ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6889/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16 noiembrie 2006, sub nr. 39634/3/2006, reclamanții G.I., H.T. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, formulând contestație împotriva refuzului pârâtului de a soluționa notificarea nr. N1. înregistrată sub nr. N1. din 22 iunie 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, B-dul. A., sector 1, solicitând tribunalului să constate ca imobilul situat la adresa sus menționată, proprietatea autorului acestora H.D.M., a fost preluat de stat in mod abuziv și deținut fără titlu, să se constate că, atât reclamanții cat și autorii acestora au păstrat calitatea de proprietari avuta la data preluării, pe toata perioada de la preluare pana in prezent, să se constate că dreptul de proprietate al pârâților G.N., G.I., G.D.F., B.I., B.M.

și C.I. nu izvorăște dintr-un titlu valabil, urmând astfel a se dispune obligarea acestor pârâți să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu. În motivarea cererii s-a arătat că prin Notificarea înregistrata la Primăria Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub nr. N1. din 22 iunie 2001, formulată cu respectarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea in natura a imobilului situat in București, B-dul A., sector 1 in calitate de moștenitori ai defunctului, H.D.M., atașând acesteia înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor și a calității acestora de moștenitori.

Până în prezent notificarea nu a fost soluționată, deși termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen imperativ, astfel că această nesoluționare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanța competenta in conformitate cu dispozițiile art. 26 din lege, astfel cum s-a statuat și in practica instanței supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, dec. nr. 3573 din 14 mai 2004). Prin sentința civilă nr. 1623 din 10 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În raport de probele administrate, instanța de fond a apreciat că, în speță, nu se poate constata un refuz abuziv din partea unității deținătoare cu privire la soluționarea notificării, câtă vreme reclamanții nu au depus toate înscrisurile, dosarul fiind incomplet iar pe de altă parte, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat de Primăria Municipiului București către foștii chiriași - pârâții din prezenta cauză, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare nu mai poate dispune restituirea în natură a imobilului, ci doar acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001. Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că, cererea adresată instanței prin care i se pretinde să se substituie unității deținătoare, în sensul retrocedării imobilului, deși acesta a fost vândut în mod valabil, apare ca fiind inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 1623 din 10 decembrie 2007 au declarat apel reclamanții G.I. și H.T., care au critica hotărârea instanței de fond, susținând că în mod greșit s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cât timp există refuzul pârâtului Municipiul București de a soluționa notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, refuz ce poate fi cenzurat de instanță . Prin decizia civilă nr. 478 din 12 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut culpa Primăriei în nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de lege, ce are valoarea unui refuz de restituire a imobilului ce poate fi cenzurat de instanța competentă în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, apreciind că acest capăt de cerere nu putea fi respins ca inadmisibil.

În privința celorlalte capete de cerere, și anume constatarea preluării abuzive a imobilului, fără titlu valabil și ca o consecință păstrarea calității de proprietar a reclamanților și revendicarea imobilului de la chiriași cumpărători, instanța de apel a reținut că, în mod corect, instanța de fond le-a respins ca inadmisibile, acestea fiind deja soluționate printr-o sentință irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 9298/2002. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții H.T. și G.I. și pârâții G.N., G.I., G.D., B.I., B.M. și C.D., iar prin decizia civilă nr. 1053 din 05 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanții H.T.

și G.I. și pârâții G.N., G.I., G.D., B.I., B.M. și C.I. Cauza a fost înaintată Tribunalului București, secția a III a civilă, pentru rejudecarea pe fond, la data de 25 iunie 2009, fiind înregistrat sub nr. 39634.01/3/2006. La data de 06 ianuarie 2010 reclamanții G.I. și H.T. au formulat cerere modificatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la plata unei despăgubiri bănești în cuantum de 1.000.000 euro, egală cu valoarea de piață a imobilului preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil și înstrăinat de pârât dintr-o cauză imputabilă acestuia.

În motivarea cererii modificate se arată că, prin sentința civilă nr. 9298 din 29 octombrie 2002 Judecătoria sectorului 1 București, deși a reținut caracterul abuziv al măsurii de naționalizare, a respins acțiunea în revendicare pentru considerentul că titlul persoanelor care au dobândit bunul de la stat are prioritate față de titlul proprietarului deposedat abuziv, care nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001. Mai arată că notificarea depusă de reclamanți la data de 22 iunie 2001 sub nr. N1. nu a fost soluționată nici până în prezent, motiv pentru care apreciază că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu pot conduce la înlăturarea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților.

Având în vedere modul în care funcționează Fondul Proprietatea și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, consideră, în raport cu dezlegarea problemei de drept dată prin Decretul nr. 33 din 09 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii și cu practica C.E.D.O., că singura posibilitate de înlăturare a ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților este obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil și înstrăinat unor terți. La 17 marite 2010, pârâții persoane fizice G.N., G.I., G.D., B.I., B.M.

și C.I., în raport de modificarea acțiunii depusă de către reclamanți, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive motivat de faptul că, față de limitele investirii instanței - contestație împotriva unui pretins refuz al Primăriei Municipiului București de a soluționa notificarea - nu există raport juridic substanțial între reclamanți și pârâții persoane fizice. Prin încheierea dată în ședința publică din 17 marite 2010, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive reținând că urmare a modificării petitului cererii de chemare în judecată, nu există identitate între persoana pârâților persoane fizice și cel ce urmează a fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

La data de 24 marite 2010 pârâtul Municipiul București prin Primar General a formulat întâmpinare, solicitând tribunalului respingerea cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură se stabilește de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, unitatea deținătoare, în speță pârâta, emițând doar o dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii. Mai arată că, potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta nu are îndrituirea legală de a stabili cuantumul formei de despăgubiri, acesta fiind atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care va emite un titlu de despăgubire care poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ.

Pe fondul cererii modificate, având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor bănești echivalente cu valoarea de piață a imobilului preluat abuziv, tribunalul reține următoarele: Potrivit art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 10 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire. În cazul tăcerii unității deținătoare investită cu soluționarea notificării, instanța de judecată va soluționa litigiul pe fond, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, stabilind prin decizia nr. XX/19 marite 2007 că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

Așadar, lipsa răspunsului la notificare poate fi considerată ca fiind un refuz de restituire, fapt care îndreptățește instanța de judecată să se substituie unității competente a soluționa notificarea și să răspundă ea însăși notificării, stabilind cu plenitudine de competență măsurile reparatorii ce se cuvin a fi acordate. Asupra cererii de restituire ce formează obiectul notificării nr. N1. din 22 iunie 2001, tribunalul reține următoarele: Legea reparatorie recunoaște dreptul la restituirea unui imobil preluat abuziv în favoarea proprietarului persoană fizică la momentul preluării abuzive. Ca atare, restituirea bunului preluat abuziv este condiționată de dovada calității de proprietar la momentul deposedării abuzive.

Această dovadă revine celui care pretinde dreptul, conform principiului actori incumbit probatio, respectiv reclamanților. Asupra imobilului în litigiu, tribunalul reține că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23957/1935 transcris în Registrul de Transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. 14291 din 18 iulie 1935, autorul reclamanților, numitul H.D.M. a dobândit de la vânzătorii I. și M.S. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 412,50 mp. situat în B-dul. G.B., pe care autorul reclamanților a edificat în regie proprie, în perioada 1942 - 1944, în baza autorizației de construcție nr. 15A/01 iunie 1942, o clădire de locuit formată din subsol, parter și două etaje.

La data dobândirii terenul purta nr. X1. pe b-dul. G.B., fiind renumerotat cu nr. X2. pe Șos. J., denumită ulterior B-dul. I.A., B-dul. I.V.S., iar începând cu 1962 B-dul. A. Din actele dosarului rezultă că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, caracterul abuziv al preluării fiind constatat prin sentința civilă nr. 9298 din 29 octombrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă. Tribunalul reține că dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă din certificatul de moștenitor nr. 6 din 27 ianuarie 1965 eliberat de pe urma defunctului H.M. din care rezultă că de pe urma defunctului H.M.I.

au rămas moștenitori H.M.A.M. - soție supraviețuitoare, H.S.M. - fiică și H.T. - fiu. Din certificatul de moștenitor eliberat de pe urma defunctei H.S.M. nr. M1./1981 rezultă că a rămas ca moștenitoare mama sa H.M.A.M., iar de pe urma acesteia, conform certificatului de moștenitor nr. M2./1996 a rămas ca moștenitor G.I.

Prin urmare, reclamanții fac dovada calității de proprietar a autorului acestora la momentul deposedării abuzive, respectiv la data naționalizării imobilului în litigiu, precum și dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, aspecte care au fost analizate și în considerentele sentinței civile nr. 9298/2002, prin care se reține cu autoritate de lucru judecat faptul că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, dar și faptul că restituirea în natură nu este posibilă, titlul cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 fiind preferabil titlului invocat de către reclamanți, care pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în proprietatea statului, iar restituirea în natură nu este posibilă, tribunalul constată că devin incidente în cauză dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, în temeiul deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, aceasta urmează a fi stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Aceasta întrucât stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se face după parcurgerea procedurii reglementată de Titlul VII din acest act normativ de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005 și decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză să soluționeze notificarea, cum este cazul în speța dedusă judecății. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Este adevărat că, C.E.D.O. a constatat în mai multe cauze împotriva României că Fondul Proprietatea este nefuncțional, dar procedura în fața fondului este una execuțională, care intervine după ce, prin decizia Comisiei Centrale dreptul este stabilit.

Este rolul și obligația organelor statului ca, în respectarea art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție să-și construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Trimiterea la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de competență a instanțelor de judecată și nici o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Legea nr. 247/2005 a scindat în două procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul că, în fața unității deținătoare se emite doar decizie sau dispoziție prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior, la Comisia Centrală se stabilește valoarea finală a despăgubirilor și emite titlul de despăgubiri.

Or, și decizia emisă de Comisia Centrală este supusă cenzurii instanței de judecată, de contencios administrative, de această dată. Prin urmare, nici o etapă a procedurii administrative de restituire nu scapă controlului instanțelor de judecată, acestea având plenitudine de competență, în funcție de etapa procedurii de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. În acest context, faptul că fondul Proprietatea nu este funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale pretoriană, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărâri judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

În realitate, singura consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu ar avea nicio garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de stat proiectat). În realitate, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația instanțelor de a legifera (punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială), pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

Așa fiind, tribunalul apreciază ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a unității deținătoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de stat.

Având în vedere temeiul juridic al cererii modificate și faptul că aplicarea Legii nr. 10/2001 trebuie făcută în favoarea persoanelor îndreptățite, rațiunea acestei legi restrângând principiul disponibilității în privința măsurilor reparatorii, tocmai în ideea de a pune capăt actelor abuzive de preluare a imobilelor, în perioada de referință a legii, Tribunalul va admite în parte cererea modificată în sensul constatării dreptului reclamanților în calitate de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, motiv pentru care, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată va obliga pârâtul, în calitate de unitate deținătoare a imobilului imposibil de restituit în natură să emită dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu ce formează obiectul notificării nr. N1./2001 al căror cuantum va fi stabilit conform art. 16 titlul VII Legea nr. 247/2005.

În raport de considerentele referitoare la lipsa identității între persoana pârâților persoane fizice și cel ce este obligat în raportul juridic dedus judecății, avute în vedere de instanță la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, tribunalul va respinge acțiunea pentru lipsă calității procesuale pasive a pârâților G.N., G.I., G.D., B.I. și B.M. Prin sentința civilă nr. 1523 din 13 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a - III - a civilă, în Dosarul nr. 39634/2006 a fost admisă în parte cererea modificată formulată de reclamanții G.I. și H.T.

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, fiind obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu ce formează obiectul notificării nr. N1./2001 al căror cuantum va fi stabilit conform art. 16 titlul VII Legea nr. 247/2005 și s-a respins pentru lipsă calității procesuale pasive cererea îndreptată împotriva pârâților persoane fizice G.N., G.I., G.D., B.I. și B.M. Împotriva sentinței civile nr. 1523 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III - a civilă, au declarat apel reclamanții G.I. și H.T.

iar prin decizia civilă nr. 620 din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV -a civilă, cu majoritate de voturi s-a respins ca nefondat apelul reclamanților reținându-se următoarele considerente: Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cu privire la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabilește o procedură specială și amănunțit reglementată de acordare a despăgubirilor sub controlul autorității administrative - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VII: „Prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001…” Intimatul - pârât a fost obligat prin sentința instanței de fond să emită decizie/dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, urmând a se înainta documentațiile necesare pentru ca autoritățile administrative să poată proceda la stabilirea modalității concrete de acordare a despăgubirilor datorate de către stat. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 16 din Titlul VII, unitatea deținătoare are exclusiv obligația de a înainta dispozițiile/deciziile emise în soluționarea notificărilor, cu toată documentația aferentă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pe bază de proces - verbal de predare - primire.

Doctrina și jurisprudența rețin că titularul obligației de plată a despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 este statul, prin mecanismul instituit de Titlul VII și nu unitatea deținătoare investită cu soluționare notificărilor care au doar obligația, dacă este cazul, de emitere a unei decizii/dispoziții prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii, iar, ulterior Comisia Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, stabilește valoarea finală a despăgubirilor și emite titlu de proprietate. Or, din această perspectivă, sentința civilă apelată este temeinică și legală. S-a reținut astfel că este nefondată critica apelanților reclamanți G.I. și H.T. vizând obligarea directă a intimatului - pârât, Municipiul București la plata despăgubirilor bănești în valoare de 1.476.000 euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expert M.E.

Evaluarea stabilită prin expertiza tehnică, în cadrul procedurii contestației întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu este obligatorie pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Prin urmare, acordarea de către instanță a cuantumului despăgubirilor bănești pretinse prin cererea modificatoare contravine dispozițiilor exprese ale legii speciale nr. 10/2001 - respectiv nr. 247/2005 - fiind atribuția exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cererea modificatoare depusă la fond la data de 06 ianuarie 2010, vizează „ (…) obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la plata unei despăgubiri bănești în cuantum de 1.000.000 euro, egală cu valoarea de piață a imobilului preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil și înstrăinat de pârât dintr-o cauză imputabilă acestuia”, consecință a nesoluționării notificării de „(...) aproape 9 ani (…)”, nu a fost întemeiată în drept, însă prin concluzii scrise, apelanții - reclamanți au făcut trimitere la jurisprudența C.E.D.O. precum și la dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.., art. 1073 și 1078 C. civ. Acest temei de drept a fost reluat în motivarea apelului, astfel căinstanța de apel a constatat pe de o parte că nu s-au respectat cerințele art. 132 C. proc.

civ. privind întregirea sau modificarea cererii, iar pe de altă parte, prin invocarea direct în apel, a unor dispoziții legale, neexaminate în primă instanță în contextul enunțat sunt înfrânte prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții G.I. , H.T. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține astfel că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, raportat la obiectul dedus judecății și la faptul că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată nici până în prezent, fiind puși în situația de a suporta o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamanții au mai susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel se mai învederează că cererea modificatoare a fost întemeiată în drept și în fapt în condițiile în care pârâtul a refuzat să soluționeze notificarea.

Reclamanții mai susțin că procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar fi fost aplicabilă numai în măsura în care notificarea ar fi fost soluționată în termen. Or, prin respingerea apelului, susțin reclamanții, li s-a îngrădit practic accesul efectiv la justiție, fiind totodată încălcate și dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În aceeași idee reclamanții invocă jurisprudența C.E.D.O.

(cauzele Porteanu, Balașiu, Străin) care statuează că în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv, încălcarea dreptului de proprietate nu poate fi reparată prin măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, și că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă a duce la obținerea unei despăgubiri efective într-un termen rezonabil a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață a bunului de care au fost deposedați. În ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție se susține că reclamanții dispun de un bun sau cel puțin au „o speranță legitimă atât în sensul Convenției cât și al jurisprudenței C.E.D.O., iar dreptul reclamanților la repararea prejudiciului este reglementat și de dreptul comun art. 998 - 999 C. civ.

în condițiile în care pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de soluționare a notificării și de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent în termenul de 60 de zile de la depunerea notificării. Reclamanții au solicitat modificarea hotărârii instanței de apel și pe cale de consecință schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată și precizată și obligarea Municipiului București prin Primarul General la plata despăgubirilor bănești în cuantum de 1.476.000 euro contravaloarea în lei la cursul de schimb RON/euro al Băncii Naționale a României de la data plății reprezentând valoarea de piață a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Acțiunea reclamanților a fost determinată de nesoluționarea notificării înregistrată sub nr. N1. din 22 iunie 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, B-dul.

A., sector 1. Or, raportat la nesoluționarea notificării, sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii, care statuează cu putere obligatorie că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestatia formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității investite cu soluționarea notificării Întrucât în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație, este incident principiul de drept „specialia generalibus derogant” ce guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, motiv pentru care într-adevăr sunt incidente în cauză doar dispozițiile legii speciale Legea nr. 10/2001, și nu și cele ale dreptului comun prevăzut de art. 998 - 999 C. civ.

În ce privește regimul de stabilire și de plată a despăgubirilor la care sunt îndreptățiti reclamanții este de reținut că acestea sunt reglementate tot de legea specială, Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora în materia stabilirii și a plății despăgubirilor aferente imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, doar Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, are atribuții speciale în acest sens, urmând a emite decizii ce pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ în condițiile art. 19 și 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Cum dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca lege specială și derogatorie de la dreptul comun sunt obligatorii, în raport de dispozițiile art. 25 și 26 din acest act normativ, legitimare procesuală pasivă o are doar entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv unitatea deținătoare.

Nemulțumirea reclamanților legată de stabilirea și plata efectivă a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, poate fi examinată doar în cadrul procedurii instituite prin legea specială și doar după emiterea deciziei de către Comisia Centrală pentru plata despăgubirilor, singura autoritate învestită cu atribuții în acest sens prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cu privire la acest aspect este de reținut că urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, competența privind modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor ce se vor acorda în titluri de despăgubiri.

O eventuală evaluare a imobilului printr-o expertiză în cadrul procedurii contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu are nici un efect juridic și de altfel nici nu poate lega Comisia Centrală în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2) finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Deciziile date de Comisia Centrală pentru Despăgubiri pot fi atacate apoi potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001 în condițiile Legii contenciosului administrativ nr 554/2004, competența de soluționare revenind secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, conform art. 20 alin. (1) din aceeași lege.

Din această perspectivă este nefondată și critica legată de încălcarea dreptului la o instanță. Astfel C.E.D.O. a statuat în cauza Golden împotriva Regatului Unit, 1975 că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, și că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar și în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. Statul poate să reglementeze într-un mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări cu condiția ca dreptul să fie efectiv. O modalitate prin care un stat parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la justiție, este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa, însă în măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justitie, la un tribunal, nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire ci și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Astfel nu se poate reține că refuzul pârâtei, și respectiv al instanței de a determina valoarea măsurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv de stat, echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din Conventie, în condițiile în care împotriva deciziei ce se va emite de Comisia Centrală de stabilire a Despăgubirilor, se poate declanșa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001. Or, din această perspectivă este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol.

Pe de altă parte procedura administrativă nu poate fi evitată câtă vreme există expres prevăzută obligația de înaintare a întregului dosar Comisiei Centrale de stabilire a Despăgubirilor și respectiv obligativitatea urmării procedurii prevăzută a se desfășura în fața acesteia conform art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005. Prin decizia nr LII din 4 iunie 2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a reținut că prin art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi și notificările ce nu erau soluționate, în privința cărora s-a prevăzut în alin. (2) al art. 16 să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor însoțite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Or, în prezenta cauză nu suntem în prezența unei notificări soluționate la data intrării în vigoare a legii noi, sau a unei decizii emise anterior acestei date și contestate în termenul prevăzut de art. 26 al Legii nr. 10/2001, ci ceea ce se discută este o notificare nesoluționată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Ca atare în aceste condiții, instanța nu are competența de a stabili și acorda efectiv despăgubiri pentru imobiliul preluat abuziv, ci acest atribut apraține doar Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor, în condițiile urmări procedurii expres prevăzute de dispozițiile legale sus evocate. Nefondate sunt și criticile legate de încălcarea art. 1 din Protocolul I adițional la Convenție față faptul că în Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, C.E.D.O.

a reținut că: „134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.” Față de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și, ca atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. l Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă. .„Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurențtii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate. Astfel din perspectiva celor expuse, nefind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.I., H.T. împotriva deciziei nr. 620A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2012.