ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4442/2012

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă

nr. 1276 din 24 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.M. în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București prin primarul general, a constatat că reclamantul

este îndreptățit la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul

situat în București, cu excepția apartamentului nr. 1 ce a fost înstrăinat în

condițiile Legii 112/1995, pentru care reclamantul este îndreptățit la măsuri

reparatorii în condițiile legii speciale. Totodată, a obligat pârâtul la plata

sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că notificarea depusă de reclamant în termenul

legal nu a fost soluționată prin emiterea unei dispoziții de admitere sau de

respingere, astfel încât instanța este învestită cu o acțiune ce are ca obiect

constatarea calității sale de persoană îndreptățită, iar nu și anularea

contractului încheiat în temeiul Legii 112/1995, că reclamantul este

îndreptățit la măsuri reparatorii doar pentru cota de ½ din imobil,

deoarece, deși s-a pretins moștenitorul defuncților D.S. și D.C., acesta nu a

dovedit calitatea de moștenitor decât de pe urma lui D.S., iar construcția și

terenul au fost dobândite de ambii defuncți.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.

În cursul judecării

apelurilor au formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului numiții M.A.,

L.A. și H.A., în calitate de moștenitori ai defunctei C.D., arătând că

reclamantul nu are calitate procesuală activă în ceea ce privește cota de

½ din imobil ce a aparținut autoarei lor.

Prin decizia civilă

nr. 589 A din 02 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondate apelurile, precum și cererea de intervenție accesorie,

reținând că în mod corect s-a dispus restituirea în natură a cotei de ½

din imobil, în condițiile în care doar pentru această cotă justifică

reclamantul calitatea de persoană îndreptățită, ca nepot de frate al

defunctului D.S., iar pentru același imobil au formulat notificare și

moștenitorii C.D., respectiv intervenienții M.A., L.A. și H.A. De asemenea, a

reținut că reclamantul a formulat pentru prima oară în apel cerere de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

4331/1996 având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobil, cerere ce apare ca

inadmisibilă față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Cât privește apelul

pârâtului, Curtea a constatat că notificarea formulată de reclamant în temeiul

Legii 10/2001 nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin.

(1), deși ea a fost însoțită de actele doveditoare de care reclamantul a

înțeles să se prevaleze, că lipsa precizării din partea persoanei îndreptățite

în sensul că nu mai deține alte probe nu condiționează unitatea deținătoare să

se pronunțe asupra notificării și că în raport de probele administrate în cauză

în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada calității

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobil.

Cât privește critica referitoare la cheltuielile de judecată acordate, Curtea a

constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ. Ca urmare a respingerii apelului declarat de pârât, a decis

și respingerea cererii de intervenție accesorie.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin

primarul general, solicitând modificarea deciziei recurate și respingerea

cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, ca neîntemeiată. A

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A

criticat decizia instanței de apel sub aspectul greșitei aplicări a

dispozițiilor art. 21-23 din Legea 10/2001, în sensul că la dosarul

administrativ nu au fost depuse înscrisurile solicitate în vederea dovedirii

calității de persoană îndreptățită. Cât privește partea de imobil vândută în

temeiul Legii 112/1995, a invocat dispozițiile art. 16 capitolul 5 din Titlul

VII al Legii 247/2005, arătând care este procedura prevăzută de lege și a

susținut că înaintea trimiterii dispoziției motivate către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ va trebui supus

controlului de legalitate efectuat de Prefectul municipiului București. De

asemenea, a susținut că reclamantul nu a făcut dovezi cu privire la primirea

unor despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră pentru

reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea

10/2001.

Analizând recursul în

limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise formal motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 21-25 din capitolul III – „Proceduri de restituire” - din

Legea 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv se vor restitui persoanei

îndreptățite prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale

unității deținătoare, ce va fi emisă în termen de 60 zile de la data depunerii

notificării sau a actelor doveditoare.

Art. 23 prevede că

actele doveditoare pot fi depuse până la momentul soluționării notificării, sintagma

„acte doveditoare” fiind definită prin dispozițiile art. 23.1 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001.

Recurentul-pârât critică

decizia instanței de apel, susținând că la dosarul administrativ nu ar fi fost

depuse înscrisurile în dovedirea calității de persoană îndreptățită și că,

implicit, acesta a fost motivul nesoluționării notificării depuse de

intimatul-reclamant D.M.

Mai întâi, trebuie

observat că notificarea a fost trimisă, potrivit mențiunilor executorului

judecătoresc, la 10 octombrie 2001(fila 12 dosar fond) și că nici până la data introducerii

acțiunii (21 mai 2010) și nici în cursul procesului pârâtul nu și-a îndeplinit

obligația de soluționare a notificării, depășind cu mult termenul prevăzut de

art. 25 alin. (1) din lege, dar și orice termen rezonabil de soluționare a unei

cereri.

În aceste condiții,

devin pe deplin aplicabile dispozițiile Deciziei XX/2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit căreia

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Aceasta deoarece

lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului,

iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție

legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente. Dimpotrivă, însăși Constituția prevede în art. 21 alin. (2)

că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În mod corect instanța de fond și

instanța de apel au făcut aplicarea acestor dispoziții legale, soluționând pe

fond notificarea depusă în termen legal de reclamantul D.M.

Din verificarea conținutului

notificării, se poate observa că aceasta a fost însoțită de o serie de acte

doveditoare.

Conform art. 23 din Legea

10/2001, înscrisurile doveditoare pot fi depuse până la soluționarea

notificării. Expresia „soluționarea notificării” trebuie înțeleasă în sensul că

vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape – administrativă,

înaintea persoanei juridice notificate, sau judiciară – prin hotărâre

irevocabilă a instanței de judecată. Așa fiind, rolul instanței nu se poate

rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice

notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului și bunei

înfăptuiri a justiției.

Practic, prin motivele de recurs

pârâtul nu mai contestă existența înscrisurilor care dovedesc calitatea de

persoană îndreptățită a reclamantului, ci încearcă să justifice rămânerea sa în

pasivitate pe o perioadă de mai bine de 10 ani de la depunerea notificării,

deși, potrivit legii, în sarcina subzistă obligația de a da o soluție cererii

petentului, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii acesteia.

Cât privește invocatele

dispoziții ale art. 16 din capitolul 5 al Titlului VII din Legea 247/2005,

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a formulat vreo critică legată de

greșita aplicare sau interpretare a acestor dispoziții legale, ci doar a

enumerat etapele administrative ce trebuie parcurse potrivit legii, astfel

încât instanța nu are a analiza susținerile părții.

Un ultim motiv de

nelegalitate a deciziei atacate privește lipsa dovezilor cu privire la primirea

de către reclamant a unor despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate de țara noastră pentru reglementarea problemelor financiare în

suspensie, conform art. 5 din Legea 10/2001.

Înalta Curte observă

că o asemenea critică nu a fost formulată în apel, ea neputând fi promovată

omisso medio, direct în recurs, deoarece s-ar nesocoti caracterul de cale extraordinară

de cale a de atac a recursului.

Pentru toate aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei

pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEG

II

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general

împotriva deciziei nr. 589 A din 02 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 iunie 2012.