ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4634/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 5 octombrie 1999, reclamanții Z.A.H., Z.J., M.C. și Z.N. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcție situat în Constanța, str. S., nr. 33. În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâților la despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului. În motivarea cererii reclamanții au arătat, în esență, că sunt descendenții autorilor M. și C.Z., proprietarii imobilului care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1951, titlul statului nefiind valabil dată fiind lipsa identității între persoana celui de la care s-a preluat imobilul și adevărații proprietari care erau exceptați de la naționalizare.

A fost invocat ca temei juridic art. 481 C. civ. Ulterior, reclamanții au modificat acțiunea, chemând în judecată și pe pârâții R.A., G.M., P.I. și Z.V., dobânditorii imobilului în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1996. Pârâții au arătat că au calitatea de cumpărători de bună-credință și au chemat în garanție Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, pentru ca în situația în care vor cădea în pretenții, aceștia să fie obligați să le pună la dispoziție un imobil similar sau să le plătească contravaloarea unui imobil identic la prețul de circulație, precum și instituirea unui drept de retenție.

La rândul său, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța a chemat în garanție Administrația Financiară și Statul Român pentru ca, în eventualitatea în care acțiunea reclamanților ar fi admisă, să fie obligați la restituirea procentului de 99% din prețul actualizat la data efectuării plății. La data de 15 decembrie 2004 a decedat reclamantul Z.J., drepturile sale procedurale fiind transmise fiicei sale, S.C.M. Pe parcursul procedurii judiciare a decedat și pârâta Z.V., fiind atestați ca unici moștenitori legali G.E. și Z.D., care au preluat în această calitate drepturile procesuale ale defunctei. Prin sentința civilă nr. 136 din 15 februarie 2008, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin D.G.F.P.C.F.S.

Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar, a admis acțiunea principală și în consecință a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Prin aceeași sentință, instanța a admis cererile de chemare în garanție așa cum au fost formulate. Prin încheierea din 07 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța a dispus trimiterea apelului formulat de pârâți spre competentă soluționare Tribunalului Constanța pe temeiul din art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, iar această instanță prin decizia civilă nr. 192 din 23 martie 2009 a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

La fundamentarea acestei sentințe s-a avut în vedere că hotărârea a fost pronunțată la fond în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință. Cu ocazia rejudecării, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv în raport de obiectul acțiunii în revendicare, teren și respectiv construcție și au solicitat chemarea în judecată alături de pârâtul P.I. și a soției acestuia P.Ș. Prin sentința civilă nr. 1348 din 17 decembrie 2009 Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța și în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea procesuală pasivă.

A respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, P.I., P.Ș., R.A., G.M., G.E. și Z.D., ca nefondată. A admis în parte acțiunea reclamanților în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Econoemiei și Finanțelor la plata către reclamanți a despăgubirilor echivalente valorii de circulație a imobilului situat în Constanța, str. Sarmisegetuza, nr. 33, compus din teren în suprafață de 426, 60 mp și construcții, stabilită la data executării hotărârii. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții R.A., G.M., G.E., P.I., P.Ș. și Z.D. ca nefondată. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta R.A.E.D.P.P.

Constanța, ca fiind rămasă fără obiect. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a stabilit, cu privire la excepția invocată, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța, că imobilul revendicat nu face parte din patrimoniul pârâtei iar aceasta nu a pretins deținerea vreunui drept real asupra terenului revendicat, astfel că nu se poate reține calitatea ei de persoană obligată în raportul juridic dedus judecății.

Pe fondul cererii, instanța a reținut că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 426, 60 mp și construcția de pe el, compusă din 6 camere, hol, două marchize, baie și beci, formând lotul 22 din careul 201, a fost dobândit în proprietate de autorii reclamanților conform sentinței civile nr. 329 din 12 decembrie 1946. Preluarea imobilului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a făcut în mod abuziv deoarece acest act normativ contravenea atât dispozițiilor Constituției din 1948 (art. 8 și art. 10), cât și prevederilor art. 481 C. civ., și el nu a reprezentat un titlu valabil de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Procedând la compararea titlurilor părților, tribunalul a dat eficiență principiului validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată în adagiul „error communis facit jus” și a apreciat că în acțiunea în revendicare triumfă pârâții care, având calitatea de chiriași ai apartamentelor la data apariției Legii nr. 112/1995, au cumpărat cu bună credință locuințele, încrezându-se în aparența de proprietar a statului și contractând cu credința că transmițătorul avea la momentul încheierii actului calitatea de proprietar al bunului înstrăinat. Instanța a constatat că restituirea în natură a construcției dobândite de pârâți cu bună credință nu mai este posibilă, situație în care a apreciat că reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuințe, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat.

În considerarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi s-a constatat că aceeași soluție se impune și în privința terenului în suprafață de 426,30 mp, pe care se află construcția înstrăinată chiriașilor, care au vocație legală la dobândirea dreptului de proprietate și asupra terenului care nu poate fi restituit în natură reclamanților. Imposibilitatea acestei restituiri privește întreaga suprafață de 426, 60 mp preluat de stat de la autorii reclamanților, deoarece sintagma generală de teren aferent la care fac referire prevederile legale menționate are în vedere tot ceea ce ține de respectiva construcție.

S-a apreciat astfel, că repararea prejudiciului creat reclamanților prin preluarea abuzivă a imobilului poate fi realizată doar prin acordarea de despăgubiri care să asigure un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei. Constatând că preluarea imobilului s-a făcut printr-un act abuziv al statului, instanța a stabilit în sarcina acestuia obligația de despăgubire. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Z.H.A., Z.N. și S.C.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În apelul formulat, reclamanții au susținut, în esență, că instanța de fond nu a aplicat regulile de analiză a titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare și a apreciat greșit că titlul pârâților este preferabil.

Au susținut că instanța a apreciat greșit îndeplinirea cumulativă a condițiilor existenței bunei credințe a pârâților, respectiv cea privind eroarea comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, dar și cele privind buna credință a subdobânditorului. Totodată, prima instanță a apreciat greșit asupra aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și asupra incidenței art. 36 din Legea nr. 18/1991, deoarece situația dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor excede apărărilor pârâților, aceștia neefectuând nici un demers pentru obținerea unui titlu pentru teren.

Apelantul pârât Statul Român a criticat sentința primei instanțe, arătând că, în condițiile în care ambele părți se prevalează de existența unor titluri de proprietate asupra imobilului, instanța trebuia să procedeze la compararea acestora și să constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat deoarece trecerea bunului litigios în proprietatea statului s-a realizat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare, imobilul nu putea fi înstrăinat în mod valabil către subdobânditori iar buna credință a cumpărătorului nu poate consolida actul încheiat. S-a susținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă deoarece, potrivit prevederilor art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 3 alin. (1) lit. a) pct. 48 din H.G.

nr. 386/2007, art. 135 din Constituția României și H.G. nr. 113/1992, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național iar imobilul în litigiu figurează ca parte a patrimoniului unității administrativ teritoriale.

De asemenea, instanța a dispus greșit obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri pentru imobilul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 deoarece, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, act normativ în baza căruia și reclamanții au formulat notificare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu stă în proces decât în situațiile strict prevăzute, așa cum este excepția instituită prin art. 28 alin. (3). De asemenea, s-a arătat că procedura de acordare a despăgubirilor este reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care stabilește în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor analiza cererilor de acordare de despăgubiri pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a pronunțat decizia civilă nr. 12 / C din 19 ianuarie 2011, prin care a admis apelul declarat de reclamanți și pârât și a schimbat în parte sentința în sensul obligării pârâților Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța să restituie reclamanților, în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 250,12 mp, situat în Constanța, str. S. nr. 33. A fost obligat pârâtul Statul Român la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 176,48 mp și pentru construcțiile înstrăinate pârâților conform Legii nr. 112/1995. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut, cu privire la apelul reclamanților, că problema aplicării principiului validității aparenței în drept și statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credințe a chiriașilor cumpărători ai bunului la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a fost corect dezlegată de instanța de fond. Critica apelanților-reclamanți s-a referit, în principal, la faptul că terții cumpărători, respectiv pârâții din prezenta cauză, nu ar fi făcut minime diligențe în legătură cu situația juridică a bunului, situație în care puteau afla că pe rolul autorităților administrației publice se afla în derulare o procedură inițiată potrivit Legii nr. 112/1995 pentru retrocedarea bunului către adevărații proprietari.

Reaua-credință nu se prezumă, ci ea trebuie dovedită, iar astfel cum a reținut și Tribunalul, în absența oricărei tulburări din partea adevăraților proprietari, intervenită până la momentul înstrăinării bunului, chiriașii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului, care în mod public și neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil. Chestiunea „minimelor diligențe” pretinse de către reclamanți în sarcina pârâților, respectiv demersurile pe care cumpărătorii trebuiau să le facă pentru a afla despre existența unei cereri de retrocedare formulate de către succesorii fostului proprietar în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate conduce, singură, la concluzia relei-credințe a cumpărătorilor.

Actul normativ în temeiul căruia au cumpărat pârâții nu impunea nicio condiție sub acest aspect chiriașilor și, în lipsa oricărui alt demers cert al reclamanților față de chiriașii cumpărători până la momentul înstrăinării bunului, nu li se poate pretinde acestora – care au deținut imobilul cu chirie anterior cumpărării - să pună sub semnul îndoielii statului, pe simplul considerent că bunul fusese preluat conform Decretului nr. 92/1950 și că pentru acest bun se solicitase restituirea în natură. La momentul cumpărării apartamentelor de către pârâți dispozițiile Legii nr. 112/1995 erau foarte clare în privința situațiilor în care imobilele aflate sub incidența acestei legi puteau fi restituite în natură foștilor proprietari, iar apartamentele locuite de pârâți cu contract de închiriere la data apariției legii nu intrau în categoria celor care erau supuse restituirii în natură.

De altfel, s-a reținut că, pe parcursul judecății cauzei, reclamanții nu au învestit instanța cu o acțiune de anulare a contractelor încheiate de chiriașii cumpărători (deși o cerere cu acest obiect a fost depusă la 12 octombrie 2007, reclamanții s-au desistat ulterior de judecata ei prin precizările și concluziile scrise depuse la dosar) iar această poziție procesuală a reclamanților are semnificația unei recunoașteri tacite cu privire la încheierea valabilă a contractelor de vânzare cumpărare, cu consecința consolidării acestor titluri opuse reclamanților. A fost găsită nefondată și critica adusă sentinței tribunalului, referitoare la faptul că instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor și, în acest caz, să aprecieze că titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât titlul terților cumpărători, care au dobândit bunul de la un non dominus.

În legătură cu acest aspect, s-a apreciat că Tribunalul a reținut corect, în acord cu jurisprudența constantă a instanțelor naționale, că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului imobil, este preferat cel din urmă, soluția fiind impusă de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, cu valoare de principiu, iar nu de o analiză simplistă a metodelor de comparație relevate în doctrină în materia revendicării imobiliare (și nu în vreun act normativ). Aceeași orientare jurisprudențială s-a reținut că se desprinde și din hotărârile CEDO (de ex., cauza Raicu c. României) în care s-a afirmat, cu valoare de principiu, că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

S-a constatat că în aceeași manieră a fost rezolvată chestiunea comparării titlurilor și de Înalta Curte de Casație și Justiție care, în Secțiile Unite, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, a statuat că verificarea comparativă a titlurilor părților în acțiunea tipică în revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenței titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza și situația terțului dobânditor al bunului care, la rândul său, reclamă „un bun” în sensul Convenției.

Dacă s-ar considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință este, la rândul său, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. Curtea de apel a apreciat însă, a fi întemeiată în parte, critica din apelul reclamanților referitoare la terenul aferent construcțiilor înstrăinate. Pe acest aspect, s-a reținut că principalul efect al acțiunii în revendicare îl constituie, de regulă, readucerea bunului în natură și liber de sarcini în patrimoniul proprietarului.

Însă, în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situația în care bunul a fost înstrăinat unor terți de bună credință, așa cum este cazul în speță, restituirea se face prin echivalent. Instanța trebuie să determine, în fiecare situație, întinderea indemnizării care, uneori, poate fi combinată cu o restituire în natură a părții libere din imobil. În speță, prin contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții au dobândit un drept de proprietate asupra apartamentelor deținute cu contract de închiriere.

Terenul aferent acestor apartamente nu a făcut obiectul vânzării conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 dar, din interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din același act normativ, și din art. 37 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, rezultă că, în virtutea legii, cumpărătorii construcțiilor dobândite în baza acestei legi devin și proprietarii terenurilor aferente acestora, situația acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior pe cale administrativă, respectiv prin ordin al prefectului, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991. Deși noțiunea de „suprafață aferentă construcției vândute” nu a fost definită de legiuitor în cuprinsul art. 26 din Legea nr. 112/1995, în vederea determinării acestor suprafețe instanțele au avut în vedere criteriul dedus din necesitatea asigurării unei utilizări normale a construcției dobândite prin cumpărare.

S-a constatat că prin expertiza efectuată la fond a fost determinată o suprafață liberă de construcții de 250,12 mp, care nu se încadrează astfel în noțiunea de teren aferent, pentru suprafața ocupată de construcții, până la concurența terenului dobândit în proprietate de autorul reclamanților, în suprafață de 426,60 mp, reclamanții având un drept la despăgubire. Ca atare, s-a concluzionat că instanța de fond a apreciat corect incidența în speță a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 112/1995, dar a aplicat trunchiat această normă, fără să stabilească în concret dacă bunul în întregime nu mai poate fi restituit în natură reclamanților ori există porțiuni din imobil care îndeplinesc condiția de a nu fi grevate de contractele de înstrăinare încheiate cu pârâții și care ar putea fi astfel restituite.

Constatând că există o parte din imobil care poate fi considerată ca liberă din punct de vedere juridic, prin admiterea apelului reclamanților, instanța a dispus restituirea acestei porțiuni de teren identificată prin expertiză. Cu privire la apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a apreciat că este nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive dar întemeiat sub aspectul incidenței normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamanților.

S-a reținut că, prin criticile aduse sentinței, pârâtul pornește simplist de la cerința comparării titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun, ignorând că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, precum și faptul că într-o asemenea speță, nu se ridică doar problema titlului celui mai bine caracterizat, ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a respectării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice.

În aceste condiții, cum instanța a constatat că prin Decretul nr. 92/1950 autorul reclamanților a pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunului lor, se ridică problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime a acestora de redobândire a bunului în materialitatea lui. S-a apreciat că invocarea, în apel, a nelegalității propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformității decretului de preluare cu normele constituționale și deopotrivă, negarea bunei credințe a terților dobânditori care au cumpărat de la stat, pe criteriul „preferabilității”, intră în contradicție atât cu principiul potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se apere invocând propria culpă („nemo auditur propriam turpitudinem allegans”) dar și cu aspectul responsabilității în ce privește respectarea preeminenței dreptului.

Referitor la chestiunea calității procesuale pasive a statului, s-a reținut, în principal, că procedura analizată de instanță în cauza de față a fost pornită de reclamanți în anul 1999, anterior apariției Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun și prin afirmarea caracterului samavolnic al preluării bunului prin decretul de naționalizare. În această procedură nu se poate constata decât că Statul este răspunzător pentru pierderea bunului de către reclamanți, cărora le-a fost aplicat abuziv decretul de naționalizare din 1950. De asemenea, s-a reținut că Statul Român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităților administrative bunurile preluate cu sau fără titlu de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și apoi a dispus, tot printr-un act normativ, în speță Legea nr. 112/1995, vânzarea bunurilor către chiriași.

Tot Statul, prin autoritatea legiuitoare, a tranșat chestiunea terenurilor aferente construcțiilor vândute în favoarea chiriașilor cumpărători, care pot obține atribuirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri prin cererea adresată primăriei în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991. În consecință, întrucât Statul Român, prin actele normative adoptate, a dispus de aceste bunuri imobile în întregul lor, atât cu privire la construcții cât și cu privire la terenul aferent acestora, înseamnă că este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamanților prin preluarea abuzivă a bunului și apoi transmiterea lui către pârâtul cumpărător.

Instanța de apel a considerat totodată, că evidențierea în patrimoniul Municipiului Constanța a terenului aferent construcției înstrăinate nu poate angaja răspunderea unității administrativ teritoriale, așa cum greșit se susține, simpla evidență neatribuind acestei unități posibilitatea de a dispune de teren în alt mod decât cel statuat prin actele normative amintite, respectiv atribuirea către cumpărător în condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.

De aceea, în condițiile în care statul „nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp și cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare” (cauza Păduraru c. România; cauza Suciu Werle c. România), acesta este răspunzător de indemnizarea reclamanților pentru prejudiciul suferit, urmare a înstrăinării construcțiilor și terenului aferent acestor construcții ce au aparținut autorului reclamanților, situație în care apelul Statului Român nu poate fi primit pentru aceste motive. În ceea ce privește critica referitoare la obligarea Statului Român la despăgubiri și aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aceasta a fost apreciată nefondată.

Astfel, deși este real că instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții invocând ca temei al cererii de restituire art. 480 și 481 C. civ., în același timp a rezultat că reclamanții au urmat și procedura Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilului în litigiu, învestind la 13 august 2001 Prefectura Constanța cu o notificare de acordare de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate către chiriași și la aceeași dată, Primăria Constanța cu o notificare de restituire în natură a părților nevândute din imobil . Reclamanții nu au primit niciun răspuns la notificările formulate, motiv pentru care au înțeles să continue judecata în cadrul acțiunii formulate pe calea dreptului comun.

În ambele proceduri reclamanții au solicitat restituirea imobilului care a aparținut autorului lor iar prin finalitatea urmărită, respectiv restituirea în echivalent a bunurilor care nu mai pot fi restituite în natură, aceștia au înțeles nu numai să confirme validitatea vânzării imobilului către chiriași, care și-au consolidat dreptul în virtutea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar și că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Cu referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată prin aplicarea directă a Convenției europene a drepturilor omului și conform interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a statuat că „după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a acestui act normativ, chiar introdusă înainte de intrarea lui în vigoare, nu poate fi soluționată doar potrivit dreptului comun. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială care prevede în ce condiții pot fi acestea restituite în natură persoanelor îndreptățite, instanțele de judecată nu pot face abstracție de existența sa și să aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.”.

Această soluție nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum s-ar putea susține pentru că dispozițiile menționate „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori amenzi”. Față de „specificul” acțiunilor în revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acțiunea în revendicare nu poate fi admisă, iar reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv de stat și imposibil de restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în condițiile legilor speciale de reparație.

În condițiile în care reclamanții au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, respectiv despăgubirile care se cuvin pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură, trimiterea la procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric al bunului lor este în concordanță cu practica Curții Europene care, în Cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe (nr. 15574/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008), a statuat că „nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate”.

S-a reținut astfel, că pentru plata despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. S-a încercat prin acest act normativ crearea unui cadru unic - legal și instituțional - în care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură și s-a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Existența unei proceduri speciale prin care statul a înțeles să despăgubească foștii proprietari determină, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, ca și despăgubirile stabilite drept echivalent al imobilului preluat abuziv de la autorul reclamanților și nerestituit în natură să urmeze aceeași procedură specială instituită prin Legea nr. 247/2005. În consecință, apelul pârâtului Statul Român formulat prin Ministerul Finanțelor a fost apreciat ca fondat . Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanții Z.H.A., M.C., S.M.C., Z.E.A. și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P.I., P.Ș., G.M., G.M., Z.D., R.A. 1) Reclamanții au susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte: - În mod greșit s-a apreciat de către instanța de apel că problema bunei-credințe a chiriașilor-cumpărători la momentul perfectării vânzării-cumpărării a fost rezolvată corect.

Diligențele minime la care cumpărătorii erau obligați pentru a se asigura de situația juridică a imobilului conduceau la aprecierea bunei sau relei-credințe, iar lipsa unor asemenea diligențe trebuie să fie sancționată. Deși instanța de apel reține că pârâților-cumpărători nu le incumba nicio obligație în sensul verificării situației juridice a imobilului, trebuia să constate sub acest aspect, că nici foștii proprietari sau moștenitorii acestora nu aveau obligația de a notifica pe chiriași în legătură cu intenția lor de a-și recupera imobilul.

- Referitor la împrejurarea că instanța nu ar fi fost învestită, pe parcursul judecății, cu o cerere vizând anularea contractelor de vânzare-cumpărare, trebuie menționat că o astfel de cerere a fost depusă la 12 octombrie 2007, dar în condițiile în care termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 era depășit, reclamanții nu au mai susținut-o, situație care nu poate fi interpretată însă, ca având semnificația unei recunoașteri tacite cu privire la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare. - Este criticabil modul în care instanța a soluționat cauza prin comparare de titluri întrucât referirile la practica instanțelor naționale, la jurisprudența CEDO sunt aplicabile în ipoteza subdobânditorilor de bună-credință, ceea ce nu este cazul în speță.

Titlul de proprietate al subdobânditorului este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în situația în care acesta corespunde exigențelor legislației, respectiv dacă poate fi considerat de bună-credință. - Este eronată și soluția de admitere a apelului Statului Român întrucât reclamanții formulând o cerere de revendicare anterior apariției Legii nr. 10/2001, sunt îndreptățiți la restituirea, prin echivalent, a imobilului revendicat, în măsura în care restituirea acestuia nu mai este posibilă. De aceea, obligarea Statului Român la plata despăgubirilor la nivelul valorii de circulație a imobilului este soluția corectă, iar nu aprecierea instanței de apel în legătură cu despăgubirea în procedura specială a Legii nr. 247/2005.

În drept, s-au invocat dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ. 2. Pârâtul Statul Român a susținut greșita rezolvare a problemei calității sale procesuale pasive, față de dispoz. art. 6 din Legea nr. 312/1998 referitoare la apartenența domeniului public sau privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, a bunurilor preluate cu titlu valabil, precum și față de dispoz. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 136 alin. 2 din Constituție. H.G. nr. 113/1992, art. 38 alin. (2) lit. f) - h) din Legea nr. 215/2001. S-a arătat că, față de prevederile legale menționate, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect îl formează bunurile de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu.

- În același timp, s-a arătat, instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit dispozițiilor legii speciale, așa cum au fost ele modificate, se prevăd numai două tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent respectiv, compensarea cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII. În condițiile aceleiași reglementări, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării, iar cele constând în despăgubiri se propun a fi acordate prin decizia/dispoziția motivată a entității care soluționează notificarea.

În speță, raportat la prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală pasivă revine Primăriei municipiului Constanța, ca unitate deținătoare a imobilului a cărui restituire se solicită, iar nu Statului Român. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ. 3. Pârâții – persoane fizice au criticat decizia sub aspectul modalității în care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim și art. 37 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, cu privire la terenul aferent construcției și la posibilitatea restituirii unei suprafețe de 250,12 mp. În acest sens, s-a arătat că instanța a preluat necenzurat concluziile raportului de expertiză, efectuată mai înainte de introducerea în proces a pârâților cumpărători ai imobilului și că, oricum, această expertiză s-a efectuat prin consultarea fișei tehnice a imobilului și fără o cercetare la fața locului.

În mod greșit expertul și în continuare, instanța de judecată, au luat în considerare, pentru determinarea suprafeței de teren aferent numai pe cel pe care sunt situate construcțiile, fără să fie avut în vedere terenul necesar bunei utilizări a acestora. Or, terenul considerat liber este curtea imobilului care asigură utilizarea locuințelor dobândite de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a susținut că adevărata situație juridică a imobilului rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară anexat recursului, conform căruia terenul nu poate fi considerat parcelă cadastrală de sine-stătătoare, el asigurând accesul la construcțiile deținute de fiecare proprietar.

- Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 întrucât într-o interpretare a contrario a normei menționate, ar fi trebuit să concluzioneze că terenurile care nu depășesc suprafața aferentă, respectiv, cele care asigură normala utilizare a locuințelor, se dobândesc, în virtutea legii, în proprietate odată cu cumpărarea construcției, situația acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior pe cale administrativă, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991. Accepțiunea sintagmei teren aferent, în sensul că nu vizează doar terenul pe care este amplasată construcția, ci și terenul din împrejurimile acesteia, necesar bunei utilizări a construcției este dată și prin H.G.

nr. 923/2010, vizând completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. În speță, a fost nesocotită această accepțiune, în condițiile în care aria construită la sol este de 210,82 mp, aria anexelor este de 75,80 mp, iar terenul liber de construcții, de 137,58 mp, reprezintă curtea imobilului, cu conducte de apă, canalizare, gaze, care asigură utilizarea locuințelor. Criticile au fost încadrate în dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ. Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamanților aduce în principal, critici nefondate deciziei din apel. Astfel, pretinzând că instanța a rezolvat greșit problema bunei-credințe a chiriașilor cumpărători, în funcție de diligențele minime pe care aceștia le-au depus sau trebuia să le depună, reclamanții tind la evaluarea probatoriului și a elementelor de fapt ale pricinii, lucru inadmisibil în recurs.

Aceasta, întrucât atitudinea subiectivă a părților la momentul perfectării vânzării-cumpărării reprezintă o împrejurare de fapt, stabilită pe baza mijloacelor de probă administrate și care intră în competența exclusivă a instanțelor fondului, cele care sunt chemate să determine faptele deduse judecății. În aceste condiții, instanța de recurs are de analizat, sub aspectul legalității, dacă asupra situației de fapt determinate, a fost aplicată corect norma incidentă. Or, se constată că s-a dat corect eficiență dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, reținându-se consolidarea titlului de proprietate al pârâților decurgând, pe de o parte din existența bunei-credințe la momentul vânzării-cumpărării și pe de altă parte, din împrejurarea că titlul acestora n-a fost oricum atacat înăuntrul termenului special de prescripție extinctivă reglementat de textul de lege menționat.

Afirmația recurenților potrivit căreia au formulat o asemenea cerere dar au renunțat la susținerea ei întrucât, față de data formulării (12 octombrie 2007) erau în afara termenului stabilit prin Legea nr. 10/2001, nu este de natură să le sprijine critica întrucât, ceea ce este relevant din această atitudine procesuală, nu este împrejurarea că astfel „nu ar fi recunoscut tacit valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare”, ci faptul că demersul lor judiciar se situa în afara dispozițiilor legii pentru a mai pune în discuție valabilitatea contractelor. Astfel fiind, s-a reținut corect că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorului de bună-credință, în aplicarea principiului securității circuitului civil și al stabilității raporturilor juridice.

Instanța de apel a apreciat corect, contrar susținerii recurenților reclamanți că pârâții se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 1, constând în titluri (contractele de vânzare-cumpărare) care n-au fost invalidate judecătorește și că aceasta fiind ultima înstrăinare considerată valabilă asupra imobilului, se opune admiterii acțiunii în revendicare și restituirii bunului fostului proprietar. Rațiunile și considerentele expuse de instanță în legătură cu imposibilitatea diminuării vechilor atingeri aduse proprietății pe seama creării unor noi prejudicii, disproporționate, în sarcina actualilor dobânditori, sunt corecte, ele desprinzându-se din jurisprudența CEDO (cauza Raicu c. României) și valorificate de asemenea, cu valoare de principiu, în decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă.

- De asemenea, nu poate fi primită critica vizând soluționarea greșită a acordării despăgubirilor prin echivalent, sub motiv că, fiind vorba de o acțiune în revendicare introdusă anterior anului 2001, ar fi trebuit ca despăgubirile să se stabilească direct de către instanță la valoarea de circulație a imobilului. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că bunul, prin regimul său juridic, fiind preluat abuziv de Stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, intră în sfera de reglementare a acestui act normativ. Acesta a fost de altfel, motivul pentru care reclamanții au cerut suspendarea judecății conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, au notificat persoana deținătoare și, întrucât nu au obținut un răspuns la notificare și finalizarea procedurii acestei legi, au solicitat reluarea judecării acțiunii în revendicare.

Prin ambele demersuri inițiate, reclamanții au pretins restituirea în natură a imobilului și, în situația în care aceasta nu mai este posibilă, restituirea prin echivalent, în forma despăgubirilor. Constatând că parte din imobil nu mai poate face obiect al restituirii în natură, fiind dobândit cu bună-credință de către chiriași, instanța avea de stabilit modalitatea în care trebuie să se realizeze dezdăunarea. Susținerea că s-ar fi datorat, potrivit dreptului comun, despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilului, ignoră regula potrivit căreia specialul derogă întotdeauna de la general și faptul că, așa cum corect a reținut instanța de apel, în această materie există o reglementare cu caracter special, menită să uniformizeze, prin crearea unui cadrul legal unic, situația imobilelor preluate abuziv de către stat și imposibil de restituit în natură.

De altfel, pretinzând că despăgubirile s-ar datora pe calea dreptului comun întrucât au fost solicitate într-o acțiune în revendicare obișnuită, recurenții-reclamanți tind la o agravare a situației în propria cale de atac. Astfel, dacă ar fi primit punctul de vedere al reclamanților, dreptul comun în materie (în absența unei reglementări legale, fiind stabilit pe cale jurisprudențială) însemna ca despăgubirile să se datoreze într-o altă ipoteză, aceea de pieire a bunului – când acțiunea se transformă în dezdăunări, având caracter personal și fiind supusă prescripției extinctive (întrucât în situația înstrăinării bunului, proprietarului îi rămânea la îndemână acțiunea în revendicare împotriva terțului).

Așa cum corect a reținut însă instanța de apel, cu referire inclusiv la jurisprudența instanței supreme, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a acestui act normativ, chiar introdusă înainte de intrarea sa în vigoare, nu poate fi soluționată doar prin aplicarea dreptului comun (adică, a regulilor consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.), ignorându-se cadrul normativ special. În acest sens, constatându-se imposibilitatea restituirii în natură a parte din imobil, cadrul normativ adecvat al reparației ce poate fi oferită este cel creat prin Legea nr. 10/2001.

În legătură cu aceste despăgubiri, soluția instanței de apel este însă greșită atunci când stabilește debitorul obligației, pentru argumente ce vor fi dezvoltate pe larg în cadrul recursului Statului Român. 2. Cu privire la recursul pârâtului Statul Român se constată următoarele: - Critica formulată în legătură cu lipsa calității sale procesuale pasive în acțiunea în revendicare întrucât bunul se află în patrimoniul unității administrativ-teritoriale (în speță, Municipiul Constanța), nu poate fi primită. În cadrul acțiunii în revendicare promovate, s-a pus în dezbatere, ca o chestiune prealabilă, necesar a fi dezlegată pentru determinarea forței juridice a titlurilor părților, nevalabilitatea preluării bunului de către Stat.

Preluarea abuzivă a imobilului, prin aplicarea Decretului de naționalizare, s-a realizat de către Stat, iar nu de către unitatea administrativ-teritorială. De aceea, verificarea jurisdicțională a aspectului menționat nu se putea realiza decât în contradictoriu cu Statul (reprezentat prin Ministerul Finanțelor, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954), pentru a-i fi opozabilă, cu valoarea relativității efectelor, statuarea instanței. Toate celelalte texte de lege enumerate de către pârâtul-recurent, pentru a susține că unitatea administrativ-teritorială ar fi trebuit să stea în proces întrucât în patrimoniul acesteia se află imobilul, sunt lipsite de relevanță și de pertinență, dat fiind aspectul care trebuia să facă obiectul cercetării în prealabil și care se referea la modalitatea în care s-a realizat deposedarea de către stat (iar nu de către unitatea administrativ-teritorială).

- Critica are însă caracter fondat cu privire la modalitatea în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când s-a stabilit că Statul are obligația de plată a despăgubirilor. Deși instanța a reținut corect incidența normei speciale menționate, în același timp, a ignorat conținutul procedurii de acordare a despăgubirilor conform acesteia. În sistemul Legii nr. 10/2001, Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, îi incumbă obligația acordării măsurilor reparatorii prin echivalent numai în ipoteza descrisă de art. 28 alin. (3), respectiv, atunci când unitatea deținătoare nu este identificată, situație care nu se regăsește în speță. De aceea, sub acest aspect recursul va fi admis și casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a fi avute în vedere la soluționarea cererii privind restituirea prin echivalent a imobilului, dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

3. Recursul declarat de pârâți persoane fizice este fondat față de următoarele considerente: - Dispunând restituirea în natură a suprafeței de 250,12 mp, instanța de apel a apreciat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, că aceasta excede suprafeței de teren aferente construcțiilor, că are natura de teren liber din punct de vedere juridic și ca atare, poate face obiectul reparației directe. Statuând astfel, instanța de apel reține, în mod contradictoriu, că suprafața aferentă construcției vândute trebuie considerată - în absența unei definiții a legii - aceea necesară unei utilizări normale a locuinței, pentru a conchide că, în speță această suprafață este cea ocupată de construcții (iar suprafața liberă, este curtea imobilului, rezultată din deducerea din totalul suprafeței, de 426,60 mp, a suprafeței construite de 176,48 mp).

Considerentul instanței este greșit sub dublu aspect. Pe de o parte, apreciind că terenul aferent este cel care asigură utilizarea normală a locuinței se constată că în același timp, în mod confuz și contradictoriu, instanța suprapune această noțiune terenului construit (restul de teren care depășește suprafața construită fiind considerat teren liber, și deci nenecesar folosirii normale a construcției). Pe de altă parte, astfel cum corect susțin pârâții, în determinarea suprafeței construite, instanța de apel s-a rezumat la preluarea necritică a concluziilor unui raport de expertiză întocmit la prima instanță, ignorând celelalte elemente din dosar, într-o determinare insuficientă a stării de fapt.

Astfel, expertul reține în varianta însușită de către instanță ca fiind suprafață construită numai aceea afectată de locuințe, nu și de anexele acestora, deși din cele două contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar (filele 54, 55 fond) rezultă că pârâtului R. i-a fost vândută și o boxă (de 6 mp), iar pârâtei G.M. i-a fost înstrăinată și o magazie (de 11,18 mp). Mai mult, într-un supliment al raportului de expertiză (fila 92, fond), se arată că suprafața orizontală a apartamentului lui R.A. este de 37,80 mp, iar suprafața terenului, „care este suprafața construită aferentă e de 35,28 mp”, deși terenul aferent luat în considerare cu privire la acest pârât este de doar 28,76 mp (corespunzător suprafeței construite a apartamentului).

În privința celorlalți doi pârâți - P. și Z. - se constată că nu s-au cerut și nu s-au depus la dosar contractele de vânzare-cumpărare, rezultând însă dintr-o adresă transmisă de R.A.E.D.P. Constanța (fila 52, fond) că acestora li s-au vândut, pe lângă apartamente, și dependințe de 7,40 mp și respectiv, 21,05 mp. Rezultă că, luând în considerare acea variantă a expertizei care stabilește suprafața construită doar prin raportare la suprafața apartamentelor vândute fiecărui pârât, instanța a ignorat conținutul contractelor de vânzare-cumpărare din care rezultă că au făcut obiectul înstrăinării către aceștia și diferite dependințe.

În același timp, instanța nu a determinat ce înseamnă, la speță, sintagma de teren aferent pentru că, deși pornește de la premisa corectă că acesta presupune asigurarea unei utilizări, exploatări normale a locuinței în același timp, reduce această noțiune la terenul efectiv ocupat de construcție, ceea ce nu poate fi apt asigurării exploatării normale, nici măcar asigurării accesului la locuință. În legătură cu noțiunea de teren aferent, deși reține că nu există o definiție legală a acesteia, instanța trebuia să observe că sensul acestei instituții juridice se regăsește totuși, în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 conținute de H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 (de modificare și completare a Normelor aprobate prin H.G.

nr. 250/2007). Astfel, potrivit art. 7.3 alin. (2) din Normele menționate, „prin noțiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face motivat …”. Cum aceste elemente de fapt nu au fost lămurite, urmează ca în baza art. 314 C. proc. civ., să fie casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare și sub aspectul determinării terenului aferent și în mod corespunzător, a terenului liber - care nu poate fi înțeles în sensul de teren liber de construcții, ci liber din punct de vedere juridic, pentru a-l face apt restituirii în natură.

Se va constata că raportul de expertiză extrajudiciară depus în recurs de către pârâți cu privire la regimul juridic al terenului care reprezintă curtea imobilului nu poate fi valorificat în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, nu poate fi asimilat noțiunii de înscris avută în vedere de art. 305 C.pr.civ. (raportul de expertiză constituind un mijloc de probă distinct reglementat), iar pe de altă parte, situațiile de fapt nu pot fi lămurite în faza recursului care vizează doar aspecte de nelegalitate. Pentru considerentele arătate anterior, vor fi admise toate recursurile - având în vedere că soluția asupra desp