ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5575/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5575/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, secția civilă sub nr. 12099/118/2009 la data de 10

noiembrie 2009 reclamanții R.I. și R.P. au chemat în judecată pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Județului Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și Municipiul Constanța

prin Primar, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român

la despăgubiri în sumă de 271.700 euro (sau suma de de 1.165.593 lei la cursul

BNR din ziua de 30 octombrie 2009) ce reprezintă valoarea reală de piață a

apartamentului situat în Constanța, apartament retrocedat și predat efectiv

proprietarilor la 6 august 2007.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că prin contractul de vânzare cumpărare nrdin 29

octombrie 1996 au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 dreptul de proprietate

asupra locuinței pe care au ocupat-o în calitate de chiriași, în baza

contractului de închiriere din 05 februarie 1983.

Prin sentința civilă nr.

406/2000 a Tribunalului București și Decizia civilă nr. 1563 din 09 decembrie 2005

a Curții de Apel Constanța, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6274 din 26

iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a declarat nul contractul

de vânzare cumpărare și a fost admisă acțiunea în revendicare, reclamanții

fiind obligați să predea proprietatea și posesia bunului imobil.

Prin procesul verbal din

06 august 2007 s-a pus în executare hotărârea irevocabilă, reclamanții fiind

evacuați.

Din contractul de

vânzare cumpărare autentificat sub nr. 191 din 14 august 2008 rezultă că

proprietara R.M.R. a vândut întreaga clădire și terenul aferent cu prețul total

de 700.000 euro, ce reprezintă valoarea reală de piață, în raport de care

reclamanții au calculat cota ce li cuvine ca valoare de despăgubire, respectiv,

suma de 271.700 euro, ceea ce în echivalent în lei înseamnă 1.165.593 lei.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 948 C. civ., art. 1336, 1337, 1339, 1341, 1344, Legea

nr. 1/2009.

Pârâta R.A.E.D.P.P.

Constanța a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de

interes și excepția lipsei calității sale procesual pasive, iar pe fondul

cauzei, a învederat că trebuie stabilit dacă anularea contractului de vânzare

cumpărare a intervenit ca urmare a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

caz în care nu se poate solicita decât prețul actualizat, sau, dacă au fost

respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului de

vânzare, s-ar putea solicita acordarea prețului de piață al imobilului.

Prin sentința civilă nr.

806 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei de

interes, ca nefondată, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a

pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța și a admis în parte actiunea formulată de

reclamanții R.I. și R.P. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța.

A obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța către

reclamanți la plata sumei 3.169,9468 lei actualizată cu rata inflației la data

plății efective.

A respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța, ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins

ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

Constanța prin Primar.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au interes pprocesual

în promovarea acțiunii, care constă în intenția de a readuce în patrimoniul lor

valoarea imobilului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare ce a fost

constatat nul prin Decizia civilă nr. 6274 din 26 iunie 2006 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

În privința calității

procesuale pasive, prima instanță a analizat dispozițiile art. 9 alin. (5) și

ale art. 29 din Legea nr. 112/1995 ca și cele reglementate prin art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 și a stabilit că, în raport de aceste norme, Statului

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice îi revine obligația de

restituire a prețului reactualizat, indicându-se expres fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar nu R.A.E.D.P.P.

Constanța, astfel că, această pârâtă este lipsită de calitate procesuală.

Asupra fondului

cauzei, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 406/2000

pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă prin

decizia civilă nr. 6274 din 26 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare

cumpărare din 29 octombrie 1996 prin care reclamanții au cumpărat imobilul

situat în Constanța, compus din 4 camere, pentru suma de 31.699.468 lei.

Instanța a mai

constatat că din considerentele Deciziei civile nr. 6274 din 26 iunie 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a rezultat că la momentul

încheierii contractului de vânzare cumpărare au fost eludate dispozițiile art. 9

din Legea nr. 112/1995, ceea ce presupune incidența în speță a dispozițiilor art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care dispun că cererile sau acțiunile în

justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru.

Prin urmare, s-a

apreciat că în situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiriașul are dreptul la

restituirea prețului actualizat și nu la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în

temeiul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care s-a dispus

restituirea către reclamanți a prețului de 31.699.468 lei, actualizat cu rata

inflației la data plății efective.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții R.I. și R.P., cât și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ambele părți criticând soluția pentru

nelegalitate și netemenicie.

Prin Decizia civilă nr.

207/ C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ambele apeluri au fost respinse

ca nefondate.

apelul reclamanților, s-a reținut că aceștia au fost titularii contractului de

vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ce

a avut ca obiect apartamentul situat în Constanța.

Prin sentința civilă nr.

406 din 10 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul București, instanța a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

cumpărătorii R. și i-a obligat, împreună cu autoritățile administrative locale,

să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie bunul

revendicat. Sentința a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 1563 din 9

decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București și a devenit irevocabilă

prin respingerea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit Deciziei

civile nr. 6274 din 26 iunie 2006.

Cutea de apel a

apreciat că ceea ce interesează în speță, pentru determinarea normei legale

aplicabile, este motivul reținut de instanță la declararea nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de familia R. Astfel, atât prima

instanță, ca și instanța de apel au considerat contractul ca fiind nul pentru

că „statul nu a preluat imobilul în litigiu în baza unui titlu legal”, dar și

pentru că „intervenienții au cunoscut că imobilul face obiectul unui litigiu”,

instanțele concluzionând că „intervenienții au fost cumpărători de rea-credință”.

Pe de altă parte, Înalta Curte a confirmat motivarea instanțelor de fond și de

apel atât sub aspectul nevalabilității titlului de preluare la stat a bunului,

dar și sub aspectul relei-credințe a cumpărătorilor.

Din aceste

considerente rezultă neîndoielnic faptul că instanțele au constatat că la

momentul încheierii contractului, cumpărătorii nu au fost de bună-credință

pentru că au cunoscut de nevalabilitatea titlului vânzătorului.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că în raport de aceste date, tribunalul a stabilit

în mod corect că în speță sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, contractul încheiat de

reclamanții Răducea fiind declarat nul pentru încălcarea prevederilor Legii nr.

112/1995, constatare ce are putere de lucru judecat.

Potrivit acestei

norme legale, pentru contractele încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

chiriașii au dreptul la restituirea prețului plătit, reactualizat.

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile din apelul reclamanților

referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, au fost

înlăturate ca nefondate și motivele de apel prin care s-a invocat de către

reclamanți încălcarea dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece

contractul încheiat de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 a fost declarat

nul în mod irevocabil prin sentința nr. 406/2000, menținută prin Decizia nr. 6274/2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, potrivit

regimului nulității actelor juridice, în cazul declarării nulității absolute a

contractului, efectele nulității se produc ex tunc, respectiv de la momentul

încheierii contractului întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale, consecința

declarării nulității fiind aceea de lipsire în tot a actului juridic de

efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispozițiilor

legale edictate pentru perfectarea sa valabilă.

Cum în cazul

contractului încheiat de reclamanții R. s-a declarat irevocabil nulitatea, iar

efectele nulității se produc de la momentul încheierii contractului, se impune

concluzia că reclamanții nu pot afirma calitatea lor de proprietari ai

apartamentului și dreptul lor, în virtutea acestei calități, de a primi o

compensație pentru proprietatea pierdută, egală cu valoarea de circulație a

bunului obiect material al proprietății.

În același timp, s-a

reținut că C.E.D.O. a statuat în jurisprudența sa că art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție protejează titlul de proprietate al subdobânditorului de

bună-credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul

intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. În acest sens, în cauza

Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, Hotărârea nr. 365/1997 și în cauza

Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, C.E.D.O. a afirmat că

diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii

disproporționate, astfel încât „persoanele care și-au dobândit bunurile cu

bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri”.

Însă, în speță, prin Decizia

civilă nr. 6274/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

înlăturat în mod irevocabil buna-credință a cumpărătorilor Răducea, în raport

de momentul încheierii contractului.

De asemenea, s-a

apreciat că în cauză nu sunt aplicabile nici condițiile răspunderii

vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și următoarele C. civ.,

întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală),

presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei

de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț

asupra obiectului vânzării.

Restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face, potrivit art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în virtutea principiului restitutio in integrum ce

cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, norma legală citată, ca

normă specială ce derogă de la regimul dreptului comun în materia efectelor

nulității actului juridic civil, instituind o asemenea derogare doar în

privința persoanei debitorului obligației de restituire și care, în toate

cazurile, este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu vânzătorul.

În fine, instanța de

apel a găsit neîntemeiat și motivul de apel referitor la încălcarea de către

instanța de fond a hotărârilor Curții Europene, respectiv Hotărârea pronunțată

în cauza Raicu contra României.

Spre deosebire de

cauza Raicu, în care C.E.D.O. a constatat că prin recursul în anulare declarat

de procurorul general s-a încălcat principiul securității raporturilor juridice

prin infirmarea unei hotărâri judecătorești irevocabile ce constată buna-credință

a cumpărătoarei, reclamanții din prezenta cauză nu au beneficiat niciun moment

de recunoașterea în justiție a validității contractului încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, dreptul lor de proprietate nefiind consolidat în justiție.

În aceste condiții,

apelul reclamanților a fost respins ca nefondat.

apelul pârâtului Statul Român:

În raport de obiectul

acțiunii principale, angajarea răspunderii statului în virtutea art. 50 din

Legea nr. 10/2001 și având în vedere că R.A.E.D.P.P. Constanța a acționat cu

ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform Legii nr. 112/1995,

în calitate de mandatar legal al statului, curtea de apel a apreciat că în mod

corect tribunalul a reținut că R.A.E.D.P.P. Constanța nu are calitate procesuală

pasivă în cauză.

Locuința în litigiu a

fost înstrăinată de pârâtul Statul Român prin mandatar, R.A.E.D.P.P. Constanța,

care nu a acționat în calitate de vânzător, nici măcar aparent, ci a îndeplinit

un mandat legal.

Comisionul de 1 %

încasat de mandatar nu reprezintă decât prețul legal al mandatului, care poate

fi restituit în cadrul unei acțiuni rezultate din contractul de mandat, iar nu

în cererea de răspundere pentru evicțiune ori de restituire a prestațiilor

efectuate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, cauza de răspundere,

neavându-și izvorul în același raport juridic.

De aceea, în lipsa

unei acțiuni întemeiate pe contractul de mandat, instanța de apel a apreciat că

răspunderea R.A.E.D.P.P. Constanța nu poate fi antrenată pentru comisionul de 1

% încasat.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, au promovat recurs atât reclamanții R.I. și R.P.,

cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

reclamanți s-au prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

50 și 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 și a nesocotit jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Raicu c. României) care este obligatorie pentru instanțe, statuându-se

eronat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat al

imobilului, iar nu la acordarea prețului de piață.

Astfel, prin

hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care s-a constatat

nulitatea contractului lor de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

s-a reținut preluarea imobilului fără titlu de către stat; de altfel, chiar

instanța supremă nu a declarat expres că, în circumstanțele cauzei,

cumpărătorii ar fi fost e rea credință, ci a enunțat preluarea fără titlu valabil,

drept cauză esențială de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare și lipsa

de prevedere minimă a cumpărătorilor la încheierea acestuia.

Drept urmare, această

inacțiune a fost evaluată ca un fapt ce a exclus buna credință, fără a se

reține intenția de fraudare și, deci, existența unei cauze ilicite, care ar

afecta soarta actului juridic, potrivit art. 948 C. civ., ceea ce ar fi

echivalat cu reaua credință.

Recurenții

învederează că tocmai în astfel de situații concrete își are domeniul de aplicare

art. 50 alin. (21) din Legea nr. 1/2009, căci dacă și acestea s-ar exclude

atunci textul nu ar mai avea aplicare și ar rămâne iluzoriu, ceea ce este

inadmisibil.

În speță, mai arată

recurenții, au fost respectate condițiile concrete cerute de Legea nr. 112/1995

pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar cumpărătorul

(neglijent/imprudent, conform deciziei irevocabile) nu a cercetat îndeaproape

evidențele primăriei și a acceptat doar informațiile date de vânzător, temei ce

a fost valorificat drept motiv de nulitate a contractului.

Art. 50 alin. (21)

din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cazurile de fraudă la lege (din intenție)

și de cauza ilicită evidentă a contractului, declarată ca atare prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, ceea ce constituie o evidentă rea credință și

încălcare a Legii nr. 112/1995.

Însă, instanța de

apel a făcut aplicarea necritică și mecanică a textului, eliminându-l din

dreptul pozitiv, căci în interpretarea dată, norma nu s-ar aplica de plano

atunci când cumpărătorul, prin hotărâre irevocabilă, este declarat că nu a fost

de bună credință și, ca atare, beneficiază numai de prețul actualizat, deci, și

atunci când nu este declarat expres de rea-credință.

Pe de altă parte,

lectura selectivă a Hotărârii Raicu din septembrie 2006, prezentată în acțiune,

relevă că soluția legală și echitabilă este cea pentru care recurenții au

optat, Curtea Europeană acordând fostului chiriaș cumpărător prețul de piața al

imobilului cu titlu de despăgubire pentru deposedarea provenită dintr-o

hotărâre irevocabilă prin care s-a declarat nulitatea absolută a unui contract

de vânzare-cumpărare încheiat in circumstanțe similare celor din cauza de față.

Recurenții susțin că

prin decizia recurată instanța de apel a obturat total aplicarea textului și a

jurisprudenței C.E.D.O., iar pe de altă parte, a acordat o sumă derizorie și

total disproporționată, ceea ce atrage încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., text care trebuia aplicat direct, după modelul din cauza

Raicu.

Totodată, aceiași

recurenți învederează că aplicarea Hotărârii Raicu la speță este obligatorie,

aplicarea fiind una directă pentru determinarea fundamentului răspunderii

statului și, mai ales, a întinderii valorii de dezdăunare.

În raport cu

dezlegarea dată de instanța europeană în această cauză, cât și în baza art. 501

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, în speță operează

principiul dezdăunării echitabile și integrale la valoarea actuală de piața a

imobilului, stabilită pe baza unor probe certe, căci, în cazul privării de

proprietate, C.E.D.O. a decis în echitate, ca valoarea de despăgubire trebuie

să fie egală cu suma cu care poate fi achiziționat un bun similar pe piață

imobiliară, sens în care recurenții citează para. 41 – 46 din Cauza Raicu.

Prin urmare,

făcându-se o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 501 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 pe fond în mod eronat instanța de apel a decis că

reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor în cuantumul acordat.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța, prin motivele sale de recurs a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se arată că

potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în

proprietatea statului, la nivelul M.E.F. se constituie fondul extrabugetar

pentru asigurarea punerii în aplicare a acestor prevederi, care se va alimenta

din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în

natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea

comisionului de 1% din valoarea apartamentelor;

Conform art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.E.F. din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995.

Recurentul mai arată

că acest comision de 1% reținut de unitatea vânzătoare trebuie restituit de

aceasta, având în vedere că suma în cauză a intrat în patrimoniul acestei

instituții.

De asemenea, art. 9 alin.

(5) din Legea nr. 112/1995, dispune: „Comisionul cuvenit unităților specializate

care evaluează și vând apartamente este de 1% din valoarea acestora.”

Ca atare, în

aprecierea recurentului, rezultă că o parte a prețului realizat din vânzarea

bunului preluat de stat fără titlu a fost încasat de unitatea specializată care

a efectuat evaluarea și vânzarea, în speță, Regia Autonomă Exploatarea

Domeniului Public și Privat Constanța, înființată prin HCLM Constanța nr. 332

din 02 august 1996.

În sistemul Legii nr.

112/1995, R.A.E.D.P.P. a acționat în baza unui mandat legal, încasând comisionul

cuvenit din vânzare. Anterior vânzării, R.A.E.D.P.P., ca mandatar al statului

avea obligația de a analiza situația juridică a imobilului vândut, inclusiv

aspectele care țin de valabilitatea titlului statului, Statul Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice neavând instrumentul legal de a aviza vânzarea.

Cu toate acestea,

Ministerul Finanțelor Publice suportă, conform legii, riscul evicțiunii,

fiind în situația de a restitui în totalitate prețul actualizat, în condițiile

în care acest preț nu se regăsește în totalitate în patrimoniul său.

Recurentul mai

precizează că vânzarea unui bun pentru care statul, astfel cum s-a reținut prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu deține un titlu valabil

reprezintă o neîndeplinire a mandatului legal în condițiile în care analiza

riscului de evicțiune trebuia făcută de unitatea specializată, în speță, R.A.E.D.P.P.

Constanța. Ca atare, reținerea comisionului în situația în care evicțiunea

subdobânditorului a avut loc nu mai are temei legal.

Pe de altă parte,

recurentul pârât arată că îmbogățirea fără just temei este reprezentată de

faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama

patrimoniului altei persoane, fără temei juridic.

În speță, s-a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.E.D.P.P.

Constanța și reclamanți, cu efect retroactiv, ca și când nu ar fi existat

niciodată, părțile fiind puse în situația anterioară.

Cu toate acestea,

numai Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să

restituie foștilor cumpărători prețul actualizat, în acest preț intrând și

procentul de 1% din prețul de vânzare ce reprezintă comisionul pe care l-a

reținut vânzătoarea R.A.E.D.P.P. Constanța; or, efectele constatării nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare și repunerea părților în situația

anterioară nu pot fi parțiale și nu pot avea consecințe numai între anumite

părți, ci între toate părțile, iar efectele produse fiind totale și ele constau

în desființarea retroactivă și repunerea tuturor părților în situația

anterioară.

Se mai arată de

recurent că întrucât Legea nr. 112/1995, deși prevede deducerea acestui

comision de 1% din valoarea de vânzare a imobilelor înstrăinate foștilor

chiriași de către societățile/instituțiile abilitate, nu dispune ce se întâmplă

în situația în care contractul este declarat nul, lipsind atare dispoziții și

din Legea nr. 10/2001, situație în care se va proceda conform dreptului comun

cu privire la îmbogățirea fără just temei.

Astfel, în

considerarea argumentelor de fapt si de drept prezentate, recurentul pârât

solicită admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii în

contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în

subsidiar, admiterea cererii și în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanța în

sensul obligării acesteia la restituirea comisionului de 1 % din prețul

actualizat al imobilului.

Pentru termenul de

judecată din 14 septembrie 2012, recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice

a invocat în scris două motive de ordine publică: a) excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în

susținerea căreia s-au prevalat de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

ca și de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, norme care indică Ministerul

Finanțelor Publice ca subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, iar

nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; b) excepția prescripției

dreptului material la acțiunea privind restituirea prețului actualizat.

În susținerea celei

din urmă excepții, recurentul pârât a arătat că reclamanții au formulat cererea

de chemare în judecată la data de 10 noiembrie 2009 prin care au solicitat

obligarea sa la plata valorii reale de piață, iar instanțele au acordat prețul

reactualizat, soluție care încalcă principiul disponibilității părților în

procesul civil (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), întrucât reclamanții nu au

formulat nici inițial o astfel de cerere și nici ulterior nu au făcut vreo

precizare a cererii în acest sens.

S-a mai arătat de

către recurent că, trecând peste acest aspect, cererea privind acordarea

prețului actualizat este prescrisă.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul

a stabilit că prin „contract desființat” se înțelege atât situația în care

contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească,

dar și situația în care contractul nu a fost anulat, însă s-a admis acțiunea în

revendicare.

Pe de altă parte,

prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, obligă instanța să

distingă între o desființare a contractului cauzată de eludarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului

determinată de eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Analiza întrunirii

cerințelor de validitate a contractului trebuie realizată exclusiv prin

raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă prin care contractul a fost

desființat.

Or, prin Decizia civilă

nr. 6247 din 26 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

(prin care a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 406 din 10 aprilie 2000 a

Tribunalului București), cu putere de lucru judecat s-a reținut că reclamanții

– cumpărători au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare

cumpărare, contractul fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 112/1995.

În consecință, fiind

eludate prevederile Legii nr. 112/1995, despăgubirile cuvenite reclamanților

constând în prețul actualizat pot fi solicitate pe calea unei acțiuni personale

patrimoniale, supusă termenului general de prescripție de 3 ani reglementat de

prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958.

Referitor la momentul

la care acesta începe să curgă, recurentul pârât susține că sunt incidente

dispozițiile art. 8 alin. (2) din același Decret, normă ce acoperă practic atât

ipoteza răspunderii contractuale, cât și delictuale (actio de in rem verso,

precum cea din speța de față).

Așa fiind, dreptul la

acțiune într-o pricină ce are ca temei juridic îmbogățirea fără just temei este

momentul la care cel căruia i s-a diminuat patrimoniu a cunoscut sau trebuia să

cunoască pe cel care a beneficiat de mărirea patrimoniului său, în speță acest moment

fiind cel la care hotărârea prin care reclamanții au fost evinși total de către

proprietari a rămas irevocabilă – 26 iunie 2006.

Cum cererea de față a

fost promovată la data de 10 noiembrie 2009, rezultă că termenul de prescripție

era împlinit.

Înalta Curte urmează

a respinge ca nefondat recursul promovat de reclamanți, în timp ce recursul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi admis,

în considerarea motivului de ordine publică invocat de acesta, anume, a excepției

prescipției dreptului material la acțiune, potrivit celor ce succed.

Obiectul cererii de

față l-a reprezentat pretenția concretă a reclamanților de dezdăunare pentru

pierderea proprietății asupra apartamentului situat în Constanța, apartament

retrocedat și predat efectiv proprietarilor la 6 august 2007, în urma

constatării nulității contractului de vânzare cumpărare al acestora, prin

sentința civilă nr. 406/2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin Decizia

civilă nr. 1563 din 09 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă

prin Decizia nr. 6274 din 26 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Inițierea acestui

demers juridic a fost determinată de adoptarea modificării Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 1/2009, prin introducerea art. 501 în corpul actului normativ de

referință, text care prevede: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare

cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restutirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”,

recurenții reclamanți pretinzând prin cererea de chemare în judecată acordarea

prețului de piață al imobilului („valoarea reală de piață”, în termenii cererii

cu care instanța a fost învestită).

Cauza acțiunii (causa

petendi) este reprezentată de scopul către care se îndreaptă voința celui care

reclamă, scop care exprimă și caracterizează voința juridică a acestuia de a

afirma pretenția sa în justiție și care este explicat prin împrejurările și

motivele ce au determinat partea să acționeze.

Această cauză a

acțiunii este diferită de cauza raportului juridic sau a obligației puse în

discuție (causa debendi), cea din urmă constituind fundamentul dreptului

invocat de cel care formulează pretenția. Causa debendi constituie, totodată,

cauza cererii de chemare în judecată, iar nu cauza acțiunii în totalitatea ei.

Prin urmare, cauza

cererii de chemare în judecată, ca element al acțiunii civile, este dată de

temeiul juridic al acțiunii sau, altfel spus, situația de fapt calificată

juridic.

Acest temei juridic

al cererii (motivare în drept) constituie una dintre împrejurările de drept

asupra cărora judecătorul este îndrituit să exercite rolul activ, date fiind

dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd: „Cu privire la

situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea

pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora

să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor

orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere

sau în întâmpinare.”

Așa cum rezultă din

expozeul prezentei decizii, recurenții reclamanți au invocat ca temei juridic -

„dispozițiile art. 948 C. civ., art. 1336, 1337, 1339, 1341, 1344, Legea nr. 1/2009”,

prevalându-se așadar, în motivarea pretenției lor, atât de dispozițiile

dreptului comun, cât și de prevederile legii speciale.

Cele două temeiuri

juridice nu pot coexista cu privire la aceeași situație de fapt dedusă

judecății, întrucât în virtutea principiului specialia generalibus derogant,

incidența legii speciale înlătură aplicabilitatea dreptului comun, astfel

încât, temeiul juridic nu poate fi decât alternativ, ținând seama de incidența

prioritară a legii speciale.

Aplicarea celor

anterior expuse la situația generată de deposedarea chiriașilor cumpărători de

imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, presupune că dezdăunarea acestora

are loc fie în temeiul legii speciale – art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 (în cazul în care au încheiat

contractul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995), fie în baza

normelor de drept comun – principiul repunerii în situația anterioară (pentru

situația desființării contractului ca urmare a eludării dispozițiilor Legii nr.

112/1995), ca principiu ce guvernează efectele nulității actului juridic.

Or, dezlegarea

chestiunii normei incidente reprezintă tocmai operațiunea de calificare

juridică a cererii ce revine instanței de judecată în baza prevederilor art. 129

alin. (4) C. proc. civ., anterior citate.

Deși, astfel cum

susține recurentul pârât, principiul disponibilității părților reprezintă o

regulă fundamentală a procesului civil, acesta își găsește o legală și legitimă

limitare în principiul rolul activ al instanței; în plus, încălcarea ei nu

poate fi invocată în recurs decât în termenii art. 304 pct. 5 și 6 C. proc.

civ., fiind subsumată cerinței de vătămare a părții raportată la cauza

pretinsei neregularități (art. 105 alin. (2) C. proc. civ.); pe de altă parte,

celelalte părți (decât cea ale cărei cereri ori apărări au fost au fost

denaturate sau excesiv interpretate), nu pot invoca încălcarea principiului

disponibilității fără a demonstra pretinsa vătămare.

Față de cele anterior

menționate, reiese că încălcarea principiului disponibilității nu constituie un

motiv de ordine publică ce poate fi invocat de instanță din oficiu sau de părți

în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, recurentul pârât era

ținut de a formula această critică în cadrul termenului de motivare a

recursului, în condițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., iar nu în

condițiile cererii depuse pentru termenul din 14 septembrie 2012 (fila 54 dosar

recurs) cu depășirea termenului legal de motivare a căii de atac, după cum avea

și obligația de a demonstra propria sa vătămare, iar nu a reclamanților.

Deși simpla

constatare a faptului că acesta nu constituie un motiv de ordine publică este

suficientă pentru a justifica neanalizarea aceastei critici, instanța de recurs

constată că, în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul pârât nu

era în măsură să justifice vreo vătămare procesuală, de vreme ce încă de la

prima instanță s-a valorificat alternativa dreptului comun pentru dezdăunarea

reclamanților (preț actualizat, iar nu preț de piață), astfel încât acesta a

fost în măsură să își construiască strategia de apărare în raport de această

dezlegare dată de instanță; ca atare, primul remediu de invocare a acestei

pretinse vătămări de către pârât ar fi fost formularea unor critici în apel cu

un atare conținut, ceea ce acesta nu a făcut.

În aplicarea

prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere regimul

juridic de invocare a acestor excepții procesuale de fond (excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și excepția prescripției

dreptului material la acțiune) ce pot fi invocate și direct în recurs, astfel

cum recurentul pârât a procedat, Înalta Curte constată că acestea trebuie

analizate cu prioritate.

În ce privește prima

excepție, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât, deși

corect se invocă de către recurent dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, modificată și republicată, potrivit cărora Ministerului Finanțelor

Publice îi revine obligația de restituire fie a prețului actualizat, fie a

prețului de piață, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, în această materie, distincția între aceste două

subiecte de drept (Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice) nu este una de esență, de vreme ce legiuitorul a

indicat în mod expres în cuprinsul normei din legea specială, fondul

extrabugetar, cu afectațiune specială și exclusivă, din care urmează a se

realiza și executa obligația privind dezdăunarea chiriașilor cumpărători,

indiferent de întinderea acestei creanțe, în funcție de vocația concretă a

acestora, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

De altfel, prin

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit o

veritabilă subrogație legală a persoanei debitorului în acest raport juridic

obligațional antrenat de desocotirea părților contractante în temeiul Legii nr.

112/1995, obligație care, potrivit dreptului comun revine părții cocontractante

- vânzătorul (fie că este vorba despre răspunderea contractuală pe temeiul

evicțiunii, fie că intervine aplicarea principiului restitutio in integrum).

Pentru a se răspunde

însă excepției prescripției dreptului material la acțiune (care este invocată

de pârât în legătură cu restituirea prețului actualizat), în ordinea de analiză

anterior enunțată, Înalta Curte este ținută să examineze mai întâi criticile

recurenților reclamanți prin care au susținut că în mod greșit instanța de apel

a înlăturat aplicarea dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 și, ca atare,

că li s-ar cuveni prețul de piață, iar nu prețul actualizat.

Înalta Curte constată

că motivele de recurs ale reclamanților sunt nefondate, întrucât, în mod legal

curtea de apel a constatat că nu întrunesc cerințele art. 501 din Legea nr.

10/2001.

Premisele textului

menționat sunt următoare: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi “desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este

nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu

există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că

“desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a

actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex, dar și

altele, ce nu interesează speța de față) fiind o cauză de ineficacitate, prin

urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă

potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că

este exclusă, în contextul acestei norme, nulitatea ca și cauză de

ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare.

Așa fiind, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este

caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar

fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.

112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în

nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa

încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit

prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se

constată că textul analizat folosește formularea “proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate.”, ceea ce înseamnă

că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare,

întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa

de proprietar.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică și

istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr.

1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a

prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: “Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxe de timbru.”

Totodată, art. 50 alin.

(21) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede:

“Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de

piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxele de timbru.”

Deși cele două norme

au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni

în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de

timbru, este permisă concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus

art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistența celor

două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr.

112/1995:

- Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995,

În prima situație,

norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după

constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea

efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași,

astfel cum și norma îi desemnează pe destinatarii ei.

În cealaltă ipoteză

însă - art. 50 alin. (21) coroborat cu art. 501, legiuitorul însuși îi indică

pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995,

potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Înalta Curte

apreciază că, din acest punct de vedere, nici art. 1 Protocolul 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, nu poate servi ca temei pentru

admiterea cererii privind acordarea prețului de piață, cum corect a statuat

instanța de apel.

Așa cum s-a

menționat, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat între R.A.E.D.P.P.

Constanța și recurenții reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută prin

sentința civilă nr. 406/2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin Decizia

civilă nr. 1563 din 09 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă

prin Decizia nr. 6274 din 26 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nulitatea, ca

sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele

contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre

principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este

o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al

retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru

viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până

în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare,

retroactivitatea presupune înlăturarea efectelor actului produse între momentul

încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul

retroactivității efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu

ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității,

scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul

încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei

operațiuni juridice astfel perfectate.

În consecință, cum

principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de vânzare

cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă

că, urmare a nulității, aceștia nu au avut niciodată calitatea de proprietari

asupra apartamentului.

Atare constatare

permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un “bun

actual” în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al

sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei “valori

patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime” în sensul jurisprudenței

instanței de contencios european.

În plus, deși simpla

constatare a inexistenței unui bun (sau alternativei noțiunii) este suficientă,

pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione materiae a art. 1

Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar a se stabili și

existența ingerinței, ingerință care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să

urmărească un scop legitim și să respecte raportul de proporționalitate între

interesele individuale și cele generale.

Or, admiterea

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în

constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, la solicitarea

titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și

restabilirea legalității, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi

calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict au fost interesele a

doi particulari, iar nu un interes general și unul individual.

Drept urmare,

instanța de apel în mod legal a constatat că în speță nu este incident

raționamentul Curți Europene din Cauza Raicu, dată fiind absența bunei credințe

a recurenților reclamanți la momentul încheierii contractului de vânzare

cumpărare (constatată prin hotărâre irevocabilă), după cum în hotărârea

instanței europene „ingerința” a fost constatată ca fiind determinată de

existența în dreptul intern a recursului în anulare la îndemâna procurorului

general, care astfel, avea posibilitatea de a repune în discuție un litigiu

tranșat definitiv printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, litigiu derulat

între părți și în cadrul căruia reclamanta fusese constată de bună credință

(„Curtea arată că în baza hotărârii definitive din 12 martie 2001, reclamanta

și-a văzut recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în

cauză, jurisdicțiile interne considerând-o de bună credință începând cu

încheierea contractului de vânzare a apartamentului din 16 octombrie 1997” –

par. 38 din Cauza Raicu).

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că în mod nelegal recurenții reclamanți susțin că prin Decizia

civilă nr. 6274 din 26 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casați și Justiție

instanța de recurs, infirmând titlul lor de proprietate nu a constatat reaua

lor credință (reținând că „nu se poate susține că au fost de bună credință”,

ceea ce, în opinia recurenților, nu echivalează cu reținerea relei credințe),

deși simpla constatare a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 este

suficientă, în termenii art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a face acest

text inaplicabil.

În consecință,

înlăturând incidența normei invocate anterior (aplicație particulară în

cuprinsul legii speciale a răspunderii contractuale pentru evicțiune

reglementate în dreptul comun de art. 1337 și urm. C. civ.), instanța de apel a

considerat ca fiind incident principiul repunerii părților în situația

anterioară restitutio in integrum, ceea ce dădea reclamanților vocația la

restituirea prețului actualizat în condițiile stipulate de art. 50 alin. (3)

din Legea 10/2001, iar nu de partea contractantă (municipiul Constanța).

Însă, restituirea

prețului actualizat poate fi solicitată pe calea unei acțiuni personale

patrimoniale, supuse termenului general de prescripție de 3 ani, reglementat

prin art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, depășirea acestui termen fiind

invocată de recurentul pârât prin cererea formulată în recurs (fila 54) prin

invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Termenul de

prescripție curge de la data nașterii dreptului material la acțiune, regulă

instituită prin prevederile art. 7 alin. (1) din același Decret (dispozițiile art.

8 nefiind incidente, cum eronat a susținut recurentul pârât), așadar, de la

data la care principiul repunerii în situația anterioară era operant, aceasta

fiind data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare cumpărare; aceasta hotărâre este decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6274 din 26 iunie 2006.

Cum cererea de

chemare în judecată în prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

Constanța la 10 noiembrie 2009, rezultă că termenul de prescripție s-a împlinit

anterior promovării acțiunii (la 26 iunie 2009), recurenții reclamanți

neformulând apărări asupra acestei excepții de natură a pune în discuție o

eventuală repunere în termenul de prescripție (în condițiile art. 19 alin. (2))

suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție potrivit art. 14 - 16

din Decretul nr. 167/1958 și a impune Înaltei Curți luarea în considerare a

unei soluții de casare cu trimitere spre rejudecare pentru probatorii asupra

acestor incidente privind cursul termenului.

Având în vedere

împrejurarea că recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a invocat această excepție procesuală de fond al cărei regim juridic de

invocare (excepție absolută fiind) presupune inclusiv posibilitatea invocării

ei direct în recurs, se impune evaluarea acestei apărări a pârâtului și din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în special a

celor reținute de instanța europeană în Cauza Vișan contra României din 24

decembrie 2008, cu referire la încălcarea dreptului de acces la instanță (art. 6

par. 1 din Convenție).

Astfel cum reiese din

par. 19 din Cauza Vișan: „Reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 par. 1 din

Convenție de lipsa de acces la o instanță în măsura în care cererea sa privind

acordarea de despăgubiri a fost respinsă ca prescrisă în temeiul unei legi ce

nu era în vigoare la data la care ea și-a formulat acțiunea.”

Pe de altă parte,

instanța europeană a mai reținut în par. 25: „Reclamanta a contestat

argumentele prezentate de Guvern și a reiterat faptul că art. 504 nu era

aplicabil în momentul în care a sesizat instanțele de judecată”.

Din perspectiva dispozițiilor

art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în temeiul cărora Înalta Curte a statuat

anterior aspra posibilității instanței de a realiza calificarea juridică a

cererii de chemare în judecată, în par. 29 din aceeași Cauză, Curtea europeană

a apreci