ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1058/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 29 august 2005 și ulterior modificată reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Orașului Eforie, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 366 din 18 iulie 2005 prin care pârâtul a respins notificarea având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în orașul Eforie, județul Constanța, cu motivarea că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a autorului reclamantului, N.T.B. și că nu s-a depus documentația în baza căreia imobilul a trecut în proprietatea statului. În cauză au formulat cerere de intervenție interes propriu D.M., D.B.I.

și D.M.D., precizând că sunt singurii moștenitori defunctului D.T.I., care la rândul său a fost unicul moștenitor al defunctei D.V.A., mama sa. Aceste părți nu și-au exprimat niciun punct de vedere cu privire la calitatea reclamantului P.C. în prezenta cauză. Cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu, așa cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la 19 noiembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 2325 din 17 decembrie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată cererea de intervenție; a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a anulat în parte dispoziția nr. 366 din 18 iulie 2005 emisă de Primarul Orașului Eforie, în ceea ce privește absența dovezii dreptului de proprietate al notificanților N.B.I.T.

și P.C. asupra imobilului ce formează obiectul notificării, situat în localitatea Eforie Sud, și a menținut celelalte dispoziții din actul contestat. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Reclamantul P.C. este moștenitorul defunctului N.B.I.T., care a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în calitate de legatar universal și a făcut dovada titlului de proprietate asupra imobilului. Astfel, prin sentința civilă nr. 657 din 12 iulie 1945 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin decizia nr. 415 din 23 decembrie 1946 a Curții de Apel București s-a împărțit averea rămasă de pe urma defunctului N.B.I.T. și s-a luat act de faptul că A.V.D., I.T.T.N.B. și G.A.T.N.B.

înțeleg să rămână în indiviziune cu privire la imobilul din stațiunea balneară Carmen Sylva, care este unul și același cu cel care face obiectul litigiului. Dreptul de proprietate al moștenitorilor sus-menționați a fost recunoscut prin hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 dată de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995. Prin hotărârea menționată s-a recunoscut dreptul petenților de a primi despăgubiri în valoare de 311 028 554 lei vechi pentru apartamentele nerestituite în natură din cadrul imobilului și pentru terenul aferent de 449,35 mp.

R eclamantul avea obligația să-și demonstreze susținerile cu probe, în sensul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, și anume să dovedească dacă respectiva hotărâre a fost sau nu adusă la îndeplinire, respectiv dacă despăgubirile au fost sau nu încasate de către persoanele îndreptățite și dacă apartamentele nerestituite sunt actualmente ocupate de chiriași, pentru a se putea aprecia asupra posibilității restituirii acestora în baza noii legi de reparație. Cum reclamantul nu a produs aceste dovezi, se impune menținerea celorlalte prevederi ale dispoziției atacate.

Prin decizia civilă nr. 178 din 8 septembrie 2008 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile declarate de reclamant și de intervenienți, a schimbat în tot sentința, a anulat dispoziția emisă de primar și l-a obligat să le acorde reclamantului și intervenienților măsuri reparatorii în echivalent conform art. 27 alin. (3), coroborat cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată; a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: 1.Referitor la apelul declarat de apelantul-reclamant P.C.

Reclamantul a învestit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv o plângere împotriva dispoziției nr. 366/2005 emisă de Primarul Orașului Eforie, județul Constanța, solicitând desființarea acesteia și admiterea notificării astfel cum a fost formulată, în sensul obligării Primăriei Eforie la restituirea imobilului. Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că imobilul din litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele lui N.B.T., având loc o preluare abuzivă. Dovada dreptului de proprietate pentru imobil și existența acestuia au fost recunoscute prin Hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului Județean Constanța în favoarea numiților N.G.A., N.B.I.T.

și D.V.A. pentru etajul I al corpului B din construcție situat în Eforie Sud, iar pentru apartamentele nerestituite în natură din cadrul imobilului s-au acordat despăgubiri. Hotărârea nr. 7128/1999 a Comisiei din cadrul Consiliului Județ ean Constanta se coroborează cu actele depuse de intimată, respectiv situația jur idică a imobilului, din care rezultă că acesta este situat în Eforie Sud, se suprapune peste lotul 1108 - plan parcelare Movila Techirghiol. Din evidențele fiscale lotul 1108 figurează astfel: 600 mp Vila B. (actualul imobil), matricola 1842/1940 B.T. N.B.T. a decedat în anul 1941, succesiunea a fost dezbătută în 1943, când prin hotărâre judecătorească s-au stabilit moștenitorii: N.B.I.T., D.A.V.

și N.G.A.B., menținându-se starea de indiviziune. În anul 1943 unul din cei trei moștenitori N.B.G.A. era minor și a decedat în 22 aprilie 2001, iar moștenirea acestuia a fost transmisă reclamantului P.C., în calitate de legatar universal, conform certificatului nr. 48 din 20 iunie 2001 emis de B.N.P. D.D. din București. În atare situație, apelantul-reclamant a făcut dovada transmiterii drepturilor patrimoniale care au aparținut lui N.B.G.A. către el, legitimându-și calitatea procesual activă și cota-parte ce îi revine din imobil. In aceste condiții, tribunalul a reținut greșit situația expusă mai sus, anulând numai în parte dispoziția nr. 366/2005. Făcându-se dovada dreptului de proprietate, a preluării abuzive a imobilului, actul administrativ trebuia anulat în totalitate.

2. Referitor la apelul declarat de intervenienții D.M., D.B.I., D.M.D. În baza actelor depuse la dosar, dispozițiile art. 49 C. proc. civ. referitoare la cererea de intervenție în interes propriu, sunt îndeplinite, întrucât intervenienții prin această cerere urmăresc valorificarea unu drept subiectiv propriu. Autorul părților a fost N.B.T., care la deces a lăsat imobilul în indiviziune celor trei copii: N.B.G.A. , al cărui moștenitor este reclamantul P.C., N.B.I.T., decedat și lui D.V.A. Certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei și actele de stai civilă (filele 246-f.266 dosar de fond) demonstrează calitatea de a sta în proces a acestor părți, care sunt de bună-credință, necontestând reclamantului P.C.

calitatea de legatar universal, dar în limita cotei indivize de 1/3 a acestuia, aspect pe care instanța de fond l-a reținut în mod greșit. Apelantul-reclamant a depus separat notificarea, solicitând restituirea integrală a imobilului sau despăgubirile cuvenite, procedând în mod nelegal, întrucât cunoștea de existența Hotărârii nr. 728/1999 a Comisiei Județene Constanta. Cum pentru acest imobil reclamantul are o cotă indiviză de 1/3, situația privind ieșirea din indiviziune poate fi rezolvată pe calea unei acțiuni separate. Demonstrându-și interesul legitim în formularea cererii de intervenție interes propriu, instanța de apel urmează a o aprecia ca fondată, urmând dispună în consecință. 3. Referitor la apelul declarat de Primarul Orașului Eforie.

În cererea de apel se contestată calitatea de moștenitor a reclamantului, susținere care este nefondată, deoarece prin certificatul depus la dosar s-a dovedit că de pe urma defunctului N.G.A., decedat la data de 22 aprilie 2001, P.C. este legatar universal și îi revine întreaga masă succesorală. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul P.C. și pârâtul Primarul orașului Eforie. 1.Reclamantul își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9, 5 și 7 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele: 1.1. Cererea de intervenție depusă în fața instanței de fond, pe care intervenienții au calificat-o ca fiind în interes propriu, a fost respinsă cu ocazia admisibilității sale în principiu.

Împotriva acestei soluții au formulat apel intervenienții, arătând că prin cererea formulată se urmărește valorificarea unui drept subiectiv propriu, fiind normal ca părțile să-și apere dreptul de proprietate ce se tinde a fi protejat în această instituție juridică. În considerentele deciziei recurate se arată în mod greșit că reclamantul ar fi formulat motive de apel atât în ceea ce privește cererea de intervenție cât și pe aspecte de fond. În realitate, reclamantul nu a formulat niciun fel de critici cu privire la modul în care a fost soluționată în principiu admisibilitatea cererii de intervenție. De asemenea, în mod greșit instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 49 C. proc. civ. sunt îndeplinite cu motivarea că intervenienții urmăresc valorificarea unui drept subiectiv propriu, apreciind că aceștia sunt de bună-credință.

Având în vedere că în litigiul de față este vorba despre o procedură prevăzută de legea specială – Legea nr. 10/2001, care are un caracter mixt, civil și administrativ, instanțele trebuie să aibă în vedere această situație și să soluționeze cererea de intervenție în interes propriu în lumina prevederilor din legea specială coroborate cu cele de drept comun. Dispoziția de soluționare a unei notificări adresate în baza Legii nr. 10/2001 poate fi atacată numai de către cel care a făcut notificarea, nu și de terțe persoane care pot justifica sau nu un interes propriu.

În condițiile în care contestația nu este accesibilă altor persoane decât celor care au formulat notificarea soluționată prin dispoziția primarului, urmează a se decide că, pentru identitate de motive, acestea nu au nici calea procesuală de a interveni în nume propriu în soluționarea acestei contestații, pentru că cel care nu are acces la justiție pe cale principală, nu poate avea acces prin calea procesuală a intervenției în interes propriu, care este o veritabilă chemare în judecată. Prevederile art. 50 C. proc. civ. instituie necesitatea ca orice cerere de intervenție să fie făcută în forma prevăzută de cererea de chemare în judecată și, coroborat cu prevederile art. 55 C. proc. civ. au condus la concluzia doctrinei, în sensul că această formă de participare a terților într-un proces trebuie să aibă caracterul unei a doua acțiuni care se grefează pe acțiunea reclamantului.

Astfel, intervenția principală întrucât este o acțiune propriu-zisă trebuie făcută în forma oricărei cereri de chemare în judecată (I.Stoenescu, S.Zilbestein, Drept procesual civil, 1977, pag.302). Față de cele arătate, în mod corect tribunalul a decis cu ocazia analizării admisibilității în principiu, respingerea cererii de intervenție, motiv pentru care se impune admiterea prezentului motiv de recurs, modificarea deciziei și respingerea apelului formulat de intervenienți. 1.2. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că în mod greșit instanța de apel a statuat pentru prima dată asupra fondului pretențiilor formulate de intervenienți.

Fiind respinsă în principiu de către instanța de fond, cererea conexă intitulată cerere de intervenție în interes propriu nu a fost examinată de instanța fondului sub aspectul temeiniciei sale, ci direct de către instanța de apel prin eliminarea practic a unei grave jurisdicții. Or, dacă prin ipoteză de lucru s-ar decide că și materia Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă intervenția în interes propriu, ar trebui ca și în acest caz să se respecte dispozițiile art. 297 C. proc. civ., în sensul că, în cazul în care nu s-a statuat asupra fondului cererii se impune trimiterea spre rejudecare a cauzei la aceeași instanță. 1.3. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat deopotrivă de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., recurentul susține că motivele sale de apel nu au fost examinate în totalitate de către instanța de control judiciar, care s-a mărginit la analiza probatoriului referitor la identitatea dintre calitatea de succesor al reclamantului față de defunctul N.G.A. și proba cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului. Legea nr. 10/2001 consacră principiul fundamental al restituirii în natură al bunurilor aflate sub incidența prevederilor sale, soluția acordării de despăgubiri sau măsuri reparatorii în echivalent, fiind excepție. Prevederile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată au în vedere cele stipulate în alin. (2) al aceluiași articol, iar în cauza de față primăria orașului Eforie nu a făcut dovada că bunul solicitat a fi restituit în natură ar fi fost înstrăinat în totalitate potrivit Legii nr. 112/1995.

În atare condiții soluția instanței se plasează în afara legii atât sub aspect procedural, deoarece nu a examinat toate motivele de apel, cât și pe fond, neexistând vreo statuare cu privire la actuala situație juridică a imobilului care face obiectul litigiului. Recurentul solicită, după caz, casarea deciziei și trimiterea cauzei la aceeași instanță sau modificarea acesteia, în sensul obligării pârâtului la restituirea în natură a imobilului. 2.Pârâtul primarul orașului Eforie, fără a motiva în drept cererea, reia istoricul procesului și arată că dreptul de proprietate al numiților A.V.D., I.T.T.N.B. și G.A.N.B. cu privire la imobilul în litigiu a fost recunoscut prin hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului județean Constanța.

Prin menționata hotărâre, petenților li s-a stabilit dreptul de proprietate asupra locuinței de la et. 1 al corpului B din imobilul litigios compusă din 2 camere și dependințe, precum și a cotei-indivize de 24,50 mp aferente acestei locuințe, acordându-se despăgubiri în valoare de 311.028.554 lei pentru apartamentele nerestituite în natură din cadrul acestui imobil, cât și pentru terenul aferent în cotă indiviză de 449,35 mp. În continuare, recurentul redă dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 referitoare la măsuri reparatorii și condițiile în care se acordă acestea persoanelor care au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, sub acest aspect, în mod corect a reținut tribunalul că reclamantul nu a propus probe din care să rezulte dacă hotărârea pronunțată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost sau nu adusă la îndeplinire, respectiv dacă despăgubirile au fost sau nu încasate de către persoanele îndreptățite.

Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, respingerea apelului declarat de reclamant, modificarea sentinței și respingerea acțiunii reclamantului. Intimații D.M., D.M.D. și D.B.I. au depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de reclamant, arătând că demersul acestuia nu are alt scop decât de a-i priva de dreptul lor succesoral de pe urma bunicului decedat, în condițiile în care reclamantului i se cuvine doar o cotă de 1/3; intimații solicită respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte constată că se impune admiterea recursurilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru următoarele considerente: 1. Criticile recurentului-reclamant referitoare la modul în care a fost soluționată cererea de intervenție sunt întemeiate, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Potrivit art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenție în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată. Pentru a putea fi calificată ca o cerere de intervenție în interes propriu, care are regimul unei veritabile cereri de chemare în judecată, cererea trebuia să cuprindă pretenția concretă a intervenienților, la valorificarea căreia tind prin participarea lor în proces. Or, în cauză cei trei intervenienți s-au mărginit la a afirma că sunt coproprietari în cotă de 1/3 ai imobilului în litigiu și că potrivit Legii nr. 10/2001 imobilul se restituie tuturor coproprietarilor, dar nu arată care este solicitarea adresată instanței.

Curtea de apel a considerat că se impune participarea lor în proces, dar omite că litigiul are ca obiect anularea unei dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2010, or, calitate procesuală activă poate avea, conform art. 26 din lege, exclusiv de persoana care a formulat notificarea, nu și terțe persoane. Chiar dacă intervenienții au la rândul lor o notificare, față de cea care a fost soluționată prin dispoziția atacată în prezentul litigiu sunt terți. Pe de altă parte, cum cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu de către tribunal, ea nu putea fi soluționată pe fond direct în apel, fără nesocotirea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. În realitate, astfel cum a fost formulată și având în vedere și precizările ulterioare ale intervenienților, cererea trebuia calificată ca fiind o intervenție accesorie, conform art. 49 alin. (3) C. proc.

civ., care putea fi primită și direct în apel, chiar fără învoirea părții potrivnice, conform art. 51 C. proc. civ. Astfel, intervenienții D.M., D.T.I. și D.M.D. au arătat că sunt unicii moștenitori ai defunctului D.T.I., care la rândul său a fost unicul moștenitor al defunctei D.V.A. Defunctul D.T.I. împreună cu N.B.I.T. au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat măsuri reparatorii în echivalent la valoarea întregului imobil din Eforie Sud, din care să se scadă valoarea părții din imobil restituite în natură pe care o ocupă. Conform declarației din recurs a intervenienților, această notificare nu a fost soluționată până în prezent.

În atare situație, de faptul că pentru unul și același imobil se solicită măsuri reparatorii de către mai multe persoane care se consideră îndreptățite, prin notificări diferite, trebuie să se țină seama în soluționarea prezentului litigiu pentru a se evita atât obligarea pârâtului la acordarea unei duble reparații pentru același imobil, dar și ignorarea drepturilor unora dintre notificatori, cu perspectiva generării unui nou litigiu. 2. În ceea ce privește modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, recursul reclamantului este, de asemenea, fondat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Deși reclamantul a solicitat anularea dispoziției emise de primar și restituirea în natură a imobilului, curtea de apel a anulat dispoziția și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a motiva de ce prevalează, în opinia sa, această formă de reparație.

Fiind vorba despre un imobil care a făcut și obiectul Legii nr. 112/1995, pretențiile reclamantului urmau a fi verificate prin prisma art. 20 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005. Potrivit alin. (1) al textului de lege menționat, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, pot solicita numai restituirea în natură, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflației, dacă imobilul nu a fost vândut până la intrarea în vigoare a acestei legi. În continuare se prevăd măsurile reperatorii ce se pot acorda atunci când, între timp, imobilul a fost vândut.

Sub acest aspect, curtea de apel nu stabilit în niciun fel situația de fapt: dacă imobilul mai este deținut de pârât sau a fost vândut, dacă despăgubirile stabilite în baza Legii nr. 112/1995 s-au și plătit efectiv despăgubiri etc. În lipsa acestor elemente, Înalta Curte nu poate verifica dacă dispozițiile legale referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent au fost sau nu respectate. 3. Pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 se întemeiază și recursul declarat de pârât. Conform alin. (2) teza a II-a, dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului.

Or, instanța de apel a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului - prin trimitere la art. 24 alin. (1) din reglementarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 – fără a stabili dacă s-au plătit deja despăgubiri care, în caz afirmativ trebuie reactualizate și deduse din actuala valoare. Critica recurentului pârât nu poate conduce însă la modificarea deciziei, în sensul respingerii acțiunii și menținerii dispoziției emise de primar, care, sub aspectul calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului al autorului acestuia este netemeinică și nelegală, așa cum s-a reținut de către instanțele anterioare și nu s-a contestat în recurs.

În ceea ce privește sarcina probei, revine celui care afirmă să facă dovada faptului pozitiv pretins, conform art. 1169 C. civ. În cazul în care despăgubirile nu au fost plătite, iar reclamantul pretinde acest lucru, nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, așa cum susține recurentul pârât. Pentru considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 5 și 7 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru lămurirea pe deplin a situației juridice și de fapt a imobilului, cât și a celei privitoare la stadiul soluționării notificării intervenienților, sens în care se vor administra toate probele necesare, pe care instanța le poate dispune chiar din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul P.C. și de pârâtul Primarul orașului Eforie împotriva deciziei nr. 178/C din 18 septembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.