ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4758/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4758/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Constanța la 17 martie 2003, reclamanta D.G.M. a solicitat ca, în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună

obligarea acesteia la restituirea în natură sau prin echivalent a terenurilor

în suprafață de 600 mp, situat în Eforie Nord, lot 174 și, respectiv, în

suprafață de 392,40 mp, situat în constanța, lot 30, careul 362, și să se

anuleze eventualele acte de înstrăinare efectuate cu privire la aceste imobile.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că ambele terenuri au fost proprietatea tatălui său, V.V., conform

contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 4086 din 30 august 1924

și transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 4401/1924 încheiat de

Primăria orașului Constanța și a celui încheiat cu Eforia Spitalelor Civile din

București, autentificat sub nr. 5002 din 15 februarie 1928, transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 4127 din 17 noiembrie 1928.

Reclamanta a învederat că are

calitatea de moștenitor al fostului proprietar al celor două terenuri, preluate

abuziv, fără nici un titlu în proprietatea statului, conform certificatului de

moștenitor nr. 509/1964 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V.I.Lenin –

Regiunea București și a certificatului de moștenitor suplimentar nr. 1171/1973.

S-a precizat că notificările

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea terenurilor nu au

fost soluționate de autoritățile administrative astfel investite până la data

introducerii acțiunii.

La termenul din 10 aprilie 2003,

instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român și excepția prematurității acțiunii, ca urmare a faptului că

nu au fost emise dispoziții de soluționare a notificărilor.

Prin cererea depusă la 18 aprilie 2003,

reclamanta a solicitat completarea acțiunii prin chemarea în judecată, alături

de stat, și a Primăriei Constanța și Consiliului Local Eforie.

Consiliul local Eforie a invocat

prin întâmpinare excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar Statul

Român prin Ministerul Finanțelor a invocat lipsa calității sale procesuale

pasive și prematuritatea acțiunii.

Prin cererea depusă la termenul din

30 octombrie 2003, reclamanta a renunțat la judecata cererii având ca obiect

anularea actelor de înstrăinare efectuate cu privire la imobilele revendicate.

Prin sentința civilă nr. 46 din 15

februarie 2004, Tribunalul Constanța a admis excepția prematurității acțiunii,

a respins acțiunea reclamantei ca prematur formulată și a luat act de

renunțarea la judecata cererii ce viza nulitatea actelor de înstrăinare.

La pronunțarea hotărârii s-a avut în

vedere că formularea unei contestații potrivit art. 23 și art. 24 din Legea nr.

10/2001 este condiționată de emiterea unei decizii, sau, după caz, a unei

dispoziții motivate, de către unitatea deținătoare a imobilelor, ori un

asemenea act nu a fost eliberat în cauză.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

Constanța prin decizia civilă nr. 571/C din 26 mai 2004.

Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul declarat împotriva deciziei menționate de reclamantă, prin

decizia civilă nr. 4134 din 19 mai 2005, prin care a casat hotărârea atacată și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că termenul în care

unitatea deținătoare este obligată să răspundă notificărilor are un caracter

imperativ și nu de recomandare, iar refuzul pârâților de a răspunde cererilor

reclamantei echivalează cu lipsa unei rezolvări.

Rejudecând cererea după casare,

Curtea de Apel Constanța a admis apelul, a desființat sentința primei instanțe

și a trimis cauza la Tribunalul Constanța pentru evocarea fondului, reținând că

soluția se impune față de împrejurarea că litigiul nu a fost soluționat de

prima instanță în fond, conform prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 și ale art. 725 din același

cod.

Pe rolul Tribunalului Constanța, la

termenul din 15 decembrie 2006 a formulat cerere de intervenție în interes

propriu numitul V.A.C., cerere admisă în principiu la termenul din 23 februarie

2007, cu motivarea că are aceleași drepturi ca și reclamanta și a solicitat

obligarea pârâților la restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor

care au aparținut defunctului V.V.

Distinct de acest litigiu, prin contestația

înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 2067/118/2006, reclamanții D.M.G.

și V.A.C. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Eforie,

Primăria Orașului Eforie și Orașul Eforie prin primar, să se dispună anularea

dispoziției nr. 366 din 8 septembrie 2006 emise de Primarul Orașului Eforie și

să fie obligați pârâții la restituirea în natură a terenului în suprafață de

600 mp ce a făcut obiectul notificării sau, în măsura în care aceasta nu este

posibilă, la stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent, în raport de

valoarea de piață a imobilului, precum și la plata unor daune de 100.000 lei (RON)

pentru soluționarea cu întârziere a notificării.

În motivarea acestei contestații,

reclamanții au arătat că prin dispoziția atacată le-a fost respinsă notificarea

pentru nedovedirea calității de proprietar a autorului lor la data preluării

abuzive a terenului, hotărâre ce contravine actelor anexate.

S-a precizat că despăgubirile

solicitate reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a terenului a cărui

restituire s-a solicitat.

La termenul din 23 februarie 2007,

Tribunalul Constanța a conexat dosarul civil nr. 3544/2006 la dosarul nr. 2851/2006,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Eforie și a

respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

Local Eforie.

S-a reținut că primăria este o

structură administrativ teritorială compusă din instituția primarului și din

aparatul propriu de administrație, potrivit Legii nr. 215/2001, lipsită de

personalitate juridică și reprezentată de primar în raporturile cu terții.

Prin sentința civilă nr. 360 din 26

martie 2008, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția prematurității

acțiunii principale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor în acțiunea principală și a respins

acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

S-a admis excepția lipsei

capacității procesuale a Primăriei Orașului Eforie în acțiunea conexă, respingându-se

această acțiune în contradictoriu cu pârâta menționată, s-au admis acțiunea

principală și cererea conexă în parte, s-a anulat dispoziția nr. 366 din 8

septembrie 2006 emisă de Primarul Orașului Eforie și au fost obligați pârâții

să acorde reclamanților teren echivalent valoric cu lotul nr. 174 din Eforie și

cu lotul 30, careul 362 sau să înainteze dosarul reclamanților Comisiei

Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.

S-a respins cererea de obligare a

pârâților la daune, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

în calitate de succesori ai defunctului V.V. și că este evident refuzul

autorității administrative de a răspunde notificării și de a restitui imobilele

pretinse, pe cale de consecință, accesul la justiție al reclamanților neputând

fi condiționat de emiterea unei dispoziții sau decizii, astfel că acțiunea de față

este singura pe care aceștia o au la îndemână conform art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a constatat că

autorul reclamanților nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra

celor două terenuri pentru că a fost deposedat fără titlu, prin nerespectarea

normelor legale în vigoare la acel moment, cu încălcarea tratatelor și

convențiilor la care România era parte, modalitatea abuzivă de preluare fiind

reglementată de art. 6 din Legea nr. 213/1999 coroborat cu art. 2 alin. (1)

lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Stabilind natura măsurilor

reparatorii cuvenite reclamanților, prima instanță a reținut pentru ambele

imobile imposibilitatea restituirii în natură ca urmare a faptului că terenul

din Eforie Nord este amplasat în zona hotelului Traian și este parțial afectat

de trotuar și carosabil, în limita a 135 mp și de spațiu verde pentru 550 mp,

iar cel situat în Constanța, este ocupat integral de liniile tramvaiului nr. 102,

de rampa de revizie și o platformă betonată.

Prin urmare, s-a constatat că

reclamanții au dreptul la acordarea în compensare a unor alte terenuri de

aceleași dimensiuni și valoare sau la acordarea de despăgubiri în echivalent

bănesc, prin trimiterea propunerii de către autoritatea administrativ

teritorială către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel reclamanții D.M.G. și V.A.C. și pârâții Consiliul Local Eforie,

Orașul Eforie prin Primar și Primăria Municipiului Constanța.

Prin cererea inițială de apel

reclamanții au invocat greșita soluționare a excepției lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și nelegalitatea

soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor pretinse pentru

rezolvarea cu întârziere a notificării.

Sub primul aspect, s-a susținut că,

atât la data formulării notificării, cât și la momentul introducerii acțiunii,

Legea nr. 10/2001 permitea chemarea în judecată a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor, atunci când deținătorul bunului nu era cunoscut, astfel

că, față de refuzul autorităților din Constanța de a emite dispoziție motivată,

se impunea restituirea terenului în natură sau acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent.

În susținerea criticii referitoare

la despăgubirile datorate pentru rezolvarea cu întârziere a notificării, s-a

pretins că instanța de fond nu a motivat soluția dată acestei cereri și a

ignorat prevederile art. 21 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Printr-o cerere ulterioară,

reclamanții și-au completat motivele de apel, criticând soluția primei instanțe

pentru neadministrarea probei cu expertiză care să stabilească valoarea actuală

de circulație a imobilelor, probă ce ar fi permis pronunțarea asupra acordării

în echivalent a altor bunuri din patrimoniul unităților administrativ

teritoriale pârâte și aprecierea asupra cuantumului lipsei de folosință a

terenului din Eforie.

În ceea ce privește terenul din

Constanța, pentru care unitatea deținătoare nu a emis nicio dispoziție, s-a

pretins că sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 de la momentul formulării

acțiunii, care permiteau determinarea și acordarea despăgubirilor bănești de

către instanța de judecată.

S-a criticat, totodată, hotărârea primei

instanțe pentru greșita apreciere a imposibilității de restituire în natură a

terenului situat în Constanța, în condițiile în care acesta a fost preluat de

stat fără titlu valabil, iar față de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr.

313/1998, existența unei hotărâri de guvern prin care bunul a trecut în

domeniul public nu prezintă relevanță.

Pârâții Orașul Eforie, prin primar

și Consiliul Local Eforie au invocat greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr.

10/2001, ca urmare a nedovedirii de către reclamanți atât a modalității abuzive

de preluare a terenului din Eforie cât și a dreptului de proprietate al autorului

lor asupra imobilului menționat.

S-a susținut că, potrivit

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamanților cu Eforia

Spitalelor Civile din București în 1928, cumpărătorul avea obligația de a

realiza o construcție „la roșu” în termen de 4 ani de la data punerii în

posesie, iar neexecutarea oricărei obligații asumate dădea vânzătorului dreptul

să considere contractul desființat de drept fără somație, judecată sau punere

în întârziere.

În susținerea criticii vizând

inexistența dreptului de proprietate al autorului reclamanților asupra

terenului în litigiu în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, s-a arătat

că lotul nr. 174 nu era înscris în registrele matricole vechi începând cu anul

1940 și nici ulterior.

Apelanta Primăria Municipiului

Constanța a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate pentru

greșita admitere a unei cereri de intervenție tardive, neexaminarea lipsei

capacității sale procesuale de folosință, greșita conexare a celor două dosare,

aflate în stadii procesuale diferite și greșita aplicare a prevederilor Legii nr.

10/2001 la speță.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă , minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia

nr. 292/C din 8 decembrie 2008, a respins ca nefondate apelurile pârâților

Primăria Municipiului Constanța prin primar, Consiliul Local Eforie și Orașul

Eforie prin primar.

Prin aceeași hotărâre s-a admis

apelul reclamanților și s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că au

fost obligați pârâții Consiliul Local Eforie și Orașul Eforie să restituie

reclamanților în natură suprafața de teren de 525 mp din lotul nr. 174 Eforie

Nord, astfel cum a fost identificată prin expertiza tehnică imobiliară M.S. și

precizările la aceasta.

S-a menținut obligația acelorași

pârâți de a emite dispoziția pentru acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent pentru diferența de 135 mp.

Au fost obligați pârâții la plata

către reclamanți a echivalentului în lei de la data efectivă a plății a sumei

de 3.000 Euro, cu titlu de despăgubire.

S-au menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Cu privire la apelul reclamanților,

instanța de apel a reținut, în esență, că, în speță, calitatea de unitate

deținătoare a Orașului Eforie și a Municipiului Constanța nu a fost contestată,

iar în aceste condiții s-a apreciat corect că Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

Constatându-se că terenul situat în

Constanța, a cărui restituire s-a solicitat, este ocupat de o linie de tramvai,

rampa de revizie tehnică a acesteia și de platforma betonată, s-a considerat că

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, soluția

privitoare la acest imobil neîncălcând principiul restituirii în natură

consacrat de legea specială față de prevederile art. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și proba cu expertiza

tehnică administrată în cauză.

Cu privire la terenul din Eforie s-a

constatat greșita apreciere a imposibilității restituirii în natură,

reținându-se că din totalul de 660 mp, numai 135 mp sunt ocupați de strada Traian

și trotuar, diferența reprezentând spațiu verde, teren liber în sensul Legii

nr. 10/2001, neocupat efectiv de lucrările în scopul cărora s-a realizat

deposedarea și nici necesar normalei utilizări a unei construcții sau amenajări

de utilitate publică.

Apreciind că prin soluționarea cu

întârziere a notificării s-au adus grave atingeri dreptului de proprietate ,

dreptului de acces la o instanță și dreptului la un proces echitabil,

tribunalul a considerat că aceste elemente pot fi luate în calcul ca o componentă

a prejudiciului moral, astfel că, statuând în echitate, s-a admis ca fiind

întemeiată cererea de obligare a pârâților Consiliul Local Eforie și orașul

Eforie prin primar la plata sumei de 3.000 Euro, echivalentul în lei la data

plății, cu titlu de reparație a acestui prejudiciu.

Cu privire la apelul acestor pârâți,

instanța de apel a reținut că, potrivit clauzelor contractului încheiat de

autorul reclamanților, V.V. cu Eforia Spitalelor Civile din București neîndeplinirea

obligației de a construi pe terenul cumpărat în termenul stipulat nu atrage

desființarea necondiționată a vânzării la expirarea termenului, ci numai o

sancțiune pecuniară, respectiv obligația de a plăti vânzătorului, cu titlu de despăgubire,

o parte din prețul vânzării.

S-a apreciat ca nefondată și critica

referitoare la lipsa caracterului abuziv al deposedării ca urmare a faptului că

lotul nr. 174 din Eforie nu apare menționat în anexele decretului de

naționalizare, deoarece, potrivit art. 1 lit. e) din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, atunci când nu

se poate face dovada formală a preluării unui imobil de către stat, dar el se

regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a preluării,

acest element constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Cu privire la apelul pârâtei

Primăria Municipiului Constanța, s-a reținut că, în speță, cererea de

intervenție în interes propriu formulată de V.A.C. a fost depusă în termen,

conform dispoziției art. 50 alin. (2) C. proc. civ., neprezentând relevanță că

litigiul se află în rejudecare, urmare a desființării primei sentințe, cu atât

mai mult cu cât, la termenul din 23 februarie 2007, când s-a discutat

admisibilitatea în principiu, pârâta nu a invocat tardivitatea, ci doar lipsa

de interes a intervenientului.

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Constanța s-a

reținut că sunt incidente dispozițiile art.19 și art. 67 alin. (1) din Legea

nr. 215/2001 și ale art. 87 alin. (1) și (2) C. proc. civ., astfel că pârâta

are calitate în litigiile fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

S-a considerat că este neîntemeiată

și critica referitoare la greșita aplicare a art. 164 C. proc. civ., între cele

două cauze conexate de tribunal existând o strânsă legătură.

S-a constatat că prima instanță a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 și

ale art. 10, art. 11 alin. (4) și art. 26 din același act normativ.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs reclamanții V.A.C. și D.M.G. și pârâta Primăria Municipiului

Constanța.

Prin motivele sale de recurs, pârâta

a criticat decizia recurată ca nelegală invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pentru greșita respingere a excepției tardivității cererii de

intervenție formulate în fond după casare cu încălcarea art. 50 alin. (2) C.

proc. civ., greșita respingere a excepției lipsei capacității sale procesuale

de folosință, cu nesocotirea dispozițiilor art. 18, art. 19 și art. 91 din

Legea nr. 215/2001 și pentru greșita aplicare a art. 164 C. proc. civ. și

conexarea a două cauze aflate în stadii procesuale diferite.

Criticile formulate prin celelalte

motive de recurs au vizat menținerea de către instanța de apel a titlului

valabil al acestei pârâte asupra terenului expropriat, în condițiile în care

reclamanții nu au făcut dovada că scopul exproprierii nu ar fi fost atins și

nici dovada injustei despăgubiri prealabile, față de prețurile de circulație de

la acel moment.

Totodată s-a reținut că, în mod

eronat deși s-a dovedit lipsa rezervei de terenuri pentru compensare fizică la

nivelul Municipiului Constanța, s-a menținut obligarea alternativă fără temei

juridic, singura modalitate a măsurilor reparatorii fiind cea prevăzută în

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu restituirea eventualelor despăgubiri

încasate.

La termenul din 23 februarie 2010, ca

urmare a decesului recurentei reclamante D.M.G., intervenit la 13 iulie 2009,

au fost introduse în cauză moștenitoarele acesteia, conform certificatului de

calitate de moștenitor nr. 38 din 28 august 2009 depus la dosar, D.M.D. și C.I.E.

La prima zi de înfățișare, 14

septembrie 2010, Curtea a rămas în pronunțare și cu privire la excepția

tardivității recursului reclamanților, invocată la același termen.

Examinând cu prioritate această

excepție, Curte va reține că recursul reclamanților a fost declarat tardiv,

fiind înregistrat la Curtea de Apel Constanța la 24 martie 2009.

Se va constata că, raportat la data

comunicării deciziei recurate către reclamanți, 4 martie 2009, astfel cum

rezultă din dovezile de îndeplinire a actului de procedură de la filele 130,

131,132,133 din dosarul de apel, atât la domiciliul și reședința indicată în

cererea de apel, cât și la domiciliul ales de aceștia, recursul a fost declarat

cu depășirea termenului legal de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 301

C. proc. civ., ultima zi a acestui termen fiind 20 martie 2009.

Ca atare, recursul înregistrat la 24

martie 2009 a fost tardiv declarat și urmează a fi respins.

Examinând criticile formulate de

pârâta Primăria Municipiului Constanța raportat la motivul de nelegalitate

invocat, prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acesta

este nefondat pentru considerentele ce succed:

Cu privire la critica referitoare la

greșita primire a cererii de intervenție în interes propriu formulată de V.A.C.

în dosarul nr. 2851/2006 și admisă în principiu la termenul din 23 februarie

2007, Curtea va reține că prima instanță a interpretat și aplicat corect

dispozițiile art. 50 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege,

cererea de intervenție în interes propriu poate fi făcută numai în fața primei

instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor, norma menționată neoperând

nicio distincție pentru situația depunerii acestei cereri când litigiul se afla

în rejudecare, urmare a desființării primei sentințe.

Sintagma „înainte de închiderea

dezbaterilor” se referă la dezbaterile ce preced hotărârea finală, iar nu la

cele anterioare altor hotărâri pronunțate în cauză, în cicluri procesuale

anterioare, sau la cele ce se iau prin încheieri interlocutorii.

Nu este lipsit de relevanță faptul

că la termenul din 23 februarie 2007, când tribunalul a discutat

admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, pârâta Primăria Municipiului

Constanța nu a invocat tardivitatea acesteia, ci doar neîndeplinirea

condițiilor specifice cererii de chemare în judecată și lipsa interesului

intervenientului în formularea acesteia.

Ca atare, s-a stabilit corect, că

față de caracterul relativ, această excepție nu putea fi invocată direct în

apel, critica recurentei sub acest aspect fiind neîntemeiată.

Curtea va reține, totodată, că

instanțele de fond și apel au reținut corect netemeinicia excepției lipsei

capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Constanța,

invocate de pârâta recurentă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001,

comunele, orașele, municipiile și județele sunt persoane juridice de drept

public și pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, respectiv

primarii sau prefecții conform art. 67 alin. (1) din același act normativ și

art. 87 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Chiar dacă legiuitorul, cu ocazia

adoptării diverselor acte normative, nu a folosit în mod consecvent aceeași

termeni pentru desemnarea persoanelor juridice de drept public sau a

reprezentanților legali ai acestora, instanțele de fond și apel au procedat

corect calificând, în baza rolului activ prev. de art. 130 C. proc. civ., în

raport cu natura litigiului dedus judecății și textele de lege incidente, care

este persoana cu calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel, s-a considerat în mod legal

că din cuprinsul Legii nr. 10/2001 rezultă că în procedura administrativă de

soluționare a notificării formulate în temeiul acesteia, primarul reprezintă unitatea

administrativ teritorială, iar în îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin în

această calitate, o exercită și pe aceea prevăzută de art. 67 din Legea nr. 215/2001,

în sensul că emite o dispoziție motivată, intenția legiuitorului fiind, în mod

evident, aceea de a desemna expres actul procedural prin care se soluționează

solicitările persoanelor îndreptățite, iar nu de a-i stabili o obligație în

nume propriu.

Critica vizând greșita aplicare a

prevederilor art. 164 C. proc. civ. și conexarea eronată a două cauze în stadii

procesuale diferite este, de asemenea, nefondată.

S-a considerat corect de către tribunal

că sunt îndeplinite dispozițiile art. 164 C. proc. civ., dosarele aflându-se în

primă instanță pe rolul aceluiași tribunal, având aceleași părți, iar între

pricini existând o strânsă legătură.

Atât acțiunea ce făcea obiectul

dosarului inițial cât și contestația împotriva dispoziției nr. 366 din 8

septembrie 2006 a Primarului Orașului Eforie aveau aceleași părți, se aflau pe

rolul aceleiași instanțe, chiar dacă în primul dosar ulterior desființării

primei sentințe a tribunalului, iar obiectul material al ambelor pricini îl

reprezenta cererea de restituire a terenului din Eforie Nord, chiar dacă

această cerere avea ca obiect și un alt teren.

Ca atare, se va constata legalitatea

măsurii conexării celor două dosare dispusă de prima instanță la termenul din

23 februarie 2007.

Criticile referitoare la pretinsa

legalitate a preluării terenului din Constanța în proprietatea statului și

atingerea scopului exproprierii sunt nefondate.

Stabilind situația de fapt,

instanțele de fond și apel au reținut, în baza probelor cu înscrisuri

administrate, că nu rezultă cu certitudine modalitatea de preluare a imobilului

de către stat, apreciind corect că, menționarea acestuia în planul de situație

nr. 1 al Decretului nr. 353/1981, ca teren proprietate de stat nu este

suficientă pentru a conduce la concluzia deposedării autorului reclamanților ca

efect al exproprierii.

Chiar și în ipoteza reținerii

preluării prin expropriere, realizarea scopului pentru care acesta a fost

dispusă nu înlătură dreptul fostului proprietar sau la moștenitorilor acestuia

la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Această concluzie rezultă din interpretarea

dispozițiilor art. 2 al Legii nr. 10/2001 care definește noțiunea de preluare

abuzivă, enumerând ca astfel de preluări și pe cele fără titlu valabil sau fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare [la data preluării art. 2 lit. c)].

Executarea lucrărilor pentru a căror

realizare s-a dispus exproprierea are drept consecință aplicarea prevederilor

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent pentru întregul bun, cu respectarea alin. (8) din

același articol.

Eventuala acordare a unei

despăgubiri pentru imobilul expropriat nu are drept consecință lipsa de

incidență a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru că dispozițiile art. 11

alin. (7) se referă expres la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor

primite din valoarea măsurilor reparatorii în echivalent acordate.

Mai mult nu s-a dovedit în cauză că

autorul reclamanților ar fi primit despăgubiri pentru terenul în litigiu, din

Constanța, la momentul preluării acestuia de stat.

La atare, Curtea va reține că s-au

aplicat corect dispozițiile art. 10 și art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Critica formulată prin ultimul motiv

de recurs vizând greșita menținere de către instanța de apel a obligării

alternative a pârâtei recurente la acordarea de teren în compensare nu va fi

analizată, întrucât a fost invocată omisso medio, direct în recurs, fără a face

obiectul motivelor de apel ale acestei pârâte.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge apelul pârâtei,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv, recursul declarat de V.A.C.

și D.M.G. (decedată) și continuat de moștenitorii acesteia din urmă, D.M.D. și C.I.E.

împotriva deciziei civile nr. 292/C din 8 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria

Municipiului Constanța împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

septembrie 2010.