ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1457/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1457/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 11539/118/2007,

reclamantul G.M.D. a chemat în judecată pe pârâții O.E., prin P. și C.A.L. nr. 10/2001,

pentru a se constata că pârâții au depășit termenul de soluționare a

notificării și să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de

1.000 m.p., situat în fosta stațiune balneară Movila Techirghiol.

Prin sentința civilă nr.

743 din 15 iunie 2009, Tribunalul Constanța a respins acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâta C.A.L. nr. 10/2001, a admis acțiunea în contradictoriu

cu pârâtul O.E., prin P., a constatat calitatea reclamantului de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii și a fost obligat pârâtul să întocmească

documentația necesară emiterii dispoziției de acordare de despăgubiri și să o

înainteze C.C., în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru

suprafața de teren de 1.000 m.p. situată în Eforie Sud, identificată conform

schiței nr. 3 la raportul de expertiză întocmită de expertul N.P.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul s-a

legitimat ca succesor al defunctului G.N.D., conform certificatului de

moștenitor nr. 220/1975, autorul său fiind proprietarul terenului în suprafață

totală de 1.000 m.p., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

7659/1936, format din două loturi a câte 500 m.p., situate în Comuna Carmen

Silva, Stațiunea balneară Movila Techirghiol.

S-a mai reținut că,

în condițiile în care statul și autoritatea locală deținătoare nu au făcut

dovada unui titlu legal de preluare a imobilului din proprietatea autorului

reclamantului, faptul că în prezent imobilul respectiv se regăsește în

patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, conform

art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, situație în care terenul intră sub incidența

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât terenul de

1.000 m.p. identificat prin expertiză topografică de expertul N.P. în zona

Băilor Reci din localitatea Eforie Sud, este afectat de detalii de

sistematizare, respectiv accesul la băi, zona de siguranță a căii ferate și o

unitate de prestări servicii, spălătorie auto, s-a concluzionat că nu este

posibilă restituirea lui în natură, reclamantul fiind îndreptățit să primească

despăgubiri conform legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul G.M.D., care a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie numai sub aspectul stabilirii naturii măsurilor

reparatorii.

În apel, la cererea

pârâtelor, instanța a încuviințat completarea materialului probator cu

înscrisuri și supliment la expertiza imobiliară pentru determinarea gradului de

ocupare a terenului notificat cu „lucrări de utilitate publică” cât și a terenului

ce a făcut obiectul unor înstrăinări către terți.

Cu adresa nr. 27227

din 15 ianuarie 2010, intimatul pârât O.E. a comunicat instanței că imobilul

teren (410 m.p.) și construcția cu destinație spălătorie auto și stație pentru

mijloacele de transport în comun se află în proprietatea SC Z. SRL, în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 220 din 03 februarie 2003,

depus la dosar.

În apel, apelantul

reclamant a precizat că până în prezent nu a formulat nicio acțiune în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 220 din 03

februarie 2003, cumpărătorul imobilului (teren și construcție – spălătorie

auto) nefiind parte nici în prezentul litigiu.

Cu adresa nr. 10604

din 8 aprilie 2010, intimatul pârât O.E. a făcut dovada îndeplinirii obligației

impusă de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată,

comunicând instanței că unitatea administrativ teritorială nu dispune de bunuri

sau servicii pentru a putea fi oferite în compensare foștilor proprietari,

conform Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 216/

C din 23 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și de

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul O.E., prin P., să

restituie în natură reclamantului, suprafața de teren de 387 m.p., identificată

prin expertiza efectuată de expert V.M., delimitată prin pct. 2, A, B, 5, C, D, E, F, G, H,2. S-a menționat în dispozitivul deciziei din apel că propunerea de

acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, va privi

numai suprafața de teren de 613 m.p., ce nu poate fi restituită în natură. Au

fost menținute restul dispozițiilor sentinței, iar intimatul pârât a fost obligat

la 620 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Instanța de apel a

reținut că pârâtul O.E., prin P., nu a contestat hotărârea Tribunalului

Constanța sub aspectul identificării terenului notificat, neînțelegând să

exercite calea de atac a apelului.

Din expertiza

efectuată de ing. V.M. rezultă că o suprafață de teren de 329 m.p. este ocupată

de construcții definitive aferente accesului de la și către obiectivul de

tratament B.R., astfel cum a fost identificat în Planșa anexă nr. 1, în perimetrul

punctelor 1, A, B și 6.

Din adresa nr. 12425

din 04 iunie 2009 emisă de O.E. – D.A.P.L., rezultă că „accesul” la B.R. este

format atât din trepte de beton, cât și dintr-o subtraversare a străzii

Republicii, care se identifică și cu DN 39, platforme betonate, parapeți de

sprijin și o subtraversare a căii ferate Constanța - Mangalia.

De asemenea, prin

expertiza tehnică efectuată de ing. V.M. s-a identificat și o suprafață de

teren de 57 m.p., determinată de pct. 2, 3 și H - planșă anexă nr. 1 care este

ocupată de zona de siguranță a căii ferate.

În raport de aceste

constatări instanța de apel a considerat corect raționamentul instanței de fond

asupra imposibilității restituirii în natură a terenului în suprafață de 329 m.p.

și respectiv de 57 m.p., reținând că acest teren nu este liber, fiind afectat

de „amenajări de utilitate publică” a localității urbane, astfel cum este

definită această sintagmă de art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 230/2007.

Instanța de apel a

apreciat că, în sensul dispozițiilor legale menționate, nu intră în noțiunea de

„teren liber” și nu poate fi restituit în natură terenul care este ocupat de construcții,

amenajări tehnico-edilitare, dar și terenul care este necesar pentru accesul și

utilizarea normală a construcțiilor și a amenajărilor subterane. În cauză, o

suprafață de teren de 386 mp (329 m.p. și 57 m.p.) are o afectațiune publică,

servind realizării accesului la un obiectiv de interes public, B.R., cât și

zonei de siguranță a căii ferate și în consecință nu poate fi restituit în

natură reclamantului.

Împrejurarea că

obiectivul „B.R.” din stațiunea turistică Eforie Sud funcționează numai în

sezonul estival, cât și faptul că pasajul subteran prin care se realizează

acest acces are nevoie de lucrări periodice de întreținere și consolidare, nu

constituie temeiuri pentru restituirea în natură a acestui teren, cât timp lucrările

care îl afectează au caracter definitiv și sunt destinate a deservi nevoile

comunității.

În concluzie, deși de

principiu, apartenența unui teren la domeniul public al orașului nu constituie

de plano un impediment pentru restituirea în natură a bunurilor ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, imposibilitatea restituirii în natură a celor două

porțiuni de teren în suprafață de 329 m.p. și respectiv 57 m.p. este

determinată de afectațiunea publică a acestora, destinația terenului intrând în

aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică al localității

urbane și rurale”.

Referitor la terenul

în suprafață de 227 m.p. identificat prin expertiza V.M., suprafața delimitată

prin pct. C D E F G și 4, afectată de construcția unui chioșc și a unei

spălătorii auto proprietatea SC Z. SRL, Curtea a constatat că în mod judicios

prima instanță a reținut că această suprafață de teren nu poate fi restituită

în natură, în raport de dispozițiile art. 18 lit. (c) din Legea nr. 10/2001.

Terenul menționat face

parte din suprafața totală de teren de 410 m.p. înstrăinată către SC Z. SRL,

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 220 din 03

februarie 2003 de B.N.P. D.D. Mangalia, contract ce nu a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă până în prezent.

Legalitatea acestui

contract de vânzare-cumpărare nu a făcut obiectul prezentului litigiu, prima

instanță nefiind învestită de reclamant cu o cerere de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu SC Z. SRL, conform art. 45

din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că pe

acest teren există două construcții proprietatea SC Z. SRL într-un stadiu

avansat de degradare nu justifică restituirea în natură a acestui teren către

reclamant, cât timp titlul de proprietate al terțului, societate comercială nu

a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în această

situație nefiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la

suprafața de teren de 387 m.p. identificată de expertul V.M. prin pct. 2 A, B, 5, C, D, E, F, G, H, 2, Curtea a constatat că aceasta reprezintă teren liber în sensul Legii nr.

10/2001, situație în raport de care a apreciat că prima instanță a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 9 și 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Terenul în litigiu nu

este afectat unor amenajări de utilitate publică, existența unor rețele de

iluminat și telefonie, ce traversează aerian acest teren nefiind un impediment

la restituirea în natură, fiind întemeiate în parte criticile reclamantului, referitoare

la restituirea în natură a acestui teren.

Curtea a apreciat ca

fiind vădit nefondată critica apelantului ce viza împrejurarea că prima

instanță nu a acordat prioritate măsurii de acordare a unor bunuri sau servicii

în compensare. Instanța de apel a reținut că acordarea în compensare de alte

bunuri este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu

depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de

existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordare

în compensare și care să fie acceptate de persoana îndreptățită.

Includerea unor

bunuri în categoria celor disponibile este o atribuție care revine C.L. Eforie,

conform art. 26 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2003, singura autoritate

care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietatea unității

administrativ-teritoriale trebuie să fie menținut sau nu în proprietatea sa,

fiind necesar satisfacerii intereselor unității administrativ-teritoriale. În

aceste condiții, instanța de judecată nu poate dispune de un alt bun decât cel

înscris în lista bunurilor disponibile, peste voința titularului dreptului, cu

excepția cazului în care reclamantul dovedește că refuzul unității

administrativ-teritoriale de a include un astfel de bun în lista bunurilor

disponibile este abuzivă sau ilegală.

În speță, la momentul

soluționării notificării reclamantului, unitatea administrativ-teritorială nu

dispunea de un teren echivalent ca valoare și caracteristici tehnico-edilitare

imobilului preluat de la autorul reclamantului, imposibil de restituit în

natură, iar reclamantul nu a făcut dovada că deși un anumit teren, pe care l-ar

fi identificat, este liber din punct de vedere juridic și ar putea fi acordat

în compensare, nu este inclus în lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 datorită unui abuz al autorității locale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul G.M., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că nerestituirea în natură a suprafețelor de 329 m.p.

și 227 m.p. este o soluție nelegală, pentru următoarele considerente:

Raportul de expertiză

nu evidențiază existența vreunor construcții pe terenul în suprafață de 329 m.p.,

ci se arată că o parte din acest teren este ocupat de scările de acces la

obiectivul „B.R.”, precum și de scările de acces la pasajul subteran. Trecerea

la aceste obiective se face pe dedesubtul suprafeței de teren, neexistând nici

un impediment în calea restituirii lui în natură.

În ceea ce privește

suprafața de 227 m.p., pe care există un chioșc și o spălătorie auto aparținând

SC Z. SRL, instanța a apreciat greșit incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Intimata pârâtă a încălcat prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

deoarece a înstrăinat terenul după ce reclamantul înregistrase notificarea,

actul de vânzare fiind lovit de nulitate și inopozabil reclamantului.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte găsește recursul

nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au

aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții,

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de

teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea

afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent.

De

asemenea, potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a

acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în toate cazurile entitatea

învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice

măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a

verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia,

pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor

străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și

utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze,

petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea.

În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va

limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele

suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a

amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate

unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări

destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi,

alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații

verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe

pietonale și altele.

Enumerarea

situațiilor care intră în conținutul sintagmei „amenajări de utilitate publică”

este exemplificativă, textul referindu-se atât la amenajări efectuate pe

suprafața terenului preluat de stat, cât și la cele subterane.

Pe baza

probatoriului administrat, instanța de apel a stabilit, ca situație de fapt

(care nu intră sub cenzura instanței de recurs), că terenul în suprafață de 329

m.p. este ocupat de construcții definitive aferente accesului de la și către

obiectivul de tratament B.R. (trepte de beton, subtraversarea străzii

Republicii, care se identifică și cu DN 39, platforme betonate, parapeți de

sprijin și subtraversarea căii ferate Constanța – Mangalia). Aceste amenajări

sunt de utilitate publică, servind nevoilor comunității, astfel încât Înalta

Curte consideră că terenul solicitat de reclamant nu este liber, în sensul

Legii nr. 10/2001, neputând fi restituit în natură.

În ceea ce privește

incidența prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (potrivit

cărora: „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor

administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este

interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în

participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau

subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate

potrivit prevederilor prezentei legi”), Înalta Curte constată că raționamentul

instanței de apel este corect, respectiv, atâta vreme cât reclamantul nu a

sesizat instanța cu acțiune în constatarea nulității actului juridic în

contradictoriu cu părțile contractante, cauza de nulitate întemeiată pe textul

legal menționat nu poate fi examinată în cadrul acestui litigiu.

Inopozabilitatea

actului de vânzare-cumpărare în raport cu reclamantul (care are calitatea de

terț față de acest act) nu poate constitui un argument pentru admiterea

solicitării sale și obligarea intimatului să restituie în natură terenul

vândut, o asemenea soluție fiind contrară prevederilor art. 21 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, care permit restituirea în natură a imobilelor deținute de

unitatea administrativ-teritorială, primarul neputând dispune de bunuri care nu

se mai găsesc în patrimoniul orașului.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul

G.M.D.

împotriva

deciziei civile nr. 216/ C din 23 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 02 martie 2012.