ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6149/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6149/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

9 martie 2009 reclamanta I.M.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Primarul orașului Eforie și orașul Eforie prin Primar, în condițiile

constatării refuzului tacit al primarului de a răspunde notificării, obligarea

pârâților la restituirea în natură a imobilului – teren în suprafață de 945 mp,

lotul nr. 1353 din parcelarea Movila – Techirghiol, situat în parcul Teatrului

de Vară din localitatea Eforie Sud, județul Constanța sau la acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

2390 din 11 aprilie 1923 și transcris la grefa Tribunalului Constanța, autorii

săi, P.N. și soția sa M.N., au achiziționat de la S.A. Movila – Techirghiol

lotul 1353 în suprafață de 945,00 mp, situat în comuna Tuzla, cătunul Carmen

Sylva, Băile Movila Techirghiol, ce figurează în planul de parcelare aprobat de

Prefectul județului Constanța sub nr. 2007 din 27 iunie 1898.

Imobilul menționat a figurat în evidențele

fiscale ale orașului Eforie la matricola nr. 1852/1945 pe numele N.M., aceasta

figurând ca plătitoare de impozite și în anul 1957.

A învederat că, ulterior, lotul de

teren a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966, în

mod abuziv, fiind întabulat la matricola nr. 1302/1971.

Proprietarii acestui teren au fost

succedați de N.G.C., în calitate de descendent, a cărui unică succesoare, în

calitate de moștenitor testamentar este reclamanta, potrivit certificatului de

moștenitor nr. 213 din 4 aprilie 1985, eliberat de către Notariatul de Stat

Local al sectorului 4 București.

A menționat reclamanta că, în

temeiul prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, a solicitat pârâților

restituirea în natură a imobilului sus individualizat, sens în care a formulat

notificarea înregistrată sub nr. 2064 din 19 octombrie 2001 la B.E.J. D.V. și

sub nr. 16128 din 24 octombrie 2001 la Primăria orașului Eforie.

În condițiile în care nu a primit

răspuns la notificare în termenul prescris de legea specială, a formulat

acțiune în instanță pentru obligarea pârâtului Primarul orașului Eforie la

emiterea dispoziției motivate, care nu s-a conformat prescripțiilor legii nici

după admiterea acțiunii prin sentința nr. 125/2008 a Tribunalului Constanța.

Întrucât refuzul de a răspunde la

notificare echivalează cu lipsa unei rezolvări favorabile, reclamanta a

susținut că este îndreptățită să solicite instanței analiza pe fond a cererii

sale, sens în care a invocat deciziile nr. 20/2007, nr. 197/2004, nr. 2767/2004

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei, reclamanta a

învederat că în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 3, alin. (1) și

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este îndreptățită la restituirea în

natură a terenului solicitat, deoarece este moștenitoare a foștilor proprietari

ai imobilului, preluat de stat în mod abuziv și fără un titlu valabil,

încadrându-se în ipoteza textului art. 2 alin. (1) lit. i) din lege.

A mai susținut reclamanta că legea

specială consacră prevalența restituirii bunului în natură și că terenul

pretins poate fi restituit în natură, deoarece se află în proprietatea statului

și nu este afectat nici unei destinații speciale.

În drept, cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 22, art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 109 alin.

(2) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 805 din 29 iunie 2009,

Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei și a

obligat pârâtul Primarul orașului Eforie să emită dispoziție motivată prin care

să-i ofere măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale, pentru imobilul - teren solicitat și să

înainteze dispoziția împreună cu documentația aferentă Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

A fost respinsă cererea de

restituire în natură a imobilului - teren în suprafață de 945 mp, reprezentând

lotul nr. 1353 din parcelarea Movila - Techirghiol oraș Eforie Sud, ca

nefondată.

A fost respinsă cererea de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma compensației, ca nefondată.

Prima instanță a reținut, în esență,

că în pofida numeroaselor demersuri făcute de reclamantă în scopul soluționării

notificării sale, entitatea notificată nu a răspuns până în prezent în forma

prevăzută de lege, motiv pentru care în considerarea dispozițiilor art. 26 din

Legea nr. 10/2001, art. 20 și art. 21 din Constituția României, art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a jurisprudenței naționale în

materie, reclamanta este îndreptățită să acționeze în instanță pentru

valorificarea drepturilor sale.

Analizând pe fond cererea dedusă

judecății, prima instanță a reținut, în raport de înscrisurile depuse în

probațiune - contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2390/1923,

certificat de moștenitor nr. 213/1985 eliberat de Notariatul de Stat Local al

sectorului 4 București - că reclamanta se legitimează în calitate de persoană

îndreptățită la restituire în accepțiunea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 10/2001.

În raport de modalitatea de preluare

a bunului, în temeiul Decretului nr. 712/1966 s-a reținut că imobilul se

circumscrie categoriei celor preluate în mod abuziv de stat, intrând astfel în

câmpul de reglementare al legii speciale de reparație.

Cât privește modalitatea de

reparație, în raport de probele administrate din care rezultă indubitabil

destinația bunului solicitat în prezenta procedură, de parc public al

localității Eforie, s-a conchis în sensul imposibilității restituirii bunului

în natură.

S-a reținut a fi nejustificată

solicitarea reclamantei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub

forma compensării cu un alt teren, întrucât din conținutul înscrisurilor

dosarului (f. 89 – 90, 94 – 95), rezultă că în patrimoniul unității

administrativ teritoriale nu există bunuri imobile disponibile pentru o

eventuală compensare.

În aceste condiții, în raport de

prevederile legale incidente, unica modalitate de rezolvare a solicitării

reclamantei o constituie măsurile reparatorii prin echivalent sub forma

despăgubirilor prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, în

conformitate cu prescripțiile Titlului VII privind Regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr.

247/2005.

Prin decizia nr. 27 C din 17

februarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva susmenționatei hotărâri, care a fost schimbată în parte.

Au fost obligați pârâții să acorde

reclamantei în compensare un imobil echivalent valoric cu terenul în suprafață

de 945 mp, lotul nr. 1353 din Parcelarea Movila Techirghiol, Eforie Sud, ce nu

mai poate fi restituit în natură și în subsidiar, în ipoteza în care un

asemenea bun nu este disponibil sau oferta nu este acceptată de reclamantă, a

fost obligat pârâtul Primarul orașului Eforie să emită dispoziție cu propunere

de despăgubiri în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței civile apelate.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că Legea nr. 10/2001 prin dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 26

instituie o ordine de prioritate a măsurilor reparatorii prin echivalent,

atribuind măsurii acordării în compensare a unor bunuri sau servicii un

caracter prioritar celei de acordare a măsurilor reparatorii sub forma

despăgubirilor în echivalent.

În acest context s-a reținut că, în

mod greșit, prima instanță a apreciat că nu poate fi stabilit în sarcina

pârâtului o obligație alternativă în sensul acordării în principal a măsurii

compensatorii cu bunuri sau servicii în funcție de disponibilitățile unității

administrativ teritoriale.

Acordarea de bunuri în compensare

este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde

numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în

patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în

compensare.

Întrucât identificarea unor astfel

de bunuri și aprecierea caracterului său disponibil sunt de competența

entității învestite cu soluționarea notificării, iar pârâții nu au depus toate

listele de bunuri disponibile și nici nu a probat imposibilitatea acordării

unui teren în compensare echivalent celui solicitat, s-a conchis că se impune a

se stabili în sarcina pârâtului o obligație alternativă astfel cum s-a dispus

prin dispozitivul deciziei pronunțate.

Stabilirea unei obligații

alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite

reclamantei, nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop tocmai

evitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești a cărei executare să fie

imposibil de realizat.

Împotriva susmenționatei hotărâri au

declarat recurs pârâții Primarul orașului Eforie și orașul Eforie prin Primar,

criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că în mod

greșit curtea de apel a dispus obligarea la acordarea în compensare a unui

teren echivalent valoric celui pretins, întrucât nu dețin astfel de bunuri ce

ar putea constitui obiect al măsurii reparatorii dispuse, măsură ce excede și

limitelor învestirii instanței, sesizată doar cu măsura acordării de

despăgubiri.

Modalitatea de reparație a

compensării trebuie să țină seama și de interesele comunității, interpretare

susținută și prin aceea că legiuitorul nu ar fi reglementat mai multe

posibilități de realizare a acestei măsuri, dacă nu ar fi ținut seama și de

faptul că nu întotdeauna unitatea deținătoare dispune de astfel de bunuri, în

caz contrar ajungându-se la situații în care să se restituie mai mult teren

decât dețin autoritatea locală, ceea ce ar crea situații imposibil de rezolvat.

Referitor la calea de atac dedusă

judecății, se constată următoarele:

Instanța de apel a reținut,

justificat, prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii celei a

măsurii reparatorii prin titluri de despăgubire, însă, în aplicarea normelor

legale ce reglementează măsura dispusă în principal, s-a raportat la

considerente de ordin general, lipsite de un fundament probator adecvat, de

natură a consolida soluția de obligare a pârâților la acordarea măsurii

reparatorii a compensării cu un bun echivalent valoric, obligație chiar

alternativ stabilită.

Aceasta întrucât măsura astfel

dispusă s-a constituit în realitate într-o rezolvare formală, lipsită de

eficiența impusă de normele ce o reglementează și în afara contextului probator

al cauzei.

În acest sens este de reținut că

legea specială impune anumite obligații în sarcina entității învestite cu soluționarea

notificării [art. 1 alin. (5) din lege, pct. 1. 7 din normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007],

obligație îndeplinită de autoritatea administrativă care constant a relevat în

listele depuse și la dosar, inexistența unor astfel de bunuri în patrimoniul

localității.

Suprapunând această realitate

necontestată, împrejurării că reclamanta nu a identificat sau indicat un

posibil bun ce ar fi disponibil și deci posibil a fi restituit în modalitatea

dispusă, ca și în lipsa oricăror altor elemente în acest sens, soluția propusă

în cauză se vădește a fi lipsită de temei legal.

Într-adevăr, legea specială nu lasă,

prin normele ce o reglementează, măsura reparatorie în discuție la latitudinea

entității învestite cu soluționarea notificării, însă stabilirea unei obligații

legale în lipsa unui fundament probator adecvat se constituie într-o măsură

arbitrară, aspect care justificat a fost criticat prin recurs.

Din acest motiv, legiuitorul a

dispus ca în cazul imposibilității restituirii bunului în modalitatea

compensării, entitatea învestită va acorda măsuri reparatorii prin echivalent

sub forma de despăgubiri (art. 26 din Legea nr. 10/2001).

În sensul celor sus reținute sunt și

prevederile legale evocate care, pretind, pentru soluționarea corectă a

notificării, în etapa administrativă a procedurii, respectiv a contestației în

faza sa judiciară, necesitatea respectării prevederilor pct. 23 și 25 din

normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, adoptate prin H.G. nr.

250/2007, care stabilesc regimul juridic al actului administrativ, emis în

această procedură.

Or, în lipsa existenței unui minim

de date, elemente care să configureze un bun echivalent și a regimului său juridic,

posibil a fi atribuit în echivalent, măsura astfel depusă se plasează dincolo

de textul legii, lipsită fiind de consistența probatorie impusă de textul

aceleiași legi.

Nu pot fi acceptate considerentele

instanței de apel în justificarea instituirii obligației alternativ dispuse,

dat fiind caracterul exact, riguros al normelor legii speciale, la care însăși

instanța de apel a făcut referire, când a analizat ordinea de prioritate

instituită de lege, care impune o modalitate precisă de soluționare a unor

atare cereri, astfel cum s-a relevat mai sus.

Prin urmare nu poate fi admis, în

lipsa oricăror elemente de determinare, acordarea măsurii dispusă de instanța

de apel, perspectivă în raport cu care criticile pârâților se vădesc a fi

fondate.

Sunt nefondate criticile privind

depășirea limitelor învestirii, întrucât în procesul de evaluare, inclusiv

judiciară, entitatea notificată ca și instanțele au obligația, respectiv

abilitatea de a verifica și dispune asupra oricăreia dintre măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, interpretare în acord cu spiritul și

finalitatea legii speciale, de reparare a prejudiciilor produse prin preluarea

în mod abuziv, cu încălcarea unui drept fundamental, a bunurilor aflate în

domeniul său de reglementare.

Ca urmare, față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis în limitele celor

dispuse prin dispozitivul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții

Primarul orașului Eforie și orașul Eforie, prin Primar împotriva deciziei nr. 27/C

din 17 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia atacată în sensul

respingerii apelului declarat de reclamanta I.M.C. împotriva sentinței nr. 805

din 29 iunie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 noiembrie 2010.