ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7366/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7366/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 953/2010 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantei S.D.R. în contradictoriu cu pârâții C.L., F.A.R. și

Municipiul București prin Primarul General, reținându-se că reclamanta nu a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în

București, sector 2 și nu poate beneficia de prevederile actului normativ

amintit.

Prin Decizia civilă

nr. 737/A din 6 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă S.D.R. și a fost

obligată apelanta la 1.240 RON cheltuieli de judecată către intimata F.A.R.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Este necontestat de

părțile în cauză, că reclamanta este moștenitoare, alături de pârâtele persoane

fizice, ale proprietarilor originari ai imobilului în litigiu, C.I. și C.A.

În speță, însă,

singurele care au depus notificări conform prevederilor Legii nr. 10/2001

pentru restituirea imobilului în natură au fost pârâtele persoane fizice.

Pârâta C.L. a negat

constant că ar fi primit vreun mandat din partea reclamantei pentru a promova

demersul de notificare și în numele reclamantei, susțineri care nu au putut fi

răsturnate de către reclamantă.

În speță, nu s-a

făcut dovada unui mandat scris în sarcina pârâtei C. care să permită acesteia

să se adreseze valabil juridic executorului judecătoresc pentru formularea

notificării și care să permită valabil, din perspectivă juridică, celor

notificați să soluționeze cererea în raport și cu persoana reclamantei.

Așa fiind în mod

corect judecătorul fondului a constatat legalitatea Dispoziției nr. 6521/2006

emisă de Primarul General al Municipiului București doar pentru cele două

pârâte persoane fizice, reținându-se și corecta aplicare a dispozițiilor art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora de cotele cuvenite

moștenitorilor ce nu au depus notificare în termen beneficiază ceilalți

moștenitori care au înțeles să facă acest lucru.

Certificatul de

moștenitor nr. 21/2003 invocat de reclamantă ca sursă a drepturilor sale este

nerelevant, întrucât în cauză nu se contestă dreptul său formal de a moșteni,

ci faptul că nu a formulat în termen notificarea care îi dădea dreptul să

valorifice aceste drepturi.

Nerelevantă este și

procura specială de împuternicire a pârâtei C.L. de către reclamantă în vederea

revendicării imobilului, procura fiind datată în anul 2003, ulterior expirării

termenului de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs în termen legal reclamanta S.D.R.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

Decizia recurată este

nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și fără

administrarea probelor necesare și utile soluționării cauzei.

În acest sens, se

arată că la termenul din 29 noiembrie  2010 instanța de apel a respins cererea

de administrare a probelor cu interogatoriu și testimonială, încălcând prin

aceasta dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil al reclamantei și

creând premisele pronunțării unei hotărâri nelegale.

Respingând

administrarea probelor solicitate, instanța a încălcat prevederile art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

O altă critică

vizează încălcarea și aplicarea greșită a legii în cauză, sens în care se arată

că, din motivarea sumară făcută de instanța de apel se poate deduce, deși nu

rezultă cu claritate, faptul că și-a însușit susținerile instanței de fond,

respectiv că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 trebuie să îmbrace

o anumită formă și că, pe cale de consecință, și mandatul dat unei alte

persoane pentru formularea notificării trebuie să fie un mandat special care să

fie dat cel puțin în forma scrisă (chiar dacă nu forma autentică), interpretare

contrară sensului și finalității reparatorii pe care o are Legea nr. 10/2001,

dispozițiile acesteia neprevăzând o sancțiune pentru lipsa unor condiții de

formă ale notificării sau ale mandatului dat în vederea formulării acesteia.

Natura juridică a

notificării și drepturile născute din aceasta trebuie analizate în raport de

legea sub imperiul căreia a fost depusă, mai ales că, după modificările aduse

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, nu s-a instituit un nou termen

pentru depunerea notificării. Această interpretare rezultă și din Decizia nr.

830/2008 a Curții Constituționale în care se arată:

«În continuare,

Curtea constată că prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente nu s-au adus modificări

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deci nu s-a instituit un nou

termen de depunere al notificărilor de către persoanele îndreptățite. În acest

sens, este indubitabil că depunerea notificărilor s-a realizat sub imperiul

Legii nr. 10/2001, în termenul acolo prevăzut, întrucât acest termen nu era în

derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, fiind expirat,

așa cum s-a arătat mai sus, la data de 14 februarie 2002, se poate afirma că,

odată înfăptuită, situația juridică respectivă s-a și finalizat. Prin urmare,

toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație

juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu

precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele

îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri».

Din interpretarea

dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării

introduse prin Legea nr. 247/2005, în vigoare la data acordării mandatului și depunerii

notificării, rezultă că cererea de acordare a măsurilor reparatorii, formulată

de succesorii proprietarului imobilului preluat abuziv, reprezintă un act de

conservare și nu de dispoziție, care nu implică cerința formei autentice, și

nici măcar a formei scrise a împuternicirii și care se justifică prin

principiul potrivit căruia coindivizării se reprezintă unii pe ceilalți în

privința actelor de conservare și de administrare.

Această interpretare

se impune și dacă se are în vedere finalitatea reparatorie a Legii nr. 10/2001

ce presupune interpretarea acesteia în favoarea celor îndreptățiți și potrivit

principiului constituțional al protejării și garantării dreptului de

proprietate și dreptului la moștenire.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 1533 C. civ. mandatul este expres sau tacit, putând fi dat

în forma scrisă sau chiar verbală, fiind un contract consensual ce ia naștere

prin simplul acord de voință al părților.

În condițiile în care

contractul de mandat este considerat încheiat în mod valabil prin simplul acord

de voință al părților (cu excepția cazului când este dat pentru încheierea unui

act pentru care este necesară forma autentică - ad validitatem) nu se poate

face distincție în ce privește valabilitatea sau nevalabilitatea sa după cum

este expres sau tacit, respectiv dat în forma scrisă sau verbală. Făcând

această distincție și susținând că era necesară existența unui mandat scris,

deoarece acesta avea și valoarea unui act de acceptare a succesiunii, instanța

introduce o distincție acolo unde legea nu face nici una.

În aceste condiții,

este nelegală susținerea instanțelor de fond și apel în sensul că era necesar

un mandat scris, deoarece reclamanta nu deține un certificat de moștenitor, iar

acest mandat ar fi avut valoarea unui act de acceptare a succesiunii.

Succesiunea a fost acceptată de apelantă cu mult înainte de apariția Legii nr.

10/2001, fapt necontestat de nimeni, certificatul de moștenitor eliberat

ulterior nefăcând decât să ateste acest lucru.

În aceste condiții

notificarea nu mai avea valoarea unui act de acceptare a succesiunii, având

doar caracterul unui act de conservare a bunurilor din masa succesorală și

urmând să profite tuturor moștenitorilor.

Interpretarea dată de

instanța de apel și de cea de fond dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001 și art. 697 C. civ. sunt, de asemenea, greșite deoarece în cazul de

față nu ne aflăm în situația unei persoane care nu a acceptat moștenirea în

termen și pentru care notificarea valorează act de acceptare a succesiunii, iar

lipsa acesteia duce la considerarea succesibilului străin de succesiune, cu

consecința că de cota acestuia profită ceilalți moștenitori.

În cazul de față, din

Certificatul de moștenitor nr. 21/2003, care a stat la baza emiterii

dispoziției contestate fiind cunoscut de intimate, rezultă că apelanta a

acceptat succesiunea în termen, că are calitate de moștenitor a defunctului

C.T. și că din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia fac parte și

drepturile ce se vor naște din redobândirea imobilului situat în București,

sector 2, imobil ce face obiectul dispoziției contestate.

Instanța de apel a

încălcat și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare

atât la data depunerii notificării, cât și la data emiterii dispoziției, în

condițiile în care a respins apelul, considerând valabilă dispoziția atacată,

deși a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale menționate, conform cărora

persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, deci formularea notificării

avea doar caracterul unui act de conservare a dreptului de proprietate.

De asemenea, instanța

a soluționat apelul cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, forma în vigoare la data depunerii notificării, care stipulează că de

prevederile sale beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite, fără să condiționeze acest beneficiu de

formularea sau nu a notificării, condiție introdusă ulterior expirării termenului

pentru depunerea notificării și finalizării situației juridice născute din

aceasta și care nu se putea aplica în cazul de față, astfel cum rezultă și din

analiza făcută în cazul unei alte modificări a Legii nr. 10/2001 de către

Curtea Constituționala în Decizia nr. 830/2008.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat,

urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

O primă critică

formulată de recurenta reclamantă se referă la respingerea cererii de

probatorii, cu martori și interogatoriu, de către instanța de apel, critică ce

excede analizei care poate fi realizată în calea de atac a recursului, unde

nedevoluându-se fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluției

respectiv, corecta aplicare a legii asupra situației de fapt deduse judecății,

astfel cum aceasta a fost determinată de către instanțele fondului.

Nu poate fi primită

susținerea recurentei reclamante că, respingând administrarea probelor

solicitate, instanța a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

deoarece rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării

unui echilibru între toate principiile procesului civil.

Instanța de apel nu

era obligată, ci avea doar posibilitatea de a încuviința administrarea unor

probe, apreciind utilitatea lor în raport de obiectul cauzei, ceea ce s-a și

întâmplat în apel. Prin urmare, nu a fost vorba despre nesocotirea unor reguli

(referitoare la administrarea probelor) în desfășurarea judecății, pentru a fi

incident în recurs motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la critica

de nelegalitate, vizând interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001,

care nu prevede o sancțiune în lipsa îndeplinirii unor condiții de formă ale

notificării sau ale mandatului dat în vederea formulării acesteia, Înalta Curte

constată că nu este întemeiată.

Astfel, procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este obligatorie, se

declanșează prin notificarea formulată în condițiile art. 22 din legea

specială, iar conform alin. (2) al acestui text, „notificarea va cuprinde

denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare a

persoanei îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat,

precum și valoarea estimată a acestuia”.

Notificarea, care

trebuie să cuprindă elementele de identificare a persoanei îndreptățite, este

actul prin care titularul cererii își valorifică dreptul la restituirea în

natură sau prin echivalent a imobilului preluat de stat, și nu un act de

conservare a bunului imobil (astfel cum susține recurenta reclamantă), pentru a

profita tuturor persoanelor care, deși se consideră îndreptățite la restituire,

nu au formulat notificare.

În speță, notificarea

formulată la data de 18 iulie 2001 cuprinde numai elementele de identificare a

intimatelor pârâte F.A.R. și C.L., care au formulat cererea în nume propriu,

solicitând restituirea în natură și punerea în posesia acestora în părți ideale

a imobilului situat în sector 2, București.

Din conținutul

notificării nu rezultă că prin întocmirea actului intimatele pârâte au înțeles

să gireze și interesele celorlalți moștenitori ai autorilor lor, defuncții

C.A.A. și C.T. În notificare nu există nicio mențiune că defuncții au avut și

alți moștenitori, iar în cursul procesului pârâta C.L. a negat constant că ar

fi primit vreun mandat din partea fiicei sale, recurenta reclamantă S.D.R.,

pentru a promova demersul de notificare și în numele acesteia.

Prin urmare, pentru

obținerea de măsuri reparatorii (inclusiv restituirea în natură) persoana care

se consideră îndreptățită are obligația de a notifica entitatea obligată să

soluționeze cererea, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a

legii.

Mai mult, prin Legea

nr. 10/2001 este stabilit termenul de 12 luni pentru înregistrarea notificării,

termen care se calculează de la data de 14 februarie 2001, când legea a intrat

în vigoare, expirând la data de 14 februarie 2002.

Termenul este de

decădere, deoarece art. 22 alin. (5) din lege prevede că nerespectarea lui

atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau echivalent”.

Față de această

prevedere, constatarea existenței dreptului persoanei care se consideră

îndreptățită la măsuri reparatorii este condiționată de formularea notificării,

respectiv a cererii scrise, iar prin Decizia nr. 830/2008 (invocată de

recurentă) Curtea Constituțională nu s-a pronunțat în sensul recunoașterii

dreptului pentru persoanele care nu au formulat notificare. Dimpotrivă, în

chiar considerentele acestei decizii se arată, în mod expres, că „toate

persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație

juridică identică și anume, au dobândit vocația la măsuri reparatorii”, prin

urmare, nu și cele care nu au depus cereri.

Susținerile

recurentei reclamante cu privire la aplicarea și interpretarea dispozițiilor

art. 1533 C. civ., referitoare la contractul de mandat, nu pot fi primite

deoarece, în speță, raportul juridic dedus judecății este guvernat de legea

specială, Legea nr. 10/2001, operând principiul de drept specialia generalibus

derogant, astfel încât actul juridic în discuție, respectiv existența sau nu a

notificării, se analizează prin prisma acestei legi.

De asemenea,

susținerile privind aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 10/2001, nu sunt

întemeiate, deoarece, moștenitorii care nu au formulat notificare nu dobândesc

partea succesorală de la cel care lasă moștenirea.

În acest sens, s-a

reținut corecta aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

conform cărora de cotele cuvenite moștenitorilor ce nu au depus în termen

cererea de restituire beneficiază ceilalți moștenitori care au înțeles să facă

acest lucru.

Certificatul de

moștenitor nr. 21/2003 invocat de recurenta reclamantă ca sursă a drepturilor

sale este nerelevant, întrucât în cauză nu se contestă dreptul său formal de a

moșteni, calitatea sa de moștenitor, ci faptul că nu a formulat notificarea,

singura care îi dădea dreptul să valorifice aceste drepturi.

Ceea ce dă valoare de

acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face

obiectul de aplicare al legii, formulată în nume propriu de cel ce se consideră

persoană îndreptățită.

În contextul acestor

considerente, pentru identitate de rațiune, nu se poate reține nici încălcarea

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 invocată de recurenta

reclamantă.

Ca atare, în mod

corect s-au pronunțat instanțele anterioare asupra legalității dispoziției

emise în soluționarea unei notificări, formulată în temeiul prevederilor Legii

nr. 10/2001, de către alte persoane decât reclamanta.

În consecință, având

în vedere cele ce preced și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul astfel formulat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta S.D.R. împotriva Deciziei nr. 737A din 06

decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.