ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3582/2003

Deliberând asupra recursului declarat de pârâtul I.S.E.R. București împotriva deciziei nr. 501 din 23 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, constată următoarele: Prin sentința nr. 1219 pronunțată de secția a III a civilă a Tribunalului București la 25 octombrie 1999 în dosarul nr. 3597/1999 a fost respinsă ca nefondată acțiunea prin care H.V.S., invocând calitatea sa de succesoare a defunctului H.C., revendicase, în contradictoriu cu pârâții I.S.E.R. București, Academia Română și Consiliul General al municipiului București, imobilul situat in București, compus din teren în suprafață de 218 mp și construcții. În motivarea hotărârii astfel pronunțate s-a reținut că prin Decretul nr. 92/1950 imobilul revendicat a fost naționalizat ca bun aparținând numitei A.C.

și ca, prin urmare, el nu mai putea fi dobândit ulterior de reclamantă pe cale succesorală. Apelul făcut de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 289 pronunțată de secția a IV a civilă a Curții de Apel București la 25 mai 2000 în dosarul nr. 849/2000. În considerentele deciziei menționate s-a subliniat că în apel reclamanta a încălcat dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. modificând cauza juridică inițială a acțiunii prin invocarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a reținut totodată că potrivit art. III pct. 5 din anexa aceleiași Legi nr. 213/1998 imobilul revendicat aparținea domeniului public. Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs reclamanta H.V.S., iar prin decizia nr. 5037 pronunțată de Curtea Suprema de Justiție, secția civilă, la 8 decembrie 2000 în dosarul nr. 2991/ 2000 recursul a fost admis.

Prin aceeași decizie s-a dispus casarea ambelor hotărâri pronunțate anterior cu consecința trimiterii cauzei aceluiași tribunal în vederea rejudecării evidențiindu-se lipsa de coerență “echivalența unei nemotivări” a considerentelor respectivelor hotărâri. Aceasta din urmă apreciere a fost dezvoltată de către instanță de recurs subliniindu-se că soluționarea cauzei în fond și în apel s-a făcut fără a se cerceta și clarifica unele aspecte esențiale pentru judecarea litigiului precum: - “identificarea imobilului și a adevăratului său proprietar la data naționalizării”; - “respectarea identității dintre acesta din urmă și persoana menționată ca proprietar în listele anexe la decretul de naționalizare”; - valabilitatea titlului de preluare a bunului de către stat” și - măsura în care “reclamanta justifică succesoral, calitatea de a pretinde dreptul dedus în Justiție și dacă acest drept este restituibil prin Justiție”.

De asemenea instanță de recurs s-a referit la chestiunea incidenței în cauza a dispozițiilor art. 6 alin. (2 )din Legea nr. 213/1998 reținând că aceasta “constituie o apărare de fond care poate fi invocată în orice stadiu al pricinii și care, în speță, a rămas neexaminată, deși instanțele erau obligate să o cerceteze și să răspundă, argumentat, asupra temeiniciei ei”. Ulterior casării cauza a fost înregistrată cu numărul de dosar 1140/2001 pe rolul secției a III a civile a Tribunalului București, iar prin sentința civilă nr. 366 pronunțată la 30 martie 2001 instanță astfel sesizată a admis acțiunea obligându-i pe pârâți “să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 213,58 mp și construcție”.

În considerentele sentinței s-a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar al imobilului avute de tatăl său depunând atât contractele prin care acesta a cumpărat terenul în anul 1945 cât și înscrisurile care atestă edificarea de către H.C. pe terenul respectiv a construcției care astfel a făcut obiectul accesiunii în condițiile art. 492 și urm. C. civ. S-a mai reținut că măsura naționalizării nu a produs efectul translativ de proprietate deoarece a fost dispusă “fără respectarea identității dintre adevăratul proprietar (H.C.) și cel menționat în lista anexă la decret ca proprietar la poziția 1842 (C.A.)”.

În același sens s-a relevat ca probele administrate în cauză nu confirma nici ele existența unui transfer de proprietate cât privește imobilul în favoarea numitei C.A., dar atestă că o altă proprietate care a aparținut cu adevărat acesteia era situată la nr. 17, aspect care oferă o posibilă explicație a inadvertenței existente în listele anexă ale decretului de naționalizare. În contextul menționat s-a reținut de către instanță că “statul nu posedă un titlu valabil opozabil reclamantei, iar imobilul este restituibil în natură” conchizându-se ca - în calitatea sa de moștenitoare legală a proprietarului originar - H.V.S. era pe deplin îndreptățită să formuleze acțiunea în revendicare. Împotriva acestei sentințe au făcut apeluri toți cei trei pârâți, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV a civilă, cu numărul de dosar 3366/2001.

Prin decizia nr. 501 pronunțată la 23 octombrie 2001 instanța astfel sesizată a respins ca nefondat apelul pârâtului I.S.E.R. București. Totodată au fost admise apelurile făcute de Consiliul General al Municipiului București și Academia Română, iar hotărârea pronunțată în fond după casare a fost schimbată în parte în sensul respingerii acțiunii în ceea ce îi privește pe acești doi pârâți “ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă”, celelalte dispoziții ale sentinței fiind menținute. Pronunțând această decizie instanța de apel a reținut în esență că I.S.E.R. București se afla în raporturi de subordonare față de Academia Română, însă cele doua instituții au personalitate juridică distinctă și patrimonii diferite, prezența celei din urmă în proces în calitate de pârâtă nefiind deci justificată în condițiile în care numai primul pârât își avea sediul în imobilul revendicat.

S-a apreciat totodată că legitimarea procesuală a pârâtului Consiliul General al Municipiului București ar fi putut opera numai în măsura în care, din punct de vedere formal, imobilul revendicat ar fi aparținut domeniului public de interes local, condiție care în speță nu era îndeplinita. Pe de alta parte instanță de apel a înlăturat ca nefondate susținerile intimatului-pârât I.S.E.R. BUCUREȘTI conform cărora imobilul ce formează obiectul litigiului nu era susceptibil de a fi revendicat, inclusiv pe considerentul ca la data naționalizării acest bun se mai afla in patrimoniul lui H.C. O altă apărare de care s-a prevalat acest intimat-pârât in apel si prin care in esența se susținea ca judecarea cauzei de fata se impunea a fi suspendata conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost de asemenea înlăturată apreciindu-se ca o astfel de măsura putea fi luata numai la cererea reclamantei.

La 19 decembrie 2001 pârâtul I.S.E.R. BUCUREȘTI a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 232 / 2002. In motivarea recursului s-a reiterat susținerea potrivit căreia judecarea acțiunii trebuia sa fie suspendata in condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 afirmându-se ca prin ignorarea acestui aspect instanță de apel a pronunțat o hotărâre care intra sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În același sens s-a invocat faptul că, în paralel cu judecarea cauzei, reclamanta a inițiat procedura administrativa de obținere a unor măsuri reparatorii formulând notificarea prealabila prevăzută de legea menționată.

Un alt motiv de recurs - întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. - a vizat nerespectarea de către instanțe a dispozițiilor din decizia de casare in raport cu care reclamantei ii revenea obligația de a dovedi ca la data naționalizării imobilul revendicat se afla in patrimoniul defunctului H.C. În legătură cu recursul astfel declarat intimata-reclamanta a susținut că acesta este nefondat solicitând respingerea lui, iar intimatul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTII a pus concluzii de admitere afirmând ca reclamanta nu are calitate procesuala. In ceea ce o privește intimata-pârâtă ACADEMIA ROMANA nu a fost reprezentata in fata acestei Curți si nici nu si-a făcut cunoscut in scris punctul de vedere referitor la recursul declarat in cauza.

Recursul este nefondat. In acest sens Curtea are in vedere ca in conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevederile respectivului act normativ erau “aplicabile” si in cazul acțiunilor care la data intrării lui in vigoare se aflau in curs de judecata, “persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecata sau solicitând suspendarea cauzei”. Întrucât textul citat se refera exclusiv la un drept de opțiune al “persoanei îndreptățite”, iar în speță H.V.S. nu a solicitat suspendarea judecării cauzei, instanțele nu erau nici ele îndreptățite să dispună o astfel de măsură. Așa fiind este lipsită de suport critica formulată de recurentul-pârât cât privește neaplicarea în cauză a suspendării prevăzute de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În același timp este de reținut că măsura casării cu trimitere dispusă prin decizia acestei Curți nr. 5037 din 8 decembrie 2000 a avut ca principală rațiune necesitatea reanalizării într-o manieră coerentă a tuturor aspectelor esențiale ale procesului, eventualitatea administrării unor probe noi nefiind exclusă, dar nici menționată expres. Soluționând cauza în fond după casare instanța de trimitere a făcut o analiză detaliată a probelor, majoritatea administrate de către reclamantă, conform art. 1169 din C. civ., în primul ciclu procesual.

În urma acelei analize s-a conchis în mod justificat că în speță s-a făcut dovada că tatăl reclamantei, pe care aceasta îl moștenește, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin două contracte de cumpărare, iar asupra construcției prin accesiune și ca persoana menționată în lista anexă a decretului de naționalizare ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului a avut în proprietate un alt imobil situat pe aceeași stradă la numărul 17, aspect care s-a aflat probabil la originea inadvertenței invocate de H.V.S. Aceste constatări corespund, conform art. 315 C. proc. civ., cerințelor evocate în decizia de casare. Pe de altă parte respectiva decizie nu excludea posibilitatea ca părțile interesate să propună administrarea unor noi probe.

Această posibilitate nu a fost valorificata de pârâtul I.S.E.R. București care, susținând că înaintea naționalizării ar fi operat un transfer de proprietate între H.C. și C.A., avea la rândul său obligația de a proba această afirmație conform art. art. 1169 C. civ. Prin urmare nici sub acest ultim aspect analizat decizia recurată nu intră sub incidența art. 304 C. proc. civ., astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul I.S.E.R. București împotriva deciziei nr. 501 din 23 octombrie 2001 a Curții de Apel București secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2003.