ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4442/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 1276 din 24 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, a constatat că reclamantul este îndreptățit la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în București, cu excepția apartamentului nr. 1 ce a fost înstrăinat în condițiile Legii 112/1995, pentru care reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale. Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că notificarea depusă de reclamant în termenul legal nu a fost soluționată prin emiterea unei dispoziții de admitere sau de respingere, astfel încât instanța este învestită cu o acțiune ce are ca obiect constatarea calității sale de persoană îndreptățită, iar nu și anularea contractului încheiat în temeiul Legii 112/1995, că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii doar pentru cota de ½ din imobil, deoarece, deși s-a pretins moștenitorul defuncților D.S. și D.C., acesta nu a dovedit calitatea de moștenitor decât de pe urma lui D.S., iar construcția și terenul au fost dobândite de ambii defuncți. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.

În cursul judecării apelurilor au formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului numiții M.A., L.A. și H.A., în calitate de moștenitori ai defunctei C.D., arătând că reclamantul nu are calitate procesuală activă în ceea ce privește cota de ½ din imobil ce a aparținut autoarei lor. Prin decizia civilă nr. 589 A din 02 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile, precum și cererea de intervenție accesorie, reținând că în mod corect s-a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobil, în condițiile în care doar pentru această cotă justifică reclamantul calitatea de persoană îndreptățită, ca nepot de frate al defunctului D.S., iar pentru același imobil au formulat notificare și moștenitorii C.D., respectiv intervenienții M.A., L.A.

și H.A. De asemenea, a reținut că reclamantul a formulat pentru prima oară în apel cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4331/1996 având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobil, cerere ce apare ca inadmisibilă față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Cât privește apelul pârâtului, Curtea a constatat că notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii 10/2001 nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1), deși ea a fost însoțită de actele doveditoare de care reclamantul a înțeles să se prevaleze, că lipsa precizării din partea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe nu condiționează unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării și că în raport de probele administrate în cauză în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobil. Cât privește critica referitoare la cheltuielile de judecată acordate, Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Ca urmare a respingerii apelului declarat de pârât, a decis și respingerea cererii de intervenție accesorie. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin primarul general, solicitând modificarea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, ca neîntemeiată. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A criticat decizia instanței de apel sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 21-23 din Legea 10/2001, în sensul că la dosarul administrativ nu au fost depuse înscrisurile solicitate în vederea dovedirii calității de persoană îndreptățită.

Cât privește partea de imobil vândută în temeiul Legii 112/1995, a invocat dispozițiile art. 16 capitolul 5 din Titlul VII al Legii 247/2005, arătând care este procedura prevăzută de lege și a susținut că înaintea trimiterii dispoziției motivate către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ va trebui supus controlului de legalitate efectuat de Prefectul municipiului București. De asemenea, a susținut că reclamantul nu a făcut dovezi cu privire la primirea unor despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea 10/2001. Analizând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise formal motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 21-25 din capitolul III – „Proceduri de restituire” - din Legea 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv se vor restitui persoanei îndreptățite prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare, ce va fi emisă în termen de 60 zile de la data depunerii notificării sau a actelor doveditoare. Art. 23 prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la momentul soluționării notificării, sintagma „acte doveditoare” fiind definită prin dispozițiile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001. Recurentul-pârât critică decizia instanței de apel, susținând că la dosarul administrativ nu ar fi fost depuse înscrisurile în dovedirea calității de persoană îndreptățită și că, implicit, acesta a fost motivul nesoluționării notificării depuse de intimatul-reclamant D.M.

Mai întâi, trebuie observat că notificarea a fost trimisă, potrivit mențiunilor executorului judecătoresc, la 10 octombrie 2001(fila 12 dosar fond) și că nici până la data introducerii acțiunii (21 mai 2010) și nici în cursul procesului pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de soluționare a notificării, depășind cu mult termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, dar și orice termen rezonabil de soluționare a unei cereri. În aceste condiții, devin pe deplin aplicabile dispozițiile Deciziei XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit căreia instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Aceasta deoarece lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente. Dimpotrivă, însăși Constituția prevede în art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În mod corect instanța de fond și instanța de apel au făcut aplicarea acestor dispoziții legale, soluționând pe fond notificarea depusă în termen legal de reclamantul D.M. Din verificarea conținutului notificării, se poate observa că aceasta a fost însoțită de o serie de acte doveditoare.

Conform art. 23 din Legea 10/2001, înscrisurile doveditoare pot fi depuse până la soluționarea notificării. Expresia „soluționarea notificării” trebuie înțeleasă în sensul că vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea persoanei juridice notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată. Așa fiind, rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului și bunei înfăptuiri a justiției.

Practic, prin motivele de recurs pârâtul nu mai contestă existența înscrisurilor care dovedesc calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, ci încearcă să justifice rămânerea sa în pasivitate pe o perioadă de mai bine de 10 ani de la depunerea notificării, deși, potrivit legii, în sarcina subzistă obligația de a da o soluție cererii petentului, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii acesteia. Cât privește invocatele dispoziții ale art. 16 din capitolul 5 al Titlului VII din Legea 247/2005, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a formulat vreo critică legată de greșita aplicare sau interpretare a acestor dispoziții legale, ci doar a enumerat etapele administrative ce trebuie parcurse potrivit legii, astfel încât instanța nu are a analiza susținerile părții.

Un ultim motiv de nelegalitate a deciziei atacate privește lipsa dovezilor cu privire la primirea de către reclamant a unor despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea 10/2001. Înalta Curte observă că o asemenea critică nu a fost formulată în apel, ea neputând fi promovată omisso medio, direct în recurs, deoarece s-ar nesocoti caracterul de cale extraordinară de cale a de atac a recursului. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEG

II D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei nr. 589 A din 02 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.