ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6149/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 martie 2009 reclamanta I.M.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul orașului Eforie și orașul Eforie prin Primar, în condițiile constatării refuzului tacit al primarului de a răspunde notificării, obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului – teren în suprafață de 945 mp, lotul nr. 1353 din parcelarea Movila – Techirghiol, situat în parcul Teatrului de Vară din localitatea Eforie Sud, județul Constanța sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2390 din 11 aprilie 1923 și transcris la grefa Tribunalului Constanța, autorii săi, P.N.

și soția sa M.N., au achiziționat de la S.A. Movila – Techirghiol lotul 1353 în suprafață de 945,00 mp, situat în comuna Tuzla, cătunul Carmen Sylva, Băile Movila Techirghiol, ce figurează în planul de parcelare aprobat de Prefectul județului Constanța sub nr. 2007 din 27 iunie 1898. Imobilul menționat a figurat în evidențele fiscale ale orașului Eforie la matricola nr. 1852/1945 pe numele N.M., aceasta figurând ca plătitoare de impozite și în anul 1957. A învederat că, ulterior, lotul de teren a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966, în mod abuziv, fiind întabulat la matricola nr. 1302/1971. Proprietarii acestui teren au fost succedați de N.G.C., în calitate de descendent, a cărui unică succesoare, în calitate de moștenitor testamentar este reclamanta, potrivit certificatului de moștenitor nr. 213 din 4 aprilie 1985, eliberat de către Notariatul de Stat Local al sectorului 4 București.

A menționat reclamanta că, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, a solicitat pârâților restituirea în natură a imobilului sus individualizat, sens în care a formulat notificarea înregistrată sub nr. 2064 din 19 octombrie 2001 la B.E.J. D.V. și sub nr. 16128 din 24 octombrie 2001 la Primăria orașului Eforie. În condițiile în care nu a primit răspuns la notificare în termenul prescris de legea specială, a formulat acțiune în instanță pentru obligarea pârâtului Primarul orașului Eforie la emiterea dispoziției motivate, care nu s-a conformat prescripțiilor legii nici după admiterea acțiunii prin sentința nr. 125/2008 a Tribunalului Constanța.

Întrucât refuzul de a răspunde la notificare echivalează cu lipsa unei rezolvări favorabile, reclamanta a susținut că este îndreptățită să solicite instanței analiza pe fond a cererii sale, sens în care a invocat deciziile nr. 20/2007, nr. 197/2004, nr. 2767/2004 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe fondul cauzei, reclamanta a învederat că în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 3, alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este îndreptățită la restituirea în natură a terenului solicitat, deoarece este moștenitoare a foștilor proprietari ai imobilului, preluat de stat în mod abuziv și fără un titlu valabil, încadrându-se în ipoteza textului art. 2 alin. (1) lit. i) din lege.

A mai susținut reclamanta că legea specială consacră prevalența restituirii bunului în natură și că terenul pretins poate fi restituit în natură, deoarece se află în proprietatea statului și nu este afectat nici unei destinații speciale. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 22, art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 109 alin. (2) C. proc. civ. Prin sentința nr. 805 din 29 iunie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul Primarul orașului Eforie să emită dispoziție motivată prin care să-i ofere măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, pentru imobilul - teren solicitat și să înainteze dispoziția împreună cu documentația aferentă Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

A fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului - teren în suprafață de 945 mp, reprezentând lotul nr. 1353 din parcelarea Movila - Techirghiol oraș Eforie Sud, ca nefondată. A fost respinsă cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma compensației, ca nefondată. Prima instanță a reținut, în esență, că în pofida numeroaselor demersuri făcute de reclamantă în scopul soluționării notificării sale, entitatea notificată nu a răspuns până în prezent în forma prevăzută de lege, motiv pentru care în considerarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 20 și art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a jurisprudenței naționale în materie, reclamanta este îndreptățită să acționeze în instanță pentru valorificarea drepturilor sale.

Analizând pe fond cererea dedusă judecății, prima instanță a reținut, în raport de înscrisurile depuse în probațiune - contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2390/1923, certificat de moștenitor nr. 213/1985 eliberat de Notariatul de Stat Local al sectorului 4 București - că reclamanta se legitimează în calitate de persoană îndreptățită la restituire în accepțiunea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. În raport de modalitatea de preluare a bunului, în temeiul Decretului nr. 712/1966 s-a reținut că imobilul se circumscrie categoriei celor preluate în mod abuziv de stat, intrând astfel în câmpul de reglementare al legii speciale de reparație. Cât privește modalitatea de reparație, în raport de probele administrate din care rezultă indubitabil destinația bunului solicitat în prezenta procedură, de parc public al localității Eforie, s-a conchis în sensul imposibilității restituirii bunului în natură.

S-a reținut a fi nejustificată solicitarea reclamantei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu un alt teren, întrucât din conținutul înscrisurilor dosarului (f. 89 – 90, 94 – 95), rezultă că în patrimoniul unității administrativ teritoriale nu există bunuri imobile disponibile pentru o eventuală compensare. În aceste condiții, în raport de prevederile legale incidente, unica modalitate de rezolvare a solicitării reclamantei o constituie măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, în conformitate cu prescripțiile Titlului VII privind Regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 27 C din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, care a fost schimbată în parte. Au fost obligați pârâții să acorde reclamantei în compensare un imobil echivalent valoric cu terenul în suprafață de 945 mp, lotul nr. 1353 din Parcelarea Movila Techirghiol, Eforie Sud, ce nu mai poate fi restituit în natură și în subsidiar, în ipoteza în care un asemenea bun nu este disponibil sau oferta nu este acceptată de reclamantă, a fost obligat pârâtul Primarul orașului Eforie să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței civile apelate. Instanța de apel a reținut, în esență, că Legea nr. 10/2001 prin dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 26 instituie o ordine de prioritate a măsurilor reparatorii prin echivalent, atribuind măsurii acordării în compensare a unor bunuri sau servicii un caracter prioritar celei de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor în echivalent. În acest context s-a reținut că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că nu poate fi stabilit în sarcina pârâtului o obligație alternativă în sensul acordării în principal a măsurii compensatorii cu bunuri sau servicii în funcție de disponibilitățile unității administrativ teritoriale.

Acordarea de bunuri în compensare este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare. Întrucât identificarea unor astfel de bunuri și aprecierea caracterului său disponibil sunt de competența entității învestite cu soluționarea notificării, iar pârâții nu au depus toate listele de bunuri disponibile și nici nu a probat imposibilitatea acordării unui teren în compensare echivalent celui solicitat, s-a conchis că se impune a se stabili în sarcina pârâtului o obligație alternativă astfel cum s-a dispus prin dispozitivul deciziei pronunțate.

Stabilirea unei obligații alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantei, nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop tocmai evitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești a cărei executare să fie imposibil de realizat. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs pârâții Primarul orașului Eforie și orașul Eforie prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că în mod greșit curtea de apel a dispus obligarea la acordarea în compensare a unui teren echivalent valoric celui pretins, întrucât nu dețin astfel de bunuri ce ar putea constitui obiect al măsurii reparatorii dispuse, măsură ce excede și limitelor învestirii instanței, sesizată doar cu măsura acordării de despăgubiri.

Modalitatea de reparație a compensării trebuie să țină seama și de interesele comunității, interpretare susținută și prin aceea că legiuitorul nu ar fi reglementat mai multe posibilități de realizare a acestei măsuri, dacă nu ar fi ținut seama și de faptul că nu întotdeauna unitatea deținătoare dispune de astfel de bunuri, în caz contrar ajungându-se la situații în care să se restituie mai mult teren decât dețin autoritatea locală, ceea ce ar crea situații imposibil de rezolvat.

Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Instanța de apel a reținut, justificat, prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii celei a măsurii reparatorii prin titluri de despăgubire, însă, în aplicarea normelor legale ce reglementează măsura dispusă în principal, s-a raportat la considerente de ordin general, lipsite de un fundament probator adecvat, de natură a consolida soluția de obligare a pârâților la acordarea măsurii reparatorii a compensării cu un bun echivalent valoric, obligație chiar alternativ stabilită. Aceasta întrucât măsura astfel dispusă s-a constituit în realitate într-o rezolvare formală, lipsită de eficiența impusă de normele ce o reglementează și în afara contextului probator al cauzei.

În acest sens este de reținut că legea specială impune anumite obligații în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării [art. 1 alin. (5) din lege, pct. 1. 7 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007], obligație îndeplinită de autoritatea administrativă care constant a relevat în listele depuse și la dosar, inexistența unor astfel de bunuri în patrimoniul localității. Suprapunând această realitate necontestată, împrejurării că reclamanta nu a identificat sau indicat un posibil bun ce ar fi disponibil și deci posibil a fi restituit în modalitatea dispusă, ca și în lipsa oricăror altor elemente în acest sens, soluția propusă în cauză se vădește a fi lipsită de temei legal.

Într-adevăr, legea specială nu lasă, prin normele ce o reglementează, măsura reparatorie în discuție la latitudinea entității învestite cu soluționarea notificării, însă stabilirea unei obligații legale în lipsa unui fundament probator adecvat se constituie într-o măsură arbitrară, aspect care justificat a fost criticat prin recurs. Din acest motiv, legiuitorul a dispus ca în cazul imposibilității restituirii bunului în modalitatea compensării, entitatea învestită va acorda măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de despăgubiri (art. 26 din Legea nr. 10/2001). În sensul celor sus reținute sunt și prevederile legale evocate care, pretind, pentru soluționarea corectă a notificării, în etapa administrativă a procedurii, respectiv a contestației în faza sa judiciară, necesitatea respectării prevederilor pct. 23 și 25 din normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, adoptate prin H.G.

nr. 250/2007, care stabilesc regimul juridic al actului administrativ, emis în această procedură. Or, în lipsa existenței unui minim de date, elemente care să configureze un bun echivalent și a regimului său juridic, posibil a fi atribuit în echivalent, măsura astfel depusă se plasează dincolo de textul legii, lipsită fiind de consistența probatorie impusă de textul aceleiași legi. Nu pot fi acceptate considerentele instanței de apel în justificarea instituirii obligației alternativ dispuse, dat fiind caracterul exact, riguros al normelor legii speciale, la care însăși instanța de apel a făcut referire, când a analizat ordinea de prioritate instituită de lege, care impune o modalitate precisă de soluționare a unor atare cereri, astfel cum s-a relevat mai sus.

Prin urmare nu poate fi admis, în lipsa oricăror elemente de determinare, acordarea măsurii dispusă de instanța de apel, perspectivă în raport cu care criticile pârâților se vădesc a fi fondate. Sunt nefondate criticile privind depășirea limitelor învestirii, întrucât în procesul de evaluare, inclusiv judiciară, entitatea notificată ca și instanțele au obligația, respectiv abilitatea de a verifica și dispune asupra oricăreia dintre măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, interpretare în acord cu spiritul și finalitatea legii speciale, de reparare a prejudiciilor produse prin preluarea în mod abuziv, cu încălcarea unui drept fundamental, a bunurilor aflate în domeniul său de reglementare.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis în limitele celor dispuse prin dispozitivul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Primarul orașului Eforie și orașul Eforie, prin Primar împotriva deciziei nr. 27/C din 17 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta I.M.C. împotriva sentinței nr. 805 din 29 iunie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2010.