ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6889/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6889/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei

instanțe la data de 16 noiembrie 2006, sub nr. 39634/3/2006, reclamanții G.I., H.T.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

formulând contestație împotriva refuzului pârâtului de a soluționa notificarea nr.

N1. înregistrată sub nr. N1. din 22 iunie 2001, prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în București, B-dul. A., sector 1,

solicitând tribunalului să constate ca imobilul situat la adresa sus

menționată, proprietatea autorului acestora H.D.M., a fost preluat de stat in

mod abuziv și deținut fără titlu, să se constate că, atât reclamanții cat și

autorii acestora au păstrat calitatea de proprietari avuta la data preluării,

pe toata perioada de la preluare pana in prezent, să se constate că dreptul de

proprietate al pârâților G.N., G.I., G.D.F., B.I., B.M. și C.I. nu izvorăște

dintr-un titlu valabil, urmând astfel a se dispune obligarea acestor pârâți să

lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în

litigiu.

În motivarea cererii s-a

arătat că prin Notificarea

înregistrata la Primăria

Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub nr. N1.

din 22 iunie 2001, formulată cu respectarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr.

10/2001, reclamanții au solicitat restituirea in natura a imobilului situat in București,

B-dul A., sector 1 in calitate de moștenitori ai defunctului, H.D.M., atașând acesteia

înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor și a calității

acestora de moștenitori. Până în prezent notificarea nu a fost soluționată, deși

termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este

un termen imperativ, astfel că această nesoluționare are valoarea unui refuz de

restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanța competenta

in conformitate cu dispozițiile art. 26 din lege, astfel cum s-a statuat și in practica

instanței supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, dec. nr.

3573 din 14 mai 2004).

Prin sentința civilă

nr. 1623 din 10 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În raport de probele administrate,

instanța de fond a apreciat că, în speță, nu se poate constata un refuz abuziv din

partea unității deținătoare cu privire la soluționarea notificării, câtă vreme reclamanții

nu au depus toate înscrisurile, dosarul fiind incomplet iar pe de altă parte, dat

fiind că imobilul a fost înstrăinat de Primăria Municipiului București către foștii

chiriași - pârâții din prezenta cauză, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

unitatea deținătoare nu mai poate dispune restituirea în natură a imobilului, ci

doar acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect, instanța

de fond a reținut că, cererea adresată instanței prin care i se pretinde să se substituie

unității deținătoare, în sensul retrocedării imobilului, deși acesta a fost vândut

în mod valabil, apare ca fiind inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile

nr. 1623 din 10 decembrie 2007 au declarat apel reclamanții G.I. și H.T., care au

critica hotărârea instanței de fond, susținând că în mod greșit s-a admis excepția

inadmisibilității acțiunii, cât timp există refuzul pârâtului Municipiul București

de a soluționa notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, refuz ce poate fi

cenzurat de instanță .

Prin decizia civilă

nr. 478 din 12 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis

apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut culpa Primăriei în nesoluționarea notificării

în termenul prevăzut de lege, ce are valoarea unui refuz de restituire a imobilului

ce poate fi cenzurat de instanța competentă în conformitate cu dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001, apreciind că acest capăt de cerere nu putea fi respins

ca inadmisibil.

În privința celorlalte

capete de cerere, și anume constatarea preluării abuzive a imobilului, fără titlu

valabil și ca o consecință păstrarea calității de proprietar a reclamanților și

revendicarea imobilului de la chiriași cumpărători, instanța de apel a reținut că,

în mod corect, instanța de fond le-a respins ca inadmisibile, acestea fiind deja

soluționate printr-o sentință irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 9298/2002.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții H.T. și G.I. și pârâții G.N., G.I., G.D., B.I., B.M.

și C.D., iar prin decizia civilă nr. 1053 din 05 februarie 2009, Înalta Curte de

Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a respins ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții H.T. și G.I. și pârâții G.N., G.I., G.D., B.I.,

B.M. și C.I.

Cauza a fost înaintată

Tribunalului București, secția a III a civilă, pentru rejudecarea pe fond, la data

de 25 iunie 2009, fiind înregistrat sub nr. 39634.01/3/2006.

La data de 06

ianuarie 2010 reclamanții G.I. și H.T. au formulat cerere modificatoare, prin care

au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la plata

unei despăgubiri bănești în cuantum de 1.000.000 euro, egală cu valoarea de piață

a imobilului preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil și înstrăinat de

pârât dintr-o cauză imputabilă acestuia.

În motivarea cererii modificate

se arată că, prin sentința civilă nr. 9298 din 29 octombrie 2002 Judecătoria sectorului

1 București, deși a reținut caracterul abuziv al măsurii de naționalizare, a respins

acțiunea în revendicare pentru considerentul că titlul persoanelor care au dobândit

bunul de la stat are prioritate față de titlul proprietarului deposedat abuziv,

care nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii

nr. 10/2001.

Mai arată că notificarea

depusă de reclamanți la data de 22 iunie 2001 sub nr. N1. nu a fost soluționată

nici până în prezent, motiv pentru care apreciază că măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu pot conduce la înlăturarea ingerinței

în dreptul de proprietate al reclamanților. Având în vedere modul în care funcționează

Fondul Proprietatea și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, consideră,

în raport cu dezlegarea problemei de drept dată prin Decretul nr. 33 din 09

iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii

și cu practica C.E.D.O., că singura posibilitate de înlăturare a ingerinței în dreptul

de proprietate al reclamanților este obligarea pârâtului Municipiul București prin

Primar General la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului

preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil și înstrăinat unor terți.

La 17 marite 2010, pârâții

persoane fizice G.N., G.I., G.D., B.I., B.M. și C.I., în raport de modificarea acțiunii

depusă de către reclamanți, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive

motivat de faptul că, față de limitele investirii instanței - contestație împotriva

unui pretins refuz al Primăriei Municipiului București de a soluționa notificarea

- nu există raport juridic substanțial între reclamanți și pârâții persoane fizice.

Prin încheierea dată în

ședința publică din 17 marite 2010, tribunalul a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive reținând că urmare a modificării petitului cererii de chemare

în judecată, nu există identitate între persoana pârâților persoane fizice și cel

ce urmează a fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

La data de 24 marite 2010

pârâtul Municipiul București prin Primar General a formulat întâmpinare, solicitând

tribunalului respingerea cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că, în

conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, valoarea echivalentă a imobilului

nerestituit în natură se stabilește de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

unitatea deținătoare, în speță pârâta, emițând doar o dispoziție cu propunere de

măsuri reparatorii.

Mai arată că, potrivit

titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta nu are îndrituirea legală de a stabili

cuantumul formei de despăgubiri, acesta fiind atributul exclusiv al Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor care va emite un titlu de despăgubire care poate

face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ.

Pe fondul cererii modificate,

având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor bănești echivalente

cu valoarea de piață a imobilului preluat abuziv, tribunalul reține următoarele:

Potrivit art. 25

alin. (1) Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 10 zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra

cererii de restituire.

În cazul tăcerii unității

deținătoare investită cu soluționarea notificării, instanța de judecată va soluționa

litigiul pe fond, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul în interesul legii, stabilind prin decizia nr. XX/19 marite 2007 că

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde

la notificare.

Așadar, lipsa răspunsului

la notificare poate fi considerată ca fiind un refuz de restituire, fapt care îndreptățește

instanța de judecată să se substituie unității competente a soluționa notificarea

și să răspundă ea însăși notificării, stabilind cu plenitudine de competență măsurile

reparatorii ce se cuvin a fi acordate.

Asupra cererii de restituire

ce formează obiectul notificării nr. N1. din 22 iunie 2001, tribunalul reține următoarele:

Legea reparatorie recunoaște

dreptul la restituirea unui imobil preluat abuziv în favoarea proprietarului persoană

fizică la momentul preluării abuzive.

Ca atare, restituirea

bunului preluat abuziv este condiționată de dovada calității de proprietar la momentul

deposedării abuzive. Această dovadă revine celui care pretinde dreptul, conform

principiului actori incumbit probatio, respectiv reclamanților.

Asupra imobilului în litigiu,

tribunalul reține că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23957/1935

transcris în Registrul de Transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. 14291

din 18 iulie 1935, autorul reclamanților, numitul H.D.M. a dobândit de la vânzătorii

I. și M.S. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 412,50 mp. situat

în B-dul. G.B., pe care autorul reclamanților a edificat în regie proprie, în perioada

1942 - 1944, în baza autorizației de construcție nr. 15A/01 iunie 1942, o clădire

de locuit formată din subsol, parter și două etaje.

La data dobândirii terenul

purta nr. X1. pe b-dul. G.B., fiind renumerotat cu nr. X2. pe Șos. J., denumită

ulterior B-dul. I.A., B-dul. I.V.S., iar începând cu 1962 B-dul. A.

Din actele dosarului rezultă

că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950,

caracterul abuziv al preluării fiind constatat prin sentința civilă nr. 9298

din 29 octombrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.

Tribunalul reține că dovada

calității de persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

rezultă din certificatul de moștenitor nr. 6 din 27 ianuarie 1965 eliberat de pe

urma defunctului H.M. din care rezultă că de pe urma defunctului H.M.I. au rămas

moștenitori H.M.A.M. - soție supraviețuitoare, H.S.M. - fiică și H.T. - fiu. Din

certificatul de moștenitor eliberat de pe urma defunctei H.S.M. nr. M1./1981 rezultă

că a rămas ca moștenitoare mama sa H.M.A.M., iar de pe urma acesteia, conform certificatului

de moștenitor nr. M2./1996 a rămas ca moștenitor G.I.

Prin urmare, reclamanții

fac dovada calității de proprietar a autorului acestora la momentul deposedării

abuzive, respectiv la data naționalizării imobilului în litigiu, precum și dovada

calității de persoane îndreptățite la restituire, aspecte care au fost analizate

și în considerentele sentinței civile nr. 9298/2002, prin care se reține cu autoritate

de lucru judecat faptul că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului,

dar și faptul că restituirea în natură nu este posibilă, titlul cumpărătorilor în

baza Legii nr. 112/1995 fiind preferabil titlului invocat de către reclamanți, care

pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent

Întrucât imobilul în litigiu

a fost preluat abuziv în proprietatea statului, iar restituirea în natură nu este

posibilă, tribunalul constată că devin incidente în cauză dispozițiile art. 7

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora reclamanții sunt îndreptățiți

la măsuri reparatorii prin echivalent.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor, în temeiul deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul în interesul legii, aceasta urmează a fi stabilită de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) Titlul VII al Legii

nr. 247/2005.

Aceasta întrucât stabilirea

cuantumului despăgubirilor în echivalent, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

se face după parcurgerea procedurii reglementată de Titlul VII din acest act normativ

de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată de Comisia Centrală care,

pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În raport de dispozițiile

Legii nr. 247/2005 și decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura derulată

în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză

să soluționeze notificarea, cum este cazul în speța dedusă judecății.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Este adevărat că, C.E.D.O.

a constatat în mai multe cauze împotriva României că Fondul Proprietatea este nefuncțional,

dar procedura în fața fondului este una execuțională, care intervine după ce, prin

decizia Comisiei Centrale dreptul este stabilit.

Este rolul și obligația

organelor statului ca, în respectarea art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție să-și construiască un mecanism apt să asigure în mod

eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi

civile persoanelor fizice.

Trimiterea la dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de competență

a instanțelor de judecată și nici o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Legea nr. 247/2005 a scindat

în două procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul

că, în fața unității deținătoare se emite doar decizie sau dispoziție prin care

se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior, la Comisia

Centrală se stabilește valoarea finală a despăgubirilor și emite titlul de despăgubiri.

Or, și decizia emisă de

Comisia Centrală este supusă cenzurii instanței de judecată, de contencios administrative,

de această dată.

Prin urmare, nici o etapă

a procedurii administrative de restituire nu scapă controlului instanțelor de judecată,

acestea având plenitudine de competență, în funcție de etapa procedurii de restituire

sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

În acest context, faptul

că fondul Proprietatea nu este funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri

judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri)

pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale pretoriană, întrucât astfel nu

se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărâri judecătorești, câtă vreme

ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

În realitate, singura

consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală

ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va

fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu ar avea nicio

garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara mecanismului legal al

mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de stat proiectat).

În realitate, nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația

pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația

instanțelor de a legifera (punând în locul măsurilor reparatorii legale altele,

stabilite pe cale jurisprudențială), pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției

jurisdicționale a instanței.

Așa fiind, tribunalul

apreciază ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a unității deținătoare

la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de stat.

Având în vedere temeiul

juridic al cererii modificate și faptul că aplicarea Legii nr. 10/2001 trebuie făcută

în favoarea persoanelor îndreptățite, rațiunea acestei legi restrângând principiul

disponibilității în privința măsurilor reparatorii, tocmai în ideea de a pune capăt

actelor abuzive de preluare a imobilelor, în perioada de referință a legii, Tribunalul

va admite în parte cererea modificată în sensul constatării dreptului reclamanților

în calitate de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

motiv pentru care, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată va obliga pârâtul,

în calitate de unitate deținătoare a imobilului imposibil de restituit în natură

să emită dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul în litigiu ce formează obiectul notificării nr.

N1./2001 al căror cuantum va fi stabilit conform art. 16 titlul VII Legea nr. 247/2005.

În raport de considerentele

referitoare la lipsa identității între persoana pârâților persoane fizice și cel

ce este obligat în raportul juridic dedus judecății, avute în vedere de instanță

la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, tribunalul va respinge

acțiunea pentru lipsă calității procesuale pasive a pârâților G.N., G.I., G.D.,

B.I. și B.M.

Prin sentința civilă

nr. 1523 din 13 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a - III

- a civilă, în Dosarul nr. 39634/2006 a fost admisă în parte cererea modificată

formulată de reclamanții G.I. și H.T. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin Primarul General, fiind obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care

să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu

ce formează obiectul notificării nr. N1./2001 al căror cuantum va fi stabilit conform

art. 16 titlul VII Legea nr. 247/2005 și s-a respins pentru lipsă calității procesuale

pasive cererea îndreptată împotriva pârâților persoane fizice G.N., G.I., G.D.,

B.I. și B.M.

Împotriva sentinței civile

nr. 1523 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III - a civilă,

au declarat apel reclamanții G.I. și H.T. iar prin decizia civilă nr. 620 din 14

iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV -a civilă, cu majoritate de voturi

s-a respins ca nefondat apelul reclamanților reținându-se următoarele considerente:

Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 cu privire la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, stabilește o procedură specială și amănunțit

reglementată de acordare a despăgubirilor sub controlul autorității administrative

- Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Titlul VII: „Prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul

și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite

în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001…”

Intimatul - pârât a fost

obligat prin sentința instanței de fond să emită decizie/dispoziție motivată prin

care să propună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, urmând

a se înainta documentațiile necesare pentru ca autoritățile administrative să poată

proceda la stabilirea modalității concrete de acordare a despăgubirilor datorate

de către stat.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 16 din Titlul VII, unitatea deținătoare are exclusiv obligația de a înainta

dispozițiile/deciziile emise în soluționarea notificărilor, cu toată documentația

aferentă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pe

bază de proces - verbal de predare - primire.

Doctrina și jurisprudența

rețin că titularul obligației de plată a despăgubirilor acordate în baza Legii

nr. 10/2001 este statul, prin mecanismul instituit de Titlul VII și nu unitatea

deținătoare investită cu soluționare notificărilor care au doar obligația, dacă

este cazul, de emitere a unei decizii/dispoziții prin care se propune acordarea

de măsuri reparatorii, iar, ulterior Comisia Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

stabilește valoarea finală a despăgubirilor și emite titlu de proprietate.

Or, din această perspectivă,

sentința civilă apelată este temeinică și legală.

S-a reținut astfel că

este nefondată critica apelanților reclamanți G.I. și H.T. vizând obligarea directă

a intimatului - pârât, Municipiul București la plata despăgubirilor bănești în valoare

de 1.476.000 euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului, astfel cum a fost

stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expert M.E.

Evaluarea stabilită prin

expertiza tehnică, în cadrul procedurii contestației întemeiată pe dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu este obligatorie pentru Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2),

finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor

în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Prin urmare, acordarea

de către instanță a cuantumului despăgubirilor bănești pretinse prin cererea modificatoare

contravine dispozițiilor exprese ale legii speciale nr. 10/2001 - respectiv nr.

247/2005 - fiind atribuția exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cererea modificatoare

depusă la fond la data de 06 ianuarie 2010, vizează „ (…) obligarea pârâtului Municipiul

București prin Primar General la plata unei despăgubiri bănești în cuantum de 1.000.000

euro, egală cu valoarea de piață a imobilului preluat de stat în mod abuziv, fără

titlu valabil și înstrăinat de pârât dintr-o cauză imputabilă acestuia”, consecință

a nesoluționării notificării de „(...) aproape 9 ani (…)”, nu a fost întemeiată

în drept, însă prin concluzii scrise, apelanții - reclamanți au făcut trimitere

la jurisprudența C.E.D.O. precum și la dispozițiile art. 998 - 999 C. civ..,

art. 1073 și 1078 C. civ.

Acest temei de drept a

fost reluat în motivarea apelului, astfel căinstanța de apel a constatat pe de o

parte că nu s-au respectat cerințele art. 132 C. proc. civ. privind întregirea sau

modificarea cererii, iar pe de altă parte, prin invocarea direct în apel, a unor

dispoziții legale, neexaminate în primă instanță în contextul enunțat sunt înfrânte

prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții G.I. , H.T. solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține astfel că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, raportat la obiectul

dedus judecății și la faptul că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

nu a fost soluționată nici până în prezent, fiind puși în situația de a suporta

o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului

garantat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanții au mai susținut

că în cauză sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în

recurs în interesul legii de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel se mai învederează

că cererea modificatoare a fost întemeiată în drept și în fapt în condițiile în

care pârâtul a refuzat să soluționeze notificarea.

Reclamanții mai susțin

că procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 ar fi fost aplicabilă numai în măsura în care notificarea ar

fi fost soluționată în termen.

Or, prin respingerea apelului,

susțin reclamanții, li s-a îngrădit practic accesul efectiv la justiție, fiind totodată

încălcate și dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În aceeași idee reclamanții

invocă jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Porteanu, Balașiu, Străin) care statuează

că în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat

abuziv, încălcarea dreptului de proprietate nu poate fi reparată prin măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, și că Fondul Proprietatea

nu funcționează de o manieră susceptibilă a duce la obținerea unei despăgubiri efective

într-un termen rezonabil a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite

despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață a bunului de care au fost

deposedați.

În ce privește încălcarea

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție se susține că reclamanții dispun

de un bun sau cel puțin au „o speranță legitimă atât în sensul Convenției cât și

al jurisprudenței C.E.D.O., iar dreptul reclamanților la repararea prejudiciului

este reglementat și de dreptul comun art. 998 - 999 C. civ. în condițiile în care

pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de soluționare a notificării și de a

acorda măsuri reparatorii prin echivalent în termenul de 60 de zile de la depunerea

notificării.

Reclamanții au solicitat

modificarea hotărârii instanței de apel și pe cale de consecință schimbarea în parte

a hotărârii instanței de fond în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată

și precizată și obligarea Municipiului București prin Primarul General la plata

despăgubirilor bănești în cuantum de 1.476.000 euro contravaloarea în lei la cursul

de schimb RON/euro al Băncii Naționale a României de la data plății reprezentând

valoarea de piață a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză

tehnică judiciară efectuat în cauză.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Acțiunea reclamanților

a fost determinată de nesoluționarea notificării înregistrată sub nr. N1. din

22 iunie 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat

în București, B-dul. A., sector 1.

Or, raportat la nesoluționarea

notificării, sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii, care statuează

cu putere obligatorie că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie

interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestatia formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

unității deținătoare sau al entității investite cu soluționarea notificării

Întrucât în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație, este

incident principiul de drept „specialia generalibus derogant” ce guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală, motiv pentru care într-adevăr sunt incidente

în cauză doar dispozițiile legii speciale Legea nr. 10/2001, și nu și cele ale dreptului

comun prevăzut de art. 998 - 999 C. civ.

În ce privește regimul

de stabilire și de plată a despăgubirilor la care sunt îndreptățiti reclamanții

este de reținut că acestea sunt reglementate tot de legea specială, Legea nr. 10/2001

și respectiv art. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora în materia

stabilirii și a plății despăgubirilor aferente imobilelor ce fac obiectul Legii

nr. 10/2001, doar Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, are atribuții

speciale în acest sens, urmând a emite decizii ce pot fi atacate pe calea contenciosului

administrativ în condițiile art. 19 și 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cum dispozițiile Legii

nr. 10/2001 ca lege specială și derogatorie de la dreptul comun sunt obligatorii,

în raport de dispozițiile art. 25 și 26 din acest act normativ, legitimare procesuală

pasivă o are doar entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv unitatea

deținătoare.

Nemulțumirea reclamanților

legată de stabilirea și plata efectivă a despăgubirilor pentru imobilul preluat

abuziv, poate fi examinată doar în cadrul procedurii instituite prin legea specială

și doar după emiterea deciziei de către Comisia Centrală pentru plata despăgubirilor,

singura autoritate învestită cu atribuții în acest sens prin dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Cu privire la acest aspect

este de reținut că urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii 10/2001 prin

Legea nr. 247/2005, competența privind modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului

măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

care emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor

ce se vor acorda în titluri de despăgubiri.

O eventuală evaluare a

imobilului printr-o expertiză în cadrul procedurii contestației întemeiate pe dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu are nici un efect juridic și de altfel nici nu

poate lega Comisia Centrală în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2)

finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor,

în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Deciziile date de Comisia

Centrală pentru Despăgubiri pot fi atacate apoi potrivit art. 19 din Legea nr.

10/2001 în condițiile Legii contenciosului administrativ nr 554/2004, competența

de soluționare revenind secției de contencios administrativ și fiscal a curții de

apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, conform art. 20 alin.

(1) din aceeași lege.

Din această perspectivă

este nefondată și critica legată de încălcarea dreptului la o instanță.

Astfel C.E.D.O. a statuat

în cauza Golden împotriva Regatului Unit, 1975 că dreptul de acces la un tribunal

nu este un drept absolut, și că există posibilitatea limitărilor implicit admise

chiar și în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. Statul poate

să reglementeze într-un mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări

cu condiția ca dreptul să fie efectiv.

O modalitate prin care

un stat parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la justiție, este

și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție presupune

în mod necesar însă ca după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată

să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.În lipsa unei asemenea

posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa, însă în

măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justitie, la

un tribunal, nu este afectat.

Or, prin Legea nr. 10/2001

au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire ci și modalitățile

de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Astfel nu se poate reține

că refuzul pârâtei, și respectiv al instanței de a determina valoarea măsurilor

reparatorii pentru un imobil preluat abuziv de stat, echivalează cu o încălcare

a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din Conventie, în condițiile

în care împotriva deciziei ce se va emite de Comisia Centrală de stabilire a Despăgubirilor,

se poate declanșa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ,

așa cum prevăd dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Or, din această perspectivă

este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție,

care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuții jurisdicționale

să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept de către o instanță

care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest

articol.

Pe de altă parte procedura

administrativă nu poate fi evitată câtă vreme există expres prevăzută obligația

de înaintare a întregului dosar Comisiei Centrale de stabilire a Despăgubirilor

și respectiv obligativitatea urmării procedurii prevăzută a se desfășura în fața

acesteia conform art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia nr LII din

4 iunie 2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, s-a reținut că prin art. 16 din Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau

deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi și notificările ce nu

erau soluționate, în privința cărora s-a prevăzut în alin. (2) al art. 16 să fie

predate Secretariatului Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor însoțite

de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Or, în prezenta cauză

nu suntem în prezența unei notificări soluționate la data intrării în vigoare a

legii noi, sau a unei decizii emise anterior acestei date și contestate în termenul

prevăzut de art. 26 al Legii nr. 10/2001, ci ceea ce se discută este o notificare

nesoluționată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Ca atare în aceste condiții,

instanța nu are competența de a stabili și acorda efectiv despăgubiri pentru imobiliul

preluat abuziv, ci acest atribut apraține doar Comisiei Centrale de stabilire a

despăgubirilor, în condițiile urmări procedurii expres prevăzute de dispozițiile

legale sus evocate.

Nefondate sunt și criticile

legate de încălcarea art. 1 din Protocolul I adițional la Convenție față faptul

că în Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din

12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010,

C.E.D.O. a reținut că:

„134. (...) un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

„bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază

a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea constată că, de

la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

(...) Curtea apreciază

că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, Curtea observă

că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor

Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea

întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea

acestui apartament.

Rezultă că acest apartament

nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele

s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire

din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru

judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație,

și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului

proprietar, erau întrunite.”

Față de aceste statuări

ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamanților nu li s-a

recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea

imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul

Convenției și, ca atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea

sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei

constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant.

Dacă până la pronunțarea

hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe

calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea

utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea

prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu

o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților,

care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. l Protocolul 1 al

Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea

din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009,

Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva

României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României,

Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai

este posibilă.

.„Simpla speranță de restituire”

(terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii

condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită

ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurențtii

nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului

european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest

aspect nefiind fondate.

Astfel din perspectiva

celor expuse, nefind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții G.I., H.T. împotriva deciziei nr. 620A din 14 iunie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 12 noiembrie 2012.