ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1838/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1838/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 3 decembrie

1998 la Tribunalul București reclamanta C.F. a chemat în judecată pe pârâta SC

C.C.C.F. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate

nulitatea absolută a actului de expropriere de către stat prin Decretul nr.

214/1948 a imobilului situat în București, sector 2 cu consecința obligării

pârâtei de a-i restitui imobilul.

In motivarea acțiunii, încadrată în

drept inițial pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., apoi și pe art. 6 din Legea

nr. 213/1998 reclamanta a arătat că imobilul a aparținut tatălui său (C.I.,

decedat în anul 1970), dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 14 aprilie

1943, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat sub nr. 6019 din 7

iunie 1943.

Prin Decretul nr. 214 din 26 august

1948 pentru declararea de utilitate publică și exproprierea unor bunuri care au

servit și servesc funcționării căminelor și cantinelor studențești, imobilul a

fost expropriat în favoarea statului pentru a fi folosit de Ministerul

învățământului Public în scopul funcționării unui cămin studențesc.

In realitate exproprierea nu s-a făcut

în scop de utilitate publică și oricum era contrară art. 8 din Constituția de

la acea dată, care garanta proprietatea particulară și dreptul de moștenire ca

și art. 480-481 C. civ. întrucât s-a făcut fără acordarea vreunei despăgubiri.

Mai mult, potrivit art. 4 din Decretul nr. 214/1948 orice opoziție la aducerea

la îndeplinire a prevederilor decretului era considerată infracțiune și se

pedepsea cu 5-10 ani muncă silnică și confiscarea averii.

Până în anul 1965 imobilul a fost

folosit de Institutul de Arhitectură București ca și cămin pentru studenți,

dată după care a fost transferat în patrimoniul pârâtei, societate cu capital

de stat care îl folosește pentru birouri.

Privatizarea pârâtei prin cumpărare de

acțiuni

(contr.

nr. 49

din 20 februarie 1995

încheiat cu FPS;

contr.

nr. 186

din 20 februarie 1995

încheiat cu FPS

IV

Muntenia) nu are relevanță în ceea ce privește dreptul

de proprietate al reclamantei în calitate de succesoare a tatălui său, calitate

dovedită cu certificatul de moștenitor nr. 26/1971 emis de fostul Notariat de

stat al sectorului

IV

București, această privatizare fiind o operațiune ce

nu îi este opozabilă.

Privatizarea pârâtei nu înseamnă un nou

transfer de proprietate deoarece este vorba de aceeași persoană juridică,

vânzarea acțiunilor deținute de stat neoperând vreo transmisiune a dreptului de

proprietate către noii acționari (imobilul a rămas tot în administrarea

C.C.C.F.).

Hotărârile pronunțate în primul ciclu

procesual au fost casate de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin

decizia nr. 4311 din 29 noiembrie 2002,care a admis recursul declarat de

reclamanta C.F. și a trimis cauza Tribunalului București pentru rejudecare

reținând că pricina trebuia să fie judecată în contradictoriu cu statul, care a

dispus exproprierea. Cu ocazia rejudecării, la instanța de fond reclamanta a

cerut introducerea în cauză în calitate de pârâți, ca reprezentanți ai

statului, conform deciziei de casare, a Municipiului București - C.G.M.B. prin

Primarul General și a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, în

subsidiar obligarea la plata de despăgubiri bănești.

In al doilea ciclu procesual Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea prin sentința nr.

332/2004, iar apelul reclamantei a fost respins prin decizia nr. 2138/2004 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Prin decizia nr. 9031 din 8 noiembrie

2006 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr.

2138 A din 11 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare. Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că instanțele trebuiau să compare cele două

titluri, al reclamantei și al pârâtei și să decidă care este preferabil. In

speță a fost examinat numai titlul statului din perspectiva criticilor

formulate de reclamantă, fără a fi analizat titlul reclamantei și fără ca

analiza să se fi efectuat din autor în autor. Mai mult, criticile aduse de

reclamantă titlului invocat de stat nu au fost examinate în raport de

dispozițiile legale aplicabile speței, instanța de apel făcând trimitere fie la

prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 ce nu erau incidente în cauză, fie în

raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, act normativ intrat în

vigoare ulterior sesizării instanței. In acest context s-a reținut că instanța

de apel nu a examinat în ce măsură Decretul nr. 214/1948 și deciziunea

nr. 229.332/

1948 a Ministerului învățământului Public erau în

acord cu prevederile art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948 cel puțin sub

aspectul despăgubirii echitabile ce se cuvenea proprietarului deposedat cât

timp nici în cuprinsul decretului și nici al deciziunii nu se face vreo

mențiune cu privire la despăgubirea cuvenită acestuia iar art. 14 din decret

paraliza orice acțiune a proprietarului expropriat pentru valorificarea

dreptului său de proprietate prin calificarea acesteia ca infracțiune. Din

această perspectivă s-a reținut că instanța de apel a ajuns la o concluzie

greșită potrivit căreia sarcina probei privind neacordarea despăgubirilor este

greșită și contrazisă de conținutul Decretului nr. 214/1948 și al Deciziunii

nr. 229.332/

făcut reclamantei, respectiv autorului ei că nu s-a contestat măsura

exproprierii la momentul respectiv. In fine, deși s-a respins acțiunea în ceea

ce privește ambele capete de cerere formulate, pentru capătul de cerere

subsidiar instanța de apel a invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001,

deși acest temei juridic nu era aplicabil, litigiul fiind pornit anterior

intrării în vigoare a acestei legi. In acest context instanța trebuia să

examineze potrivit dreptului comun în ce măsură o acțiune reală cum este

acțiunea în revendicare poate fi transformată într-o acțiune în despăgubiri,

deci o acțiune personală, respectiv condițiile de exercitare a ei.

In rejudecare, prin decizia nr. 675 A

din 23 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamanților V.V.G.,

V.M., M.A. și M.V. (moștenitorii reclamantei defuncte C.F.) împotriva sentinței

civile nr. 332/2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, Municipiul București prin Primar General și SC C.C.C.F. SA prin

lichidator judiciar SC A.L. SRL. A schimbat sentința în sensul că a admis

cererea astfel cum a fost precizată și restrânsă. A constatat nulitatea măsurii

exproprierii imobilului în litigiu, dispusă prin Decretul nr. 214/1948. A

obligat pe pârâta SC C.C.C.F. SA să lase reclamanților în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București sector 2.

A obligat intimații la 1925 lei

cheltuieli de judecată către apelanți.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că urmare decesului reclamantei au fost introduși în cauză

în calitate de succesori V.V.G., V.M., M.A. și V.M., care au restrâns cadrul procesual

în sensul că au renunțat la judecata în contradictoriu cu intimatul-pârât

Municipiul București precum și la judecarea cererii subsidiare de obligare a

acestui pârât și a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata de

despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilului. S-a mai reținut că din

probatoriul administrat a rezultat că Ministerul Economiei și Finanțelor în

calitate de reprezentant al Statului Român nu deține dovezi în sensul că pentru

imobilul revendicat au fost plătite despăgubiri ca urmare a exproprierii

dispuse prin Deciziunea Ministerului învățământului Public nr. 229332 din 23

septembrie 1948 dată în aplicarea Decretului nr. 214/1948.

Prin urmare decizia și decretul de

expropriere contraveneau dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Constituția de la

1948 întrucât preluarea bunului de către stat s-a făcut fără plata unei

despăgubiri echitabile, astfel că măsura exproprierii imobilului în litigiu

este lovită de nulitate absolută.

Comparând titlurile de proprietate

exhibate de părți instanța a reținut că reclamanții își întemeiază acțiunea pe

actul de vânzare-cumpărare din 14 aprilie 1943 transcris în registrul de

transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat sub nr. 6019 din 7 iunie

1943 ce a aparținut defunctului C.I., în vreme ce intimata-pârâtă SC C.C.C.F.

SA a arătat că deține imobilul în condițiile Decretului nr. 409/1955, al

Dispoziției nr. 62/3869 din 3 aprilie 1987, în temeiul Legii nr. 15/1990 (art.

20) și ca urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 209/1995 și

nr. 49/1995 încheiate cu Fondul Proprietății de Stat și cu Fondul Proprietății

Private. In aceste condiții titlul de proprietate al autorului

apelanților-reclamanți este mai bine caracterizat întrucât este mai vechi și a

fost transcris în registrul de transcripțiuni al fostului Tribunal Ilfov la 7

iunie 1943, în vreme ce titlul pârâtei se întemeiază la origine pe Decretul de

expropriere nr. 214/1948.

Față de constatarea nulității măsurii

de expropriere dispuse în temeiul acestui act normativ instanța a reținut că

titlul de proprietate al pârâtei provine de la un neproprietar și a dat

preferință titlului reclamanților, a admis acțiunea în revendicare și a obligat

pârâta SC C.C.C.F. SA să le lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie imobilul.

In raport de restrângerea cadrului

procesual în sensul că reclamanții au renunțat la judecarea capătului de cerere

subsidiar instanța a apreciat că nu se mai impune a se analiza admisibilitatea

și condițiile de exercitare a cererii de transformare a unei acțiuni reale

într-una personală.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs: pârâta SC C.C.C.F. SA, pârâtul Municipiul București prin Primar General

și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

SC C.C.C.F. SA își întemeiază recursul

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea este criticată pentru că potrivit

art. 294 alin. (1) C. proc. civ. „In apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face alte cereri noi" . Prin renunțarea la judecarea cererii subsidiare de

obligare a SC C.C.C.F. SA și Ministerului Finanțelor Publice la plata de

despăgubiri și renunțarea la judecata față de Municipiul București s-a

modificat obiectul cererii de chemare în judecată și părțile. Dispozițiile art.

246 C. proc. civ. reținute de instanță nu sunt aplicabile întrucât privesc

„Procedura înaintea primei instanțe", iar renunțarea s-a realizat în apel,

iar apelanții nu au renunțat la judecată, ci și-au restrâns obiectul cererii.

Hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ. . Reclamanții nu au solicitat

instanței anularea actelor de proprietate ale pârâtei, nu au dovedit

reaua-credință a intimaților la cumpărarea imobilului, ca atare, nefiind

desființat titlul SC C.C.C.F. SA acțiunea în revendicare era paralizată.

Hotărârea este dată cu încălcarea legii

întrucât nu a avut în vedere că pârâta este dobânditor de bună credință. In

conflictul de interese legitime ale fostului proprietar și ale dobânditorului

de bună-credință practica și doctrina au preferat subdobânditorul. Prezumția de

bună credință a SC C.C.C.F. București nu a fost răsturnată. Jurisprudența CEDO

a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bunăcredință este

protejat conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale pe considerentul că „Diminuarea

vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel

încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse

în situația de a suporta procedura responsabilității statului care a confiscat

în trecut aceste bunuri" .

Hotărârea este nelegală și deoarece

cenzura realizată de instanță asupra legalității exproprierii în raport de

prevederile constituționale s-a realizat în temeiul Legii nr. 213/1998, fără a

ține seama de principiul neretroactivității legii,a principiului ocrotirii

bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și a principiului

validității aparenței în drept.

Ministerul Economiei și Finanțelor își întemeiază

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere că reclamanții au

renunțat la capătul de cerere prin care solicitau plata de despăgubiri în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar pe

capătul de cerere privind lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală

pasivă, nu se poate reține o culpă procesuală în sarcina sa pentru a fi obligat

la plata cheltuielilor de judecată. In acest sens, arată recurentul, au fost

încălcate dispozițiile art. 276 și art. 277 C. proc. civ.

Municipiul București Primarul General

își întemeiază criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Consideră

decizia pronunțată dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., fiind greșit obligați la plata cheltuielilor de

judecată deoarece acțiunea a fost admisă doar în contradictoriu cu SC C.C.C.F.

SA. Reclamanții au restrâns cadrul procesual în apel în sensul că au renunțat

la judecata în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București și la

judecarea cererii subsidiare de obligare a acestuia și de obligare a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri.

I.

Recursurile pârâților Municipiul București prin Primar

General și al

Ministerului

Finanțelor Publice vor fi admise pentru următoarele considerente.

Conform dispozițiilor art. 274 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ. „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Principiile care

guvernează acest articol sunt culpa procesuală și unicitatea procesului civil,

care impun ca în conținutul cheltuielilor de judecată să fie incluse toate

cheltuielile făcute cu procesul, în toate fazele.

Articolul enunțat presupune dovedirea

culpei procesuale, cerință neîndeplinită în cauză.

Aceasta deoarece din analiza lucrărilor

dosarului (filele 66 și 79 dosar nr. 43580/1/2004 al Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie) rezultă că

reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind obligarea pârâților la

plata contravalorii imobilului revendicat.

Așa fiind, în raport de poziția

reclamanților, constatată de instanța de apel în considerente, nu se poate

reține culpa procesuală în sarcina pârâților, recursul acestora se vădește a fi

fondat și pe cale de consecință va fi admis, înlăturându-se din dispozitiv

obligația pârâților de a plăti cheltuielile de judecată către apelanți.

II.

Recursul pârâtei SC C.C.C.F. SA

va fi respins

pentru următoarele

considerente.

Pârâta SC C.C.C.F. SA critică decizia

pentru că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 și urm. C.

civ. în sensul că reclamanții nu au solicitat anularea actelor sale de

proprietate, nu au dovedit reaua sa credință la cumpărarea imobilului și,

nefiind desființat titlul său, reclamanții nu aveau deschisă calea acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Printr-o altă critică

pârâta arată că fiind dobânditor de bună credință drepturile sale sunt

protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar cenzura instanței a avut

în vedere dispozițiile Legii nr. 213/1998, cu încălcarea principiului

neretroactivității legii.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a

fi respinse ca atare.

Cererea de chemare în judecată este

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

Având în vedere acest temei juridic și

îndrumările deciziei nr. 9031 din 8 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în mod corect s-a

făcut compararea titlurilor reclamanților și pârâtei SC C.C.C.F. SA S-a reținut

că titlul de proprietate al autorului reclamanților este mai bine caracterizat

întrucât este mai vechi și a fost transcris în registrul de transcripțiuni al

fostului Tribunal Ilfov la 7 iunie 1943, în vreme ce titlul pârâtei se

întemeiază pe Decretul de expropriere nr. 214/1948. Or, constatându-se

nulitatea măsurii de expropriere dispusă în temeiul acestui act normativ, pe

cale de consecință titlul de proprietate al pârâtei provine de la un

neproprietar și în mod corect s-a dat preferință titlului reclamanților. In

acest context nu era necesară solicitarea anulării actelor de proprietate ale

pârâtei și să se dovedească reaua sa credință la cumpărarea imobilului,

situație în care nu poate fi primită susținerea că reclamanții nu aveau

deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ.

Temeiul juridic al acțiunii fiind art. 480-481

C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998 rezultă că nu poate fi primită nici

critica prin care se susține că instanța a încălcat principiul

neretroactivității legii.

Acțiunea fiind introdusă anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este supusă dispozițiilor dreptului

comun privind soluționarea acțiunilor în revendicare, pe care s-au întemeiat

reclamanții și este lipsită de relevanță buna credință sau reaua-credință în

deținerea bunului, pe care pârâta SC C.C.C.F. SA o invoca in recurs.

In concluzie, pentru considerentele

expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate de

pârâții Municipiul București prin Primar General și de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, iar recursul pârâtei SC C.C.C.F. SA prin

lichidator judiciar SC A.L. SRL va fi respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Municipiul București prin Primar General și de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 675 A din 22

septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează în parte

decizie în sensul că înlătură obligarea pârâților Municipiul București prin

Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Respinge recursul

pârâtei SC C.C.C.F. SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 17 martie 2010.