ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4238/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4238/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față

, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 24 iulie 2008 la Tribunalul București și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 reclamanții M.A.M., M.T.,

M.M.I., M.C.C. și P.B.Z. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului

București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

desființarea dispoziției nr. 4338 din 1 iulie 2005 emisă de pârâtă și obligarea

acesteia să emită o nouă dispoziție conform drepturilor obținute prin

succesiune.

În motivare

reclamanții au susținut că au formulat notificare în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 prin intermediul mătușii M.A. (decedată între timp și

moștenită de N.D.C.) prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului

situat în București, sector 1, urmărindu-se ca prin această acțiune să se întoarcă

imobilul în patrimoniul reclamanților în calitate de succesori legali a

autorului comun M.M. Reprezentantul mătușii a precizat că cererea formulată în

numele reclamanților și al celorlalți moștenitori este legală și i-a rugat să

nu depună notificare separat pentru a nu crea o situație confuză , arătând că

s-au făcut precizările necesare privind drepturile succesorale ale fiecăruia

din moștenitori.

Notificarea a fost

respinsă ca fiind făcută de o persoană care la data depunerii notificării nu

avea o procură valabilă pentru revendicarea unor bunuri în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanții arată că

această soluție nu este legală, întrucât nu au fost încunoștiințați nici de Primăria

Municipiului București nici de rudele lor despre faptul că trebuiau să trimită

o procură specială.

Reclamanții au mai

arătat că singurele solicitări, la care au răspuns au fost de a face dovada

calității de moștenitori și de a depune acte de stare civilă și certificate de

moștenitori. De altfel, în motivarea dispoziției se arată că reclamanții și-au

dovedit calitatea de moștenitori și de persoane îndreptățite la restituire.

La termenul din 23

ianuarie 2009 în raport de obiectul cauzei, la cererea reclamanților s-a dispus

lărgirea cadrului procesual fiind chemați în calitate de pârâți și persoanele

cărora li s-a restituit imobilul solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001,

respectiv N.D.C. și M.C.D., care prin întâmpinare au invocat autoritatea de

lucru judecat a sentinței civile nr. 1759 din 20 decembrie 2006 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Prin sentința civilă

nr. 229 din 20 februarie 2009 Tribunalul București a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că prin dispoziția nr. 4338 din 1 iulie

2005 emisă de Primăria municipiului București prin Primarul General s-a dispus

restituirea în natură în proprietatea pârâtului N.D.C. și a pârâtului M.C.D.

imobilul situat în București, sector 1 cu excepția apartamentelor vândute în

baza Legii nr. 112/1995. A fost respinsă notificarea formulată de A.B. pentru

lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire. S-a mai reținut că prin

aceeași dispoziție a fost respinsă și notificarea formulată de reclamanții M.T.,

M.A., M.I.M., B.P. și B.C., deoarece a fost formulată de o persoană care nu

avea la data depunerii notificării o procură valabilă pentru revendicarea unor

bunuri în baza Legii nr. 10/2001.  Prin sentința civilă nr. 1759 din 20

decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

dosarul nr. 31368/3/2006, rămasă definitivă și irevocabilă a fost respinsă

contestația formulată de aceiași contestatori-reclamanți în contradictoriu cu

aceiași pârâți, împotriva aceleiași dispoziții care face obiectul prezentei

cereri de chemare în judecată. Instanța a reținut că sunt incidente

dispozițiile art. 163 C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat

în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și aceeași parte înaintea mai

multor instanțe. Potrivit art. 1201 C. civ. s-a reținut că în cauză este

autoritate de lucru judecat, fiind identitate de obiect, cauză și părți.

Astfel, instanța a

reținut că în cele două procese există identitate de părți, cu aceeași

calitate.

Cât privește obiectul,

în sfera acestei noțiuni se cuprinde nu numai pretenția concretă a reclamantului

ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului sub aspect material.

Există identitate de obiect chiar dacă acesta este formulat diferit în cele

două cereri, dar scopul urmărit de reclamant este același.

Cauza cererii de

chemare în judecată privește fundamentul raportului juridic dedus judecății.

Instanța a constatat că prin sentința civilă nr. 1759 din 20 decembrie 2006 a fost soluționată cererea contestatorilor reclamanți de a se anula Dispoziția nr. 4338 din 1

iulie 2005 emisă de PMB și de a se emite o nouă dispoziție, în care să se

menționeze și faptul că reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctei M.M.,

să se dispună restituirea către aceștia a cotei de ½ din imobilul situat

în București, sector 1. Prin această hotărâre instanța a respins contestația ca

tardiv formulată, reținându-se că a fost introdusă pese termenul imperativ de

30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, depășire sancționată cu

decăderea, în condițiile în care nu s-a făcut dovada unei împrejurări obiective

care să-i pună pe contestatori în imposibilitate de a acționa în justiție în

termenul legal pentru anularea Dispoziției nr. 4338/2005.

În prezenta cauză

formulată de aceiași reclamanți în contradictoriu cu aceiași pârâți s-a

solicitat tot desființarea dispoziției nr. 4338/2005 și emiterea unei noi

dispoziții în conformitate cu prevederile legii și conform drepturilor

succesorale obținute de reclamanți prin succesiune, însă reclamanții au

apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat

întrucât cea de a doua contestație este fondată pe declarațiile de primire a

dispoziției din data de 3 iulie 2008.

Instanța a apreciat că

în cauză nu se poate reține o astfel de susținere întrucât chiar dacă

reclamanții M.A. și M.B.M.I. au semnat două declarații de primire a dispoziției

contestate la data de 3 iulie 2008, în raport de care au formulat o nouă

contestație, comunicată prin poștă la data de 22 iulie 2008 nu înseamnă că au

fost repuși în termenul de formulare a contestației și că s-a înlăturat

sancțiunea decăderii reținută prin sentința civilă nr. 1759 din 20 decembrie

2006.

Pe lângă faptul că

odată ce aceiași reclamanți au contestat această dispoziție prin prima

contestație înregistrată la data de 19 septembrie 2006, fapt ce presupune că

aveau cunoștință de dispoziție și că se poate socoti comunicată cel mai târziu

la data înregistrării primei contestații, potrivit principiului echipolenței,

instanța a apreciat că declarațiile datate 3 iulie 2008 de primire a

dispoziției nr. 4338 din 1 iulie 2005 nu îi îndreptățește pe reclamanți să

formuleze o nouă contestație, cu atât mai mult cu cât cu ocazia primului proces

li s-a dat posibilitatea de a dovedi împrejurări obiective pentru repunerea în

termenul de formulare a contestației, aspecte care ar fi putut fi invocate în

cadrul căilor de atac. Această hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă sub

aspectul tardivității formulării contestației împotriva dispoziției nr. 4338

din 1 iulie 2005, dezlegarea acestei probleme a intrat în puterea lucrului

judecat, reclamanții nu au nicio posibilitate legală de a formula o nouă

contestație, întemeiată pe același obiect, și cauză, doar pentru faptul că au

dat declarații de ridicare a dispoziției la data de 3 iulie 2008. Instanța a

apreciat că aceste înscrisuri au fost întocmite

pro causa

, cu atât mai

mult cu cât au fost și invocate ca argument de respingere a excepției

autorității de lucru judecat, susținându-se că nu ar exista identitate câtă

vreme cea de a doua contestație este fondată pe declarațiile de primire a

dispoziției din data de 3 iulie 2008. Reclamanții au mai solicitat anularea

aceleiași dispoziții, iar declarațiile de primire nu pot fi echivalate cu o

repunere în termenul de formulare a contestației.

Prin admiterea

excepției tardivității formulării primei contestații și prin soluționarea

acesteia în mod definitiv și irevocabil s-a paralizat reclamanților

posibilitatea formulării unei noi cereri în care să existe tripla identitate de

elemente, în caz contrar fiind încălcată autoritatea de lucru judecat pe acest

aspect. Reclamanții aveau posibilitatea să solicite repunerea în termenul de

formulare a contestației conform art. 103 C. proc. civ. și să dovedească

împrejurări obiective care să-i pună în imposibilitatea de a acționa în

justiție în termenul legal, și nu să formuleze o nouă contestație, exercitată

abuziv, doar în baza declarațiilor de primire a dispoziției, ulterioare

pronunțării sentinței civile nr. 1759/2006, dispoziție de care aveau cunoștință

încă din primul litigiu.

Împotriva acestei sentințe

reclamanții au declarat apel arătând că în mod netemeinic instanța de fond a

reținut că au semnat două declarații de primire a dispoziției contestate deși

nici la dosarul de instanță nici la dosarul administrativ comunicat de pârâtă

nu există decât câte o singură declarație, cea a lui M.A.M. și cea a lui M.M.I.,

semnate în data de 3 iulie 2008 în fața funcționarului pârâtei.

Este nefondată aprecierea

instanței de fond cu privire la actele depuse de reclamanți în sensul că

acestea au fost întocmite „

pro causa

”. Nu există o dovadă asupra

faptului că pârâta ar fi comunicat la o altă dată dispoziția contestată,

singura probă fiind cea prezentată de reclamanți, iar instanța nu poate să facă

presupuneri în alt sens.

Declarația de

comunicare a fost invocată ca argument de respingere a excepției autorității de

lucru judecat reclamanții precizând că au luat cunoștință de dispoziție în data

de 3 iulie 2008, deci nu puteau introduce o contestație împotriva acestei

dispoziții cu doi ani în urmă, cu atât mai mult cu cât pârâtul N.D.C. i-a

asigurat mereu că drepturile le-au fost recunoscute și au fost formulate

acțiuni în instanță pentru anularea vânzărilor făcute către chiriași. S-a

susținut la instanța de fond că cererea soluționată prin sentința civilă nr. 1759/2006

nu a fost formulată de reclamanți și că a fost solicitată acordarea unui termen

pentru a face demersuri în vederea identificării dosarului în care a fost

pronunțată sentința și cine a formulat cererea în numele reclamanților, dacă la

dosar există vreo împuternicire, termen ce nu s-a acordat. Reclamanții au mai

arătat că din anul 2003 au dat procură în vederea reprezentării pentru

recuperarea drepturilor succesorale doamnei avocat G.M., care l-a reprezentat

și pe pârâtul N.D.C.

Instanța de fond a

pronunțat o hotărâre în contradicție cu doctrina și practica judiciară.

Reclamanții arată că au solicitat respingerea excepției autorității de lucru

judecat deoarece nu au avut cunoștință despre formularea unei alte cereri având

același obiect, iar, pe de altă parte în sentința invocată instanța nu a

analizat fondul, pronunțându-se pe o excepție. Conform doctrinei „pentru ca o

hotărâre să aibă autoritatea lucrului judecat, trebuie ca prin ea să se acorde

ceva uneia din părțile litigante, așa încât dacă tribunalul omite să se

explice, sau dacă stabilind drepturile părților, omite să prevadă ceea ce

admite sau refuză, soluționarea dată nu poate constitui în principiu o

hotărâre”.(C. Hamangiu, N. Georgean – Codul civil adnotat). Puterea lucrului

judecat nu însoțește acele hotărâri prin care cererea a fost respinsă pentru

considerații procedurale, așa încât existența unei asemenea hotărâri nu poate

constitui un impediment în soluționarea cererii ulterioare, de vreme ce, în

primul proces fondul raporturilor juridice dintre părți nu a fost soluționat.

Prin decizia civilă

nr. 403 A din 24 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că într-adevăr potrivit doctrinei și

practicii judiciare puterea lucrului judecat nu însoțește acele hotărâri prin

care cererea a fost respinsă pentru considerații procesuale. În speță instanța

de fond s-a pronunțat pe un aspect procedural și anume cu privire la

respectarea termenului de formulare a contestației. Față de probele

administrate s-a reținut corect că din moment ce în prima cauză soluționată

definitiv și irevocabil s-a constatat că reclamanții au formulat contestația

peste termen acest aspect a intrat puterea lucrului judecat nu poate fi

reanalizat în cea de-a doua cerere de aceeași natură, împotriva aceleiași

decizii și între aceleași părți. Prin admiterea excepției tardivității

formulării primei contestații s-a paralizat reclamanților dreptul de a formula

o cerere identică. În ce privește susținerile reclamanților în sensul că au

luat cunoștință de dispoziția nr. 4388/2005 la data de 3 iulie 2008, că nu au

formulat contestație în cauza ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1759/2006

pronunțată de Tribunalul București, nu a fost primită deoarece aceștia sunt

menționați în cuprinsul întregii hotărâri nr. 1759/2009 în calitate de

contestatori, precum și în dispozitiv.

În apel nu s-au depus

de către apelanți înscrisuri noi care să dovedească contrariul, ci copii de pe

procurile speciale date de reclamanții M.A., M.M.I., M.T., M.C.C. și B.Z.P.,

prin care aceștia împuternicesc pe numitul M.H.D. să le reprezinte interesele

în cererea de anulare a dispozițiilor de restituire a imobilului situat în București,

care fac obiectul dosarelor nr. 31368/3/2006, 31369/3/2006. Dosarul nr. 31368/3/2006

este tocmai dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1759/2006. În

consecință înscrisurile privind comunicarea dispoziției la data de 3 iulie 2008

sunt întocmite

pro causa

.

Împotriva acestei

decizii reclamanții au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Decizia este criticată

pentru că greșit a reținut că reclamanții ar fi semnat două declarații de

primire a dispoziției contestate, deși nici la dosarul de instanță, nici la

dosarul administrativ comunicat de pârâtă nu există decât o singură declarație,

cea a lui M.A.M. și M.M.I. semnate în data de 3 iulie 2008 în fața

funcționarului pârâtei.

Greșit instanța de

apel a reținut ca fiind corectă aprecierea instanței de fond că aceste

înscrisuri au fost întocmite

pro causa

, cu atât mai mult cu cât au fost

invocate ca argument de respingere a excepției autorității de lucru judecat.

Este o interpretare abuzivă, nesusținută de vreun act aflat la dosar.

Cererea soluționată

prin sentința civilă nr. 1759/2006 nu a fost formulată de reclamanți, sens în

care au solicitat acordarea unui termen pentru a face demersuri în vederea

identificării dosarului în care s-a pronunțat această sentință.

Decizia încalcă

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și doctrina și practica judiciară.

Conform doctrinei

„pentru ca o hotărâre să aibă autoritatea lucrului judecat, trebuie ca prin ea

să se acorde ceva uneia din părțile litigante, așa încât dacă tribunalul omite să

se explice, sau dacă stabilind drepturile părților, omite să prevadă ceea ce

admite sau refuză, soluționarea dată nu poate constitui în principiu o

hotărâre”.(C. Hamangiu, N. Georgean – Codul civil adnotat).Puterea lucrului

judecat nu însoțește acele hotărâri prin care cererea a fost respinsă pentru

considerații procedurale, deci existența unei asemenea hotărâri nu poate

constitui un impediment în soluționarea cererii ulterioare de vreme ce în

primul proces fondul raporturilor juridice dintre părți nu fusese soluționat.

În lumina acestor

prevederi arată reclamanții instanța de apel face o gravă confuzie, reține că

în cauza ce face obiectul prezentului dosar instanța de fond s-a pronunțat nu

cu privire la fondul cauzei, ci tot pe un aspect procedural, și anume

respectarea termenului de formulare a contestației, iar în continuare apreciază

că din moment ce în primul dosar instanța s-a pronunțat pe excepția

tardivității introducerii contestației, acea hotărâre, intrând în puterea

lucrului judecat, în prezentul dosar nu mai putea fi analizată aceeași cerere.

Cererea ce face

obiectul prezentului dosar a fost depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

raportat la data de 3 iulie 2008.

Recursul nu este

fondat și va fi respins ca atare, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 1201 C.

civ. este lucru judecat atunci când o a doua cerere are același obiect, este

întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în

contra lor, în aceeași calitate.

Instituția puterii

lucrului judecat are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi

judecată în mod diferit decât o singură dată, iar soluția cuprinsă în hotărâre

este prezumată a explica adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă

hotărâre ulterioară, dată în alt proces.

Pentru a verifica dacă

există sau nu puterea de lucru judecat trebuie observată tripla identitate de

elemente la care se referă art. 1201 C. civ.: parte, obiect și cauză, elemente

ale cererii de chemare în judecată, care nu se confundă cu elementele acțiunii

civile.

Referindu-se la

aceleași părți art. 1201 C. civ. are în vedere participarea lor în proces în

nume propriu ca titulare ale drepturilor ce formează obiectul litigiului sau în

calitate de reprezentante. În sfera noțiunii de obiect se include nu numai

obiectul material ci și dreptul subiectiv, care poartă asupra obiectului sub

aspect material, iar în ceea ce privește cauza trebuie avut în vedere temeiul

juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu cauza

acțiunii, dar nici cu dreptului subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale

temeiului juridic.

În raport de cele

arătate,analizând cererea de chemare în judecată (fila 1 dosar fond) ce a făcut

obiectul dosarului nr. 28688/3/2008 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, și sentința civilă nr. 1759 din 20 decembrie 2006 pronunțată în dosarul

nr. 31368/3/2006 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, (fila 192

dosar fond) constatăm că în ambele acțiuni au calitatea de reclamanți aceleași

părți,în ambele acțiuni temeiul juridic l-a reprezentat Legea nr. 10/200 și în

ambele s-a solicitat desființarea dispoziției nr. 4338/2005 emisă de Primăria

Municipiului București privind imobilul situat în București, sector 1. În

concluzie nu este reală susținerea că cererea soluționată prin sentința civilă

nr. 1759/2006 nu a fost formulată de reclamanți și această sentință rămasă

definitivă și irevocabilă pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, are autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, cum corect au

reținut ambele instanțe.

Critica privind

împrejurarea că puterea lucrului judecat nu însoțește acele hotărâri prin care

cererea a fost respinsă pentru considerații procedurale, deci existența unei

asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment în soluționarea cererii

ulterioare de vreme ce în primul proces fondul raporturilor juridice dintre

părți nu fusese soluționat nu poate fi primită.

Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 este o lege specială. Aceasta înseamnă că

termenul de 30 de zile statuat de art. 24 devenit după republicare art. 26 are

caracter special și de strictă aplicare, fiind o condiție legală de fond prevăzută

explicit, iar instanțelor învestite cu soluționarea acțiunilor derivând din

nemulțumirea modului de soluționare a notificărilor le revine obligația de a

verifica îndeplinirea acestei condiții. Astfel, legea dispune: „Decizia sau,

după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se altă sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”. În acest context

rezultă că acest termen este o condiție de fond impusă de lege, analizată ca

atare de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a care a pronunțat

sentința nr. 1759/2006, intrată după cum am arătat în puterea lucrului judecat,

iar instanța de apel nu a făcut nicio confuzie reținând că instanța de fond a

apreciat corect asupra tardivității introducerii acțiunii.

Potrivit art. 1532 C.

civ. „ Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără

plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit

însărcinarea”, iar potrivit art. 1533 C. civ.:

„Mandatul poate fi

expres sau tacit. Și primirea mandatului poate să fie tacită și să rezulte din

executarea lui din partea mandatarului”. Față de aceste dispoziții mandatul

este un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord de voință al

părților, fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi expres sau tacit.

În acest context, este de relevat că, în conținutul Legii nr. 10/2001, nu sunt

dispoziții care să deroge de la normele dreptului comun și care să interzică

posibilitatea părților de a uza de dispozițiile citate în scopul realizării

drepturilor lor.

Din studiul actelor și

lucrărilor dosarului rezultă că la filele 18, 19, 20, 21 dosar apel se află

procurile speciale date de reclamanți numitului M.H.D., analizate de instanța

de apel, prin care acesta a fost împuternicit să le reprezinte interesele în

cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea dispoziției nr.

4338/2005 emisă de Primăria Municipiului București privind imobilului situat în

București, nr. 14, care a făcut obiectul dosarului nr. 31368/3/2006 –

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în care s-a pronunțat sentința

civilă nr. 1759/2006. În consecință înscrisurile privind comunicarea

dispoziției la data de 3 iulie 2008 nu au nicio eficiență în raport de faptul

că față de cele expuse este evident că reclamanții au avut cunoștință de

litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 1759/2006 precum și în raport de

faptul că nu au utilizat mijloacele procedurale legale, respectiv nu au

solicitat potrivit dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. repunerea în termen

dovedind împrejurări obiective care să-i pună în imposibilitatea de a acționa

în justiție în termenul legal și nu au formulat o cerere de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. prin care să invoce existența

de înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare

mai presus de voința părților, după darea hotărârii.

Cât privește celelalte

critici, care se referă la împrejurările de fapt reținute de instanță(cum ar fi

faptul că declarațiile din data de 3 iulie 2008 semnate de M.A.M. și M.M.I. - filele

3,4 dosar fond - sunt întocmite „

pro causa

”), urmează a se constata că prin

ele se tinde la reaprecierea, la reevaluarea situației de fapt , ceea ce nu

este posibil a se realiza în recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a

fost respins ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții M.A.M., M.T., M.M.I., M.C.C. și P.B.Z. împotriva

deciziei nr. 403 A din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 8 iulie 2010.