ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1058/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1058/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de

29 august 2005 și ulterior modificată reclamantul P.C. a chemat în judecată pe

pârâtul Primarul Orașului

Eforie,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

dispună

anularea dispoziției nr. 366 din 18 iulie 2005 prin care pârâtul a respins

notificarea având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în orașul

Eforie, județul Constanța, cu motivarea că nu s-a făcut dovada calității de

proprietar a autorului reclamantului, N.T.B. și că nu s-a depus documentația în

baza căreia imobilul a trecut în proprietatea statului.

În cauză au

formulat cerere de intervenție interes propriu D.M., D.B.I. și D.M.D.,

precizând că sunt singurii moștenitori defunctului D.T.I., care la rândul său a

fost

unicul moștenitor al defunctei D.V.A.,

mama sa.

Aceste părți nu și-au exprimat niciun punct de vedere cu

privire la calitatea reclamantului P.C. în prezenta cauză.

Cererea de

intervenție nu a fost admisă în principiu, așa cum s-a consemnat în încheierea

de dezbateri de la 19 noiembrie 2007.

Prin sentința

civilă nr. 2325 din 17 decembrie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a

respins ca nefondată cererea de intervenție; a admis în parte acțiunea

formulată de reclamant, a

anulat în parte

dispoziția nr. 366 din 18 iulie 2005 emisă de Primarul Orașului

Eforie,

în ceea ce privește absența dovezii dreptului de proprietate al notificanților N.B.I.T.

și P.C. asupra imobilului ce formează obiectul notificării, situat în

localitatea Eforie Sud, și a menținut celelalte dispoziții din actul contestat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul P.C.

este moștenitorul defunctului N.B.I.T., care a formulat notificare pentru

imobilul în litigiu, în calitate de legatar universal și a făcut dovada

titlului de proprietate asupra imobilului.

Astfel, prin sentința civilă nr. 657 din 12 iulie 1945 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin decizia nr. 415 din 23 decembrie 1946 a Curții de Apel București s-a împărțit averea rămasă de pe urma defunctului N.B.I.T. și s-a

luat act de faptul că A.V.D., I.T.T.N.B. și G.A.T.N.B. înțeleg să rămână în

indiviziune cu privire la imobilul din stațiunea balneară Carmen Sylva, care

este unul și același cu cel care face obiectul litigiului.

Dreptul de proprietate al moștenitorilor sus-menționați a fost

recunoscut prin hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 dată de Comisia de aplicare

a Legii nr. 112/1995.

Prin hotărârea menționată s-a recunoscut dreptul petenților de a primi

despăgubiri în valoare de 311 028 554 lei vechi pentru apartamentele

nerestituite în natură din cadrul imobilului și pentru terenul aferent de

449,35 mp.

R

eclamantul avea

obligația să-și demonstreze susținerile cu probe, în sensul dispozițiilor art. 20

din Legea

nr. 10/2001, și anume să

dovedească dacă respectiva hotărâre a fost sau nu adusă la îndeplinire,

respectiv dacă despăgubirile au fost sau nu încasate de către persoanele

îndreptățite și dacă apartamentele nerestituite sunt actualmente ocupate de

chiriași, pentru a se putea aprecia asupra posibilității restituirii acestora

în baza noii legi de reparație.

Cum reclamantul nu a produs aceste dovezi, se impune menținerea

celorlalte prevederi ale dispoziției atacate.

Prin decizia

civilă nr. 178 din 8 septembrie 2008 Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile

declarate de reclamant și de intervenienți, a schimbat în tot sentința, a

anulat dispoziția emisă de primar și l-a obligat să le acorde reclamantului și

intervenienților măsuri reparatorii în echivalent conform art. 27 alin. (3),

coroborat cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată; a respins ca

nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a

avut în vedere următoarele considerente:

1.Referitor la apelul declarat de

apelantul-reclamant P.C.

Reclamantul a

învestit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

respectiv o plângere împotriva dispoziției nr. 366/2005 emisă de Primarul

Orașului Eforie, județul Constanța, solicitând desființarea acesteia și

admiterea notificării astfel cum a fost formulată, în sensul obligării

Primăriei Eforie la restituirea

imobilului.

Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că imobilul din litigiu

a intrat în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950 pe numele lui N.B.T., având loc o preluare abuzivă.

Dovada dreptului

de proprietate pentru imobil și existența acestuia au fost recunoscute prin

Hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995

din cadrul Consiliului Județean Constanța în favoarea numiților N.G.A., N.B.I.T.

și D.V.A. pentru etajul

I

al corpului B din construcție situat în Eforie

Sud, iar pentru apartamentele nerestituite în natură din cadrul imobilului s-au

acordat despăgubiri.

Hotărârea nr. 7128/1999

a Comisiei din cadrul Consiliului Județ

ean

Constanta se coroborează cu actele depuse de intimată, respectiv situația jur

idică

a imobilului, din care rezultă că acesta este situat în Eforie Sud, se

suprapune peste lotul 1108 - plan parcelare Movila Techirghiol. Din evidențele

fiscale lotul 1108 figurează astfel: 600 mp Vila B. (actualul imobil),

matricola 1842/1940 B.T.

N.B.T. a

decedat în anul 1941, succesiunea a fost dezbătută în 1943, când prin hotărâre

judecătorească s-au stabilit moștenitorii: N.B.I.T., D.A.V. și N.G.A.B.,

menținându-se starea de indiviziune.

În anul 1943

unul din cei trei moștenitori N.B.G.A. era minor și a decedat în 22 aprilie

2001, iar moștenirea acestuia a fost transmisă reclamantului P.C., în calitate

de legatar universal, conform certificatului nr. 48 din 20 iunie 2001 emis de

B.N.P. D.D. din București.

În atare

situație, apelantul-reclamant a făcut dovada transmiterii drepturilor

patrimoniale care au aparținut lui N.B.G.A. către el, legitimându-și calitatea

procesual activă și cota-parte ce îi revine din imobil.

In aceste

condiții, tribunalul a reținut greșit situația expusă mai sus, anulând numai în

parte dispoziția nr. 366/2005.

Făcându-se dovada

dreptului de proprietate, a preluării abuzive a imobilului, actul administrativ

trebuia anulat în totalitate.

la apelul declarat de intervenienții D.M., D.B.I., D.M.D.

În baza

actelor depuse la dosar, dispozițiile art. 49 C. proc. civ. referitoare la

cererea de intervenție în interes propriu, sunt

îndeplinite, întrucât intervenienții prin această cerere urmăresc

valorificarea unu

drept subiectiv propriu.

Autorul

părților a fost N.B.T., care la deces a lăsat imobilul în indiviziune celor trei

copii: N.B.G.A.

, al cărui moștenitor este

reclamantul P.C., N.B.I.T., decedat și lui D.V.A.

Certificatele

de moștenitor depuse la dosarul cauzei și actele de stai civilă (filele

246-f.266 dosar de fond) demonstrează calitatea de a sta în proces a acestor

părți, care sunt de bună-credință, necontestând

reclamantului P.C. calitatea de legatar

universal, dar în

limita cotei indivize de 1/3 a acestuia, aspect pe care instanța de fond l-a

reținut în mod greșit.

Apelantul-reclamant

a depus separat notificarea, solicitând restituirea

integrală a imobilului sau despăgubirile cuvenite, procedând în mod

nelegal, întrucât cunoștea de existența Hotărârii nr. 728/1999 a Comisiei

Județene Constanta.

Cum pentru

acest imobil reclamantul are o cotă indiviză de 1/3, situația privind ieșirea

din indiviziune poate fi rezolvată pe calea unei acțiuni separate.

Demonstrându-și interesul legitim în formularea cererii de intervenție

interes propriu, instanța de apel urmează a o

aprecia ca fondată, urmând dispună în consecință.

la apelul declarat de Primarul Orașului Eforie.

În cererea de

apel se contestată calitatea de moștenitor a reclamantului, susținere care

este nefondată, deoarece prin certificatul depus

la dosar s-a dovedit că

de pe urma defunctului N.G.A., decedat la data

de 22 aprilie 2001, P.C. este legatar universal și îi revine întreaga masă

succesorală.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamantul P.C. și pârâtul Primarul orașului

Eforie.

1.Reclamantul

își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9, 5 și 7 C.

proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele:

1.1. Cererea

de intervenție depusă în fața instanței de fond, pe care intervenienții au

calificat-o ca fiind în interes propriu, a fost respinsă cu ocazia

admisibilității sale în principiu.

Împotriva acestei soluții au

formulat apel intervenienții, arătând că prin cererea formulată se urmărește

valorificarea unui drept subiectiv propriu, fiind normal ca părțile să-și apere

dreptul de proprietate ce se tinde a fi protejat în această instituție

juridică.

În considerentele deciziei

recurate se arată în mod greșit că reclamantul ar fi formulat motive de apel

atât în ceea ce privește cererea de intervenție cât și pe aspecte de fond. În

realitate, reclamantul nu a formulat niciun fel de critici cu privire la modul

în care a fost soluționată în principiu admisibilitatea cererii de intervenție.

De asemenea, în mod greșit

instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 49 C. proc. civ. sunt

îndeplinite cu motivarea că intervenienții urmăresc valorificarea unui drept

subiectiv propriu, apreciind că aceștia sunt de bună-credință.

Având în vedere că în litigiul

de față este vorba despre o procedură prevăzută de legea specială – Legea nr. 10/2001,

care are un caracter mixt, civil și administrativ, instanțele trebuie să aibă

în vedere această situație și să soluționeze cererea de intervenție în interes

propriu în lumina prevederilor din legea specială coroborate cu cele de drept

comun.

Dispoziția de soluționare a unei

notificări adresate în baza Legii nr. 10/2001 poate fi atacată numai de către

cel care a făcut notificarea, nu și de terțe persoane care pot justifica sau nu

un interes propriu.

În condițiile în care

contestația nu este accesibilă altor persoane decât celor care au formulat

notificarea soluționată prin dispoziția primarului, urmează a se decide că,

pentru identitate de motive, acestea nu au nici calea procesuală de a interveni

în nume propriu în soluționarea acestei contestații, pentru că cel care nu are

acces la justiție pe cale principală, nu poate avea acces prin calea procesuală

a intervenției în interes propriu, care este o veritabilă chemare în judecată.

Prevederile art. 50 C. proc.

civ. instituie necesitatea ca orice cerere de intervenție să fie făcută în

forma prevăzută de cererea de chemare în judecată și, coroborat cu prevederile

art. 55 C. proc. civ. au condus la concluzia doctrinei, în sensul că această

formă de participare a terților într-un proces trebuie să aibă caracterul unei

a doua acțiuni care se grefează pe acțiunea reclamantului.

Astfel, intervenția principală

întrucât este o acțiune propriu-zisă trebuie făcută în forma oricărei cereri de

chemare în judecată (I.Stoenescu, S.Zilbestein, Drept procesual civil, 1977,

pag.302).

Față de cele arătate, în mod

corect tribunalul a decis cu ocazia analizării admisibilității în principiu,

respingerea cererii de intervenție, motiv pentru care se impune admiterea

prezentului motiv de recurs, modificarea deciziei și respingerea apelului formulat

de intervenienți.

1.2. În dezvoltarea motivului de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recurentul-reclamant susține că în mod greșit instanța de apel a statuat pentru

prima dată asupra fondului pretențiilor formulate de intervenienți.

Fiind respinsă în principiu de

către instanța de fond, cererea conexă intitulată cerere de intervenție în

interes propriu nu a fost examinată de instanța fondului sub aspectul

temeiniciei sale, ci direct de către instanța de apel prin eliminarea practic a

unei grave jurisdicții.

Or, dacă prin ipoteză de lucru

s-ar decide că și materia Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă intervenția în

interes propriu, ar trebui ca și în acest caz să se respecte dispozițiile art. 297

C. proc. civ., în sensul că, în cazul în care nu s-a statuat asupra fondului

cererii se impune trimiterea spre rejudecare a cauzei la aceeași instanță.

1.3. În dezvoltarea motivului de

recurs întemeiat deopotrivă de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

recurentul susține că motivele sale de apel nu au fost examinate în totalitate

de către instanța de control judiciar, care s-a mărginit la analiza

probatoriului referitor la identitatea dintre calitatea de succesor al

reclamantului față de defunctul N.G.A. și proba cu privire la dreptul de

proprietate asupra imobilului.

Legea nr. 10/2001 consacră

principiul fundamental al restituirii în natură al bunurilor aflate sub

incidența prevederilor sale, soluția acordării de despăgubiri sau măsuri

reparatorii în echivalent, fiind excepție.

Prevederile art. 27 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 modificată au în vedere cele stipulate în alin. (2) al

aceluiași articol, iar în cauza de față primăria orașului Eforie nu a făcut

dovada că bunul solicitat a fi restituit în natură ar fi fost înstrăinat în

totalitate potrivit Legii nr. 112/1995.

În atare condiții soluția

instanței se plasează în afara legii atât sub aspect procedural, deoarece nu a examinat

toate motivele de apel, cât și pe fond, neexistând vreo statuare cu privire la

actuala situație juridică a imobilului care face obiectul litigiului.

Recurentul solicită, după caz,

casarea deciziei și trimiterea cauzei la aceeași instanță sau modificarea

acesteia, în sensul obligării pârâtului la restituirea în natură a imobilului.

2.Pârâtul primarul orașului

Eforie, fără a motiva în drept cererea, reia istoricul procesului și arată că

dreptul de proprietate al numiților A.V.D., I.T.T.N.B. și G.A.N.B. cu privire

la imobilul în litigiu a fost recunoscut prin hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului județean Constanța.

Prin menționata hotărâre,

petenților li s-a stabilit dreptul de proprietate asupra locuinței de la et. 1

al corpului B din imobilul litigios compusă din 2 camere și dependințe, precum

și a cotei-indivize de 24,50 mp aferente acestei locuințe, acordându-se

despăgubiri în valoare de 311.028.554 lei pentru apartamentele nerestituite în

natură din cadrul acestui imobil, cât și pentru terenul aferent în cotă

indiviză de 449,35 mp.

În continuare, recurentul redă

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 referitoare la măsuri reparatorii și

condițiile în care se acordă acestea persoanelor care au primit despăgubiri în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, sub acest aspect, în mod

corect a reținut tribunalul că reclamantul nu a propus probe din care să

rezulte dacă hotărârea pronunțată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost sau nu

adusă la îndeplinire, respectiv dacă despăgubirile au fost sau nu încasate de

către persoanele îndreptățite.

Recurentul solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, respingerea apelului

declarat de reclamant, modificarea sentinței și respingerea acțiunii

reclamantului.

Intimații D.M., D.M.D. și D.B.I.

au depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de reclamant, arătând că

demersul acestuia nu are alt scop decât de a-i priva de dreptul lor succesoral

de pe urma bunicului decedat, în condițiile în care reclamantului i se cuvine

doar o cotă de 1/3; intimații solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte constată că se

impune admiterea recursurilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

curte de apel, pentru următoarele considerente:

recurentului-reclamant referitoare la modul în care a fost soluționată cererea

de intervenție sunt întemeiate, ceea ce face incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 50 alin. (1) C.

proc. civ., cererea de intervenție în interes propriu va fi făcută în forma

prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

Pentru a putea fi calificată ca

o cerere de intervenție în interes propriu, care are regimul unei veritabile

cereri de chemare în judecată, cererea trebuia să cuprindă pretenția concretă a

intervenienților, la valorificarea căreia tind prin participarea lor în proces.

Or, în cauză cei trei

intervenienți s-au mărginit la a afirma că sunt coproprietari în cotă de 1/3 ai

imobilului în litigiu și că potrivit Legii nr. 10/2001 imobilul se restituie

tuturor coproprietarilor, dar nu arată care este solicitarea adresată

instanței.

Curtea de apel a considerat că

se impune participarea lor în proces, dar omite că litigiul are ca obiect

anularea unei dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2010, or, calitate

procesuală activă poate avea, conform art. 26 din lege, exclusiv de persoana

care a formulat notificarea, nu și terțe persoane.

Chiar dacă intervenienții au la

rândul lor o notificare, față de cea care a fost soluționată prin dispoziția

atacată în prezentul litigiu sunt terți.

Pe de altă parte, cum cererea de

intervenție nu a fost admisă în principiu de către tribunal, ea nu putea fi

soluționată pe fond direct în apel, fără nesocotirea dispozițiilor art. 297 alin.

(1) C. proc. civ.

În realitate, astfel cum a fost

formulată și având în vedere și precizările ulterioare ale intervenienților,

cererea trebuia calificată ca fiind o intervenție accesorie, conform art. 49 alin.

(3) C. proc. civ., care putea fi primită și direct în apel, chiar fără învoirea

părții potrivnice, conform art. 51 C. proc. civ.

Astfel, intervenienții D.M., D.T.I.

și D.M.D. au arătat că sunt unicii moștenitori ai defunctului D.T.I., care la

rândul său a fost unicul moștenitor al defunctei D.V.A.

Defunctul D.T.I. împreună cu N.B.I.T.

au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat

măsuri reparatorii în echivalent la valoarea întregului imobil din Eforie Sud,

din care să se scadă valoarea părții din imobil restituite în natură pe care o

ocupă.

Conform declarației din recurs a

intervenienților, această notificare nu a fost soluționată până în prezent.

În atare situație, de faptul că

pentru unul și același imobil se solicită măsuri reparatorii de către mai multe

persoane care se consideră îndreptățite, prin notificări diferite, trebuie să

se țină seama în soluționarea prezentului litigiu pentru a se evita atât

obligarea pârâtului la acordarea unei duble reparații pentru același imobil,

dar și ignorarea drepturilor unora dintre notificatori, cu perspectiva

generării unui nou litigiu.

soluționare a cererii de chemare în judecată, recursul reclamantului este, de

asemenea, fondat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deși reclamantul a solicitat

anularea dispoziției emise de primar și restituirea în natură a imobilului, curtea

de apel a anulat dispoziția și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, fără a motiva de ce prevalează, în opinia sa, această formă de

reparație.

Fiind vorba despre un imobil

care a făcut și obiectul Legii nr. 112/1995, pretențiile reclamantului urmau a

fi verificate prin prisma art. 20 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea

nr. 247/2005.

Potrivit alin. (1) al textului

de lege menționat, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii

nr. 112/1995, pot solicita numai restituirea în natură, cu obligația returnării

sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflației,

dacă imobilul nu a fost vândut până la intrarea în vigoare a acestei legi. În

continuare se prevăd măsurile reperatorii ce se pot acorda atunci când, între

timp, imobilul a fost vândut.

Sub acest aspect, curtea de apel

nu stabilit în niciun fel situația de fapt: dacă imobilul mai este deținut de

pârât sau a fost vândut, dacă despăgubirile stabilite în baza Legii nr. 112/1995

s-au și plătit efectiv despăgubiri etc.

În lipsa acestor elemente,

Înalta Curte nu poate verifica dacă dispozițiile legale referitoare la

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent au fost sau nu respectate.

nr. 10/2001 se întemeiază și recursul declarat de pârât.

Conform alin. (2) teza a II-a,

dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995,

ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele

inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului.

Or, instanța de apel a dispus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii

imobilului - prin trimitere la art. 24 alin. (1) din reglementarea anterioară

modificării prin Legea nr. 247/2005 – fără a stabili dacă s-au plătit deja

despăgubiri care, în caz afirmativ trebuie reactualizate și deduse din actuala

valoare.

Critica recurentului pârât nu

poate conduce însă la modificarea deciziei, în sensul respingerii acțiunii și

menținerii dispoziției emise de primar, care, sub aspectul calității

reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și dovezii

dreptului de proprietate asupra imobilului al autorului acestuia este

netemeinică și nelegală, așa cum s-a reținut de către instanțele anterioare și

nu s-a contestat în recurs.

În ceea ce privește sarcina

probei, revine celui care afirmă să facă dovada faptului pozitiv pretins,

conform art. 1169 C. civ. În cazul în care despăgubirile nu au fost plătite,

iar reclamantul pretinde acest lucru, nu poate fi obligat să facă dovada unui

fapt negativ, așa cum susține recurentul pârât.

Pentru considerentele arătate,

în baza art. 304 pct. 5 și 7 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursurile, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte

de apel, pentru lămurirea pe deplin a situației juridice și de fapt a

imobilului, cât și a celei privitoare la stadiul soluționării notificării

intervenienților, sens în care se vor administra toate probele necesare, pe

care instanța le poate dispune chiar din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantul P.C. și de pârâtul Primarul orașului Eforie împotriva deciziei nr.

178/C din 18 septembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 februarie 2010.