorul obligației, pentru argumente ce vor fi dezvoltate pe larg în cadrul

recursului Statului Român.

recursul pârâtului Statul Român se constată următoarele:

- Critica formulată

în legătură cu lipsa calității sale procesuale pasive în acțiunea în

revendicare întrucât bunul se află în patrimoniul unității

administrativ-teritoriale (în speță, Municipiul Constanța), nu poate fi

primită.

În cadrul acțiunii în

revendicare promovate, s-a pus în dezbatere, ca o chestiune prealabilă, necesar

a fi dezlegată pentru determinarea forței juridice a titlurilor părților,

nevalabilitatea preluării bunului de către Stat.

Preluarea abuzivă a

imobilului, prin aplicarea Decretului de naționalizare, s-a realizat de către

Stat, iar nu de către unitatea administrativ-teritorială.

De aceea, verificarea

jurisdicțională a aspectului menționat nu se putea realiza decât în

contradictoriu cu Statul (reprezentat prin Ministerul Finanțelor, conform art. 25

din Decretul nr. 31/1954), pentru a-i fi opozabilă, cu valoarea relativității

efectelor, statuarea instanței.

Toate celelalte texte

de lege enumerate de către pârâtul-recurent, pentru a susține că unitatea

administrativ-teritorială ar fi trebuit să stea în proces întrucât în

patrimoniul acesteia se află imobilul, sunt lipsite de relevanță și de

pertinență, dat fiind aspectul care trebuia să facă obiectul cercetării în

prealabil și care se referea la modalitatea în care s-a realizat deposedarea de

către stat (iar nu de către unitatea administrativ-teritorială).

- Critica are însă

caracter fondat cu privire la modalitatea în care s-a făcut aplicarea

dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când s-a stabilit că

Statul are obligația de plată a despăgubirilor.

Deși instanța a

reținut corect incidența normei speciale menționate, în același timp, a ignorat

conținutul procedurii de acordare a despăgubirilor conform acesteia.

În sistemul Legii nr.

10/2001, Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, îi incumbă obligația

acordării măsurilor reparatorii prin echivalent numai în ipoteza descrisă de art.

28 alin. (3), respectiv, atunci când unitatea deținătoare nu este identificată,

situație care nu se regăsește în speță.

De aceea, sub acest

aspect recursul va fi admis și casată decizia cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, pentru a fi avute în vedere la soluționarea cererii privind

restituirea prin echivalent a imobilului, dispozițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

de pârâți persoane fizice este fondat față de următoarele considerente:

- Dispunând

restituirea în natură a suprafeței de 250,12 mp, instanța de apel a apreciat,

în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, că

aceasta excede suprafeței de teren aferente construcțiilor, că are natura de

teren liber din punct de vedere juridic și ca atare, poate face obiectul

reparației directe.

Statuând astfel,

instanța de apel reține, în mod contradictoriu, că suprafața aferentă

construcției vândute trebuie considerată - în absența unei definiții a legii -

aceea necesară unei utilizări normale a locuinței, pentru a conchide că, în speță

această suprafață este cea ocupată de construcții (iar suprafața liberă, este curtea

imobilului, rezultată din deducerea din totalul suprafeței, de 426,60 mp, a

suprafeței construite de 176,48 mp).

Considerentul

instanței este greșit sub dublu aspect.

Pe de o parte,

apreciind că terenul aferent este cel care asigură utilizarea normală a

locuinței se constată că în același timp, în mod confuz și contradictoriu,

instanța suprapune această noțiune terenului construit (restul de teren care

depășește suprafața construită fiind considerat teren liber, și deci nenecesar

folosirii normale a construcției).

Pe de altă parte,

astfel cum corect susțin pârâții, în determinarea suprafeței construite,

instanța de apel s-a rezumat la preluarea necritică a concluziilor unui raport

de expertiză întocmit la prima instanță, ignorând celelalte elemente din dosar,

într-o determinare insuficientă a stării de fapt.

Astfel, expertul

reține în varianta însușită de către instanță ca fiind suprafață construită

numai aceea afectată de locuințe, nu și de anexele acestora, deși din cele două

contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar (filele 54, 55 fond) rezultă că pârâtului

R. i-a fost vândută și o boxă (de 6 mp), iar pârâtei G.M. i-a fost înstrăinată

și o magazie (de 11,18 mp).

Mai mult, într-un

supliment al raportului de expertiză (fila 92, fond), se arată că suprafața

orizontală a apartamentului lui R.A. este de 37,80 mp, iar suprafața terenului,

„care este suprafața construită aferentă e de 35,28 mp”, deși terenul aferent

luat în considerare cu privire la acest pârât este de doar 28,76 mp

(corespunzător suprafeței construite a apartamentului).

În privința

celorlalți doi pârâți - P. și Z. - se constată că nu s-au cerut și nu s-au

depus la dosar contractele de vânzare-cumpărare, rezultând însă dintr-o adresă

transmisă de R.A.E.D.P. Constanța (fila 52, fond) că acestora li s-au vândut,

pe lângă apartamente, și dependințe de 7,40 mp și respectiv, 21,05 mp.

Rezultă că, luând în

considerare acea variantă a expertizei care stabilește suprafața construită

doar prin raportare la suprafața apartamentelor vândute fiecărui pârât,

instanța a ignorat conținutul contractelor de vânzare-cumpărare din care

rezultă că au făcut obiectul înstrăinării către aceștia și diferite dependințe.

În același timp,

instanța nu a determinat ce înseamnă, la speță, sintagma de teren aferent

pentru că, deși pornește de la premisa corectă că acesta presupune asigurarea

unei utilizări, exploatări normale a locuinței în același timp, reduce această

noțiune la terenul efectiv ocupat de construcție, ceea ce nu poate fi apt

asigurării exploatării normale, nici măcar asigurării accesului la locuință.

În legătură cu

noțiunea de teren aferent, deși reține că nu există o definiție legală a

acesteia, instanța trebuia să observe că sensul acestei instituții juridice se

regăsește totuși, în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

conținute de H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 (de modificare și completare a

Normelor aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Astfel, potrivit art.

7.3 alin. (2) din Normele menționate, „prin noțiunea teren aferent imobilelor

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înțelege terenul pe care este

amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din

împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de

categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări

a construcției se face motivat …”.

Cum aceste elemente

de fapt nu au fost lămurite, urmează ca în baza art. 314 C. proc. civ., să fie

casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare și sub aspectul

determinării terenului aferent și în mod corespunzător, a terenului liber -

care nu poate fi înțeles în sensul de teren liber de construcții, ci liber din

punct de vedere juridic, pentru a-l face apt restituirii în natură.

Se va constata că

raportul de expertiză extrajudiciară depus în recurs de către pârâți cu privire

la regimul juridic al terenului care reprezintă curtea imobilului nu poate fi

valorificat în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, nu poate fi

asimilat noțiunii de înscris avută în vedere de art. 305 C.pr.civ. (raportul de

expertiză constituind un mijloc de probă distinct reglementat), iar pe de altă

parte, situațiile de fapt nu pot fi lămurite în faza recursului care vizează

doar aspecte de nelegalitate.

Pentru considerentele

arătate anterior, vor fi admise toate recursurile - având în vedere că soluția

asupra desp