ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1838/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 3 decembrie 1998 la Tribunalul București reclamanta C.F. a chemat în judecată pe pârâta SC C.C.C.F. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a actului de expropriere de către stat prin Decretul nr. 214/1948 a imobilului situat în București, sector 2 cu consecința obligării pârâtei de a-i restitui imobilul.

In motivarea acțiunii, încadrată în drept inițial pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., apoi și pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 reclamanta a arătat că imobilul a aparținut tatălui său (C.I., decedat în anul 1970), dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 14 aprilie 1943, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat sub nr. 6019 din 7 iunie 1943. Prin Decretul nr. 214 din 26 august 1948 pentru declararea de utilitate publică și exproprierea unor bunuri care au servit și servesc funcționării căminelor și cantinelor studențești, imobilul a fost expropriat în favoarea statului pentru a fi folosit de Ministerul învățământului Public în scopul funcționării unui cămin studențesc. In realitate exproprierea nu s-a făcut în scop de utilitate publică și oricum era contrară art. 8 din Constituția de la acea dată, care garanta proprietatea particulară și dreptul de moștenire ca și art. 480-481 C. civ.

întrucât s-a făcut fără acordarea vreunei despăgubiri. Mai mult, potrivit art. 4 din Decretul nr. 214/1948 orice opoziție la aducerea la îndeplinire a prevederilor decretului era considerată infracțiune și se pedepsea cu 5-10 ani muncă silnică și confiscarea averii. Până în anul 1965 imobilul a fost folosit de Institutul de Arhitectură București ca și cămin pentru studenți, dată după care a fost transferat în patrimoniul pârâtei, societate cu capital de stat care îl folosește pentru birouri. Privatizarea pârâtei prin cumpărare de acțiuni (contr. nr. 49 din 20 februarie 1995 încheiat cu FPS; contr. nr. 186 din 20 februarie 1995 încheiat cu FPS IV Muntenia) nu are relevanță în ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantei în calitate de succesoare a tatălui său, calitate dovedită cu certificatul de moștenitor nr. 26/1971 emis de fostul Notariat de stat al sectorului IV București, această privatizare fiind o operațiune ce nu îi este opozabilă.

Privatizarea pârâtei nu înseamnă un nou transfer de proprietate deoarece este vorba de aceeași persoană juridică, vânzarea acțiunilor deținute de stat neoperând vreo transmisiune a dreptului de proprietate către noii acționari (imobilul a rămas tot în administrarea C.C.C.F.). Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual au fost casate de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 4311 din 29 noiembrie 2002,care a admis recursul declarat de reclamanta C.F. și a trimis cauza Tribunalului București pentru rejudecare reținând că pricina trebuia să fie judecată în contradictoriu cu statul, care a dispus exproprierea. Cu ocazia rejudecării, la instanța de fond reclamanta a cerut introducerea în cauză în calitate de pârâți, ca reprezentanți ai statului, conform deciziei de casare, a Municipiului București - C.G.M.B.

prin Primarul General și a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, în subsidiar obligarea la plata de despăgubiri bănești. In al doilea ciclu procesual Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea prin sentința nr. 332/2004, iar apelul reclamantei a fost respins prin decizia nr. 2138/2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Prin decizia nr. 9031 din 8 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 2138 A din 11 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că instanțele trebuiau să compare cele două titluri, al reclamantei și al pârâtei și să decidă care este preferabil. In speță a fost examinat numai titlul statului din perspectiva criticilor formulate de reclamantă, fără a fi analizat titlul reclamantei și fără ca analiza să se fi efectuat din autor în autor. Mai mult, criticile aduse de reclamantă titlului invocat de stat nu au fost examinate în raport de dispozițiile legale aplicabile speței, instanța de apel făcând trimitere fie la prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 ce nu erau incidente în cauză, fie în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, act normativ intrat în vigoare ulterior sesizării instanței.

In acest context s-a reținut că instanța de apel nu a examinat în ce măsură Decretul nr. 214/1948 și deciziunea nr. 229.332/ 1948 a Ministerului învățământului Public erau în acord cu prevederile art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948 cel puțin sub aspectul despăgubirii echitabile ce se cuvenea proprietarului deposedat cât timp nici în cuprinsul decretului și nici al deciziunii nu se face vreo mențiune cu privire la despăgubirea cuvenită acestuia iar art. 14 din decret paraliza orice acțiune a proprietarului expropriat pentru valorificarea dreptului său de proprietate prin calificarea acesteia ca infracțiune.

Din această perspectivă s-a reținut că instanța de apel a ajuns la o concluzie greșită potrivit căreia sarcina probei privind neacordarea despăgubirilor este greșită și contrazisă de conținutul Decretului nr. 214/1948 și al Deciziunii nr. 229.332/ 1948. In același context se încadrează și reproșul făcut reclamantei, respectiv autorului ei că nu s-a contestat măsura exproprierii la momentul respectiv. In fine, deși s-a respins acțiunea în ceea ce privește ambele capete de cerere formulate, pentru capătul de cerere subsidiar instanța de apel a invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, deși acest temei juridic nu era aplicabil, litigiul fiind pornit anterior intrării în vigoare a acestei legi.

In acest context instanța trebuia să examineze potrivit dreptului comun în ce măsură o acțiune reală cum este acțiunea în revendicare poate fi transformată într-o acțiune în despăgubiri, deci o acțiune personală, respectiv condițiile de exercitare a ei. In rejudecare, prin decizia nr. 675 A din 23 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamanților V.V.G., V.M., M.A. și M.V. (moștenitorii reclamantei defuncte C.F.) împotriva sentinței civile nr. 332/2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul București prin Primar General și SC C.C.C.F.

SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL. A schimbat sentința în sensul că a admis cererea astfel cum a fost precizată și restrânsă. A constatat nulitatea măsurii exproprierii imobilului în litigiu, dispusă prin Decretul nr. 214/1948. A obligat pe pârâta SC C.C.C.F. SA să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București sector 2. A obligat intimații la 1925 lei cheltuieli de judecată către apelanți. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că urmare decesului reclamantei au fost introduși în cauză în calitate de succesori V.V.G., V.M., M.A. și V.M., care au restrâns cadrul procesual în sensul că au renunțat la judecata în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București precum și la judecarea cererii subsidiare de obligare a acestui pârât și a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilului.

S-a mai reținut că din probatoriul administrat a rezultat că Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului Român nu deține dovezi în sensul că pentru imobilul revendicat au fost plătite despăgubiri ca urmare a exproprierii dispuse prin Deciziunea Ministerului învățământului Public nr. 229332 din 23 septembrie 1948 dată în aplicarea Decretului nr. 214/1948. Prin urmare decizia și decretul de expropriere contraveneau dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Constituția de la 1948 întrucât preluarea bunului de către stat s-a făcut fără plata unei despăgubiri echitabile, astfel că măsura exproprierii imobilului în litigiu este lovită de nulitate absolută.

Comparând titlurile de proprietate exhibate de părți instanța a reținut că reclamanții își întemeiază acțiunea pe actul de vânzare-cumpărare din 14 aprilie 1943 transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat sub nr. 6019 din 7 iunie 1943 ce a aparținut defunctului C.I., în vreme ce intimata-pârâtă SC C.C.C.F. SA a arătat că deține imobilul în condițiile Decretului nr. 409/1955, al Dispoziției nr. 62/3869 din 3 aprilie 1987, în temeiul Legii nr. 15/1990 (art. 20) și ca urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 209/1995 și nr. 49/1995 încheiate cu Fondul Proprietății de Stat și cu Fondul Proprietății Private. In aceste condiții titlul de proprietate al autorului apelanților-reclamanți este mai bine caracterizat întrucât este mai vechi și a fost transcris în registrul de transcripțiuni al fostului Tribunal Ilfov la 7 iunie 1943, în vreme ce titlul pârâtei se întemeiază la origine pe Decretul de expropriere nr. 214/1948.

Față de constatarea nulității măsurii de expropriere dispuse în temeiul acestui act normativ instanța a reținut că titlul de proprietate al pârâtei provine de la un neproprietar și a dat preferință titlului reclamanților, a admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâta SC C.C.C.F. SA să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul. In raport de restrângerea cadrului procesual în sensul că reclamanții au renunțat la judecarea capătului de cerere subsidiar instanța a apreciat că nu se mai impune a se analiza admisibilitatea și condițiile de exercitare a cererii de transformare a unei acțiuni reale într-una personală. Împotriva acestei decizii au declarat recurs: pârâta SC C.C.C.F.

SA, pârâtul Municipiul București prin Primar General și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. SC C.C.C.F. SA își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea este criticată pentru că potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. „In apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi" . Prin renunțarea la judecarea cererii subsidiare de obligare a SC C.C.C.F. SA și Ministerului Finanțelor Publice la plata de despăgubiri și renunțarea la judecata față de Municipiul București s-a modificat obiectul cererii de chemare în judecată și părțile. Dispozițiile art. 246 C. proc. civ. reținute de instanță nu sunt aplicabile întrucât privesc „Procedura înaintea primei instanțe", iar renunțarea s-a realizat în apel, iar apelanții nu au renunțat la judecată, ci și-au restrâns obiectul cererii.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ. . Reclamanții nu au solicitat instanței anularea actelor de proprietate ale pârâtei, nu au dovedit reaua-credință a intimaților la cumpărarea imobilului, ca atare, nefiind desființat titlul SC C.C.C.F. SA acțiunea în revendicare era paralizată. Hotărârea este dată cu încălcarea legii întrucât nu a avut în vedere că pârâta este dobânditor de bună credință. In conflictul de interese legitime ale fostului proprietar și ale dobânditorului de bună-credință practica și doctrina au preferat subdobânditorul. Prezumția de bună credință a SC C.C.C.F. București nu a fost răsturnată.

Jurisprudența CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bunăcredință este protejat conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pe considerentul că „Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta procedura responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri" . Hotărârea este nelegală și deoarece cenzura realizată de instanță asupra legalității exproprierii în raport de prevederile constituționale s-a realizat în temeiul Legii nr. 213/1998, fără a ține seama de principiul neretroactivității legii,a principiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și a principiului validității aparenței în drept.

Ministerul Economiei și Finanțelor își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Având în vedere că reclamanții au renunțat la capătul de cerere prin care solicitau plata de despăgubiri în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar pe capătul de cerere privind lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă, nu se poate reține o culpă procesuală în sarcina sa pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. In acest sens, arată recurentul, au fost încălcate dispozițiile art. 276 și art. 277 C. proc. civ. Municipiul București Primarul General își întemeiază criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Consideră decizia pronunțată dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., fiind greșit obligați la plata cheltuielilor de judecată deoarece acțiunea a fost admisă doar în contradictoriu cu SC C.C.C.F. SA. Reclamanții au restrâns cadrul procesual în apel în sensul că au renunțat la judecata în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București și la judecarea cererii subsidiare de obligare a acestuia și de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri. I. Recursurile pârâților Municipiul București prin Primar General și al Ministerului Finanțelor Publice vor fi admise pentru următoarele considerente. Conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Principiile care guvernează acest articol sunt culpa procesuală și unicitatea procesului civil, care impun ca în conținutul cheltuielilor de judecată să fie incluse toate cheltuielile făcute cu procesul, în toate fazele. Articolul enunțat presupune dovedirea culpei procesuale, cerință neîndeplinită în cauză. Aceasta deoarece din analiza lucrărilor dosarului (filele 66 și 79 dosar nr. 43580/1/2004 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie) rezultă că reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului revendicat.

Așa fiind, în raport de poziția reclamanților, constatată de instanța de apel în considerente, nu se poate reține culpa procesuală în sarcina pârâților, recursul acestora se vădește a fi fondat și pe cale de consecință va fi admis, înlăturându-se din dispozitiv obligația pârâților de a plăti cheltuielile de judecată către apelanți. II. Recursul pârâtei SC C.C.C.F. SA va fi respins pentru următoarele considerente. Pârâta SC C.C.C.F. SA critică decizia pentru că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ. în sensul că reclamanții nu au solicitat anularea actelor sale de proprietate, nu au dovedit reaua sa credință la cumpărarea imobilului și, nefiind desființat titlul său, reclamanții nu aveau deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Printr-o altă critică pârâta arată că fiind dobânditor de bună credință drepturile sale sunt protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar cenzura instanței a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 213/1998, cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare. Cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Având în vedere acest temei juridic și îndrumările deciziei nr. 9031 din 8 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în mod corect s-a făcut compararea titlurilor reclamanților și pârâtei SC C.C.C.F.

SA S-a reținut că titlul de proprietate al autorului reclamanților este mai bine caracterizat întrucât este mai vechi și a fost transcris în registrul de transcripțiuni al fostului Tribunal Ilfov la 7 iunie 1943, în vreme ce titlul pârâtei se întemeiază pe Decretul de expropriere nr. 214/1948. Or, constatându-se nulitatea măsurii de expropriere dispusă în temeiul acestui act normativ, pe cale de consecință titlul de proprietate al pârâtei provine de la un neproprietar și în mod corect s-a dat preferință titlului reclamanților. In acest context nu era necesară solicitarea anulării actelor de proprietate ale pârâtei și să se dovedească reaua sa credință la cumpărarea imobilului, situație în care nu poate fi primită susținerea că reclamanții nu aveau deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Temeiul juridic al acțiunii fiind art. 480-481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998 rezultă că nu poate fi primită nici critica prin care se susține că instanța a încălcat principiul neretroactivității legii. Acțiunea fiind introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este supusă dispozițiilor dreptului comun privind soluționarea acțiunilor în revendicare, pe care s-au întemeiat reclamanții și este lipsită de relevanță buna credință sau reaua-credință în deținerea bunului, pe care pârâta SC C.C.C.F. SA o invoca in recurs. In concluzie, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primar General și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar recursul pârâtei SC C.C.C.F.

SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL va fi respins. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primar General și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 675 A din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează în parte decizie în sensul că înlătură obligarea pârâților Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. Respinge recursul pârâtei SC C.C.C.F. SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 17 martie 2010.