ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1457/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 11539/118/2007, reclamantul G.M.D. a chemat în judecată pe pârâții O.E., prin P. și C.A.L. nr. 10/2001, pentru a se constata că pârâții au depășit termenul de soluționare a notificării și să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.000 m.p., situat în fosta stațiune balneară Movila Techirghiol. Prin sentința civilă nr. 743 din 15 iunie 2009, Tribunalul Constanța a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C.A.L.

nr. 10/2001, a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul O.E., prin P., a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și a fost obligat pârâtul să întocmească documentația necesară emiterii dispoziției de acordare de despăgubiri și să o înainteze C.C., în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața de teren de 1.000 m.p. situată în Eforie Sud, identificată conform schiței nr. 3 la raportul de expertiză întocmită de expertul N.P.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctului G.N.D., conform certificatului de moștenitor nr. 220/1975, autorul său fiind proprietarul terenului în suprafață totală de 1.000 m.p., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7659/1936, format din două loturi a câte 500 m.p., situate în Comuna Carmen Silva, Stațiunea balneară Movila Techirghiol. S-a mai reținut că, în condițiile în care statul și autoritatea locală deținătoare nu au făcut dovada unui titlu legal de preluare a imobilului din proprietatea autorului reclamantului, faptul că în prezent imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, conform art. 1 lit. e) din H.G.

nr. 250/2007, situație în care terenul intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. Întrucât terenul de 1.000 m.p. identificat prin expertiză topografică de expertul N.P. în zona Băilor Reci din localitatea Eforie Sud, este afectat de detalii de sistematizare, respectiv accesul la băi, zona de siguranță a căii ferate și o unitate de prestări servicii, spălătorie auto, s-a concluzionat că nu este posibilă restituirea lui în natură, reclamantul fiind îndreptățit să primească despăgubiri conform legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul G.M.D., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie numai sub aspectul stabilirii naturii măsurilor reparatorii.

În apel, la cererea pârâtelor, instanța a încuviințat completarea materialului probator cu înscrisuri și supliment la expertiza imobiliară pentru determinarea gradului de ocupare a terenului notificat cu „lucrări de utilitate publică” cât și a terenului ce a făcut obiectul unor înstrăinări către terți. Cu adresa nr. 27227 din 15 ianuarie 2010, intimatul pârât O.E. a comunicat instanței că imobilul teren (410 m.p.) și construcția cu destinație spălătorie auto și stație pentru mijloacele de transport în comun se află în proprietatea SC Z. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 220 din 03 februarie 2003, depus la dosar. În apel, apelantul reclamant a precizat că până în prezent nu a formulat nicio acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 220 din 03 februarie 2003, cumpărătorul imobilului (teren și construcție – spălătorie auto) nefiind parte nici în prezentul litigiu.

Cu adresa nr. 10604 din 8 aprilie 2010, intimatul pârât O.E. a făcut dovada îndeplinirii obligației impusă de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată, comunicând instanței că unitatea administrativ teritorială nu dispune de bunuri sau servicii pentru a putea fi oferite în compensare foștilor proprietari, conform Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 216/ C din 23 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul O.E., prin P., să restituie în natură reclamantului, suprafața de teren de 387 m.p., identificată prin expertiza efectuată de expert V.M., delimitată prin pct. 2, A, B, 5, C, D, E, F, G, H,2.

S-a menționat în dispozitivul deciziei din apel că propunerea de acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, va privi numai suprafața de teren de 613 m.p., ce nu poate fi restituită în natură. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței, iar intimatul pârât a fost obligat la 620 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant. Instanța de apel a reținut că pârâtul O.E., prin P., nu a contestat hotărârea Tribunalului Constanța sub aspectul identificării terenului notificat, neînțelegând să exercite calea de atac a apelului. Din expertiza efectuată de ing. V.M. rezultă că o suprafață de teren de 329 m.p. este ocupată de construcții definitive aferente accesului de la și către obiectivul de tratament B.R., astfel cum a fost identificat în Planșa anexă nr. 1, în perimetrul punctelor 1, A, B și 6. Din adresa nr. 12425 din 04 iunie 2009 emisă de O.E.

– D.A.P.L., rezultă că „accesul” la B.R. este format atât din trepte de beton, cât și dintr-o subtraversare a străzii Republicii, care se identifică și cu DN 39, platforme betonate, parapeți de sprijin și o subtraversare a căii ferate Constanța - Mangalia. De asemenea, prin expertiza tehnică efectuată de ing. V.M. s-a identificat și o suprafață de teren de 57 m.p., determinată de pct. 2, 3 și H - planșă anexă nr. 1 care este ocupată de zona de siguranță a căii ferate. În raport de aceste constatări instanța de apel a considerat corect raționamentul instanței de fond asupra imposibilității restituirii în natură a terenului în suprafață de 329 m.p. și respectiv de 57 m.p., reținând că acest teren nu este liber, fiind afectat de „amenajări de utilitate publică” a localității urbane, astfel cum este definită această sintagmă de art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 230/2007. Instanța de apel a apreciat că, în sensul dispozițiilor legale menționate, nu intră în noțiunea de „teren liber” și nu poate fi restituit în natură terenul care este ocupat de construcții, amenajări tehnico-edilitare, dar și terenul care este necesar pentru accesul și utilizarea normală a construcțiilor și a amenajărilor subterane. În cauză, o suprafață de teren de 386 mp (329 m.p. și 57 m.p.) are o afectațiune publică, servind realizării accesului la un obiectiv de interes public, B.R., cât și zonei de siguranță a căii ferate și în consecință nu poate fi restituit în natură reclamantului.

Împrejurarea că obiectivul „B.R.” din stațiunea turistică Eforie Sud funcționează numai în sezonul estival, cât și faptul că pasajul subteran prin care se realizează acest acces are nevoie de lucrări periodice de întreținere și consolidare, nu constituie temeiuri pentru restituirea în natură a acestui teren, cât timp lucrările care îl afectează au caracter definitiv și sunt destinate a deservi nevoile comunității. În concluzie, deși de principiu, apartenența unui teren la domeniul public al orașului nu constituie de plano un impediment pentru restituirea în natură a bunurilor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, imposibilitatea restituirii în natură a celor două porțiuni de teren în suprafață de 329 m.p.

și respectiv 57 m.p. este determinată de afectațiunea publică a acestora, destinația terenului intrând în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică al localității urbane și rurale”. Referitor la terenul în suprafață de 227 m.p. identificat prin expertiza V.M., suprafața delimitată prin pct. C D E F G și 4, afectată de construcția unui chioșc și a unei spălătorii auto proprietatea SC Z. SRL, Curtea a constatat că în mod judicios prima instanță a reținut că această suprafață de teren nu poate fi restituită în natură, în raport de dispozițiile art. 18 lit. (c) din Legea nr. 10/2001. Terenul menționat face parte din suprafața totală de teren de 410 m.p. înstrăinată către SC Z. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 220 din 03 februarie 2003 de B.N.P.

D.D. Mangalia, contract ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă până în prezent. Legalitatea acestui contract de vânzare-cumpărare nu a făcut obiectul prezentului litigiu, prima instanță nefiind învestită de reclamant cu o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu SC Z. SRL, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001. Împrejurarea că pe acest teren există două construcții proprietatea SC Z. SRL într-un stadiu avansat de degradare nu justifică restituirea în natură a acestui teren către reclamant, cât timp titlul de proprietate al terțului, societate comercială nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în această situație nefiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la suprafața de teren de 387 m.p. identificată de expertul V.M. prin pct. 2 A, B, 5, C, D, E, F, G, H, 2, Curtea a constatat că aceasta reprezintă teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, situație în raport de care a apreciat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 9 și 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Terenul în litigiu nu este afectat unor amenajări de utilitate publică, existența unor rețele de iluminat și telefonie, ce traversează aerian acest teren nefiind un impediment la restituirea în natură, fiind întemeiate în parte criticile reclamantului, referitoare la restituirea în natură a acestui teren. Curtea a apreciat ca fiind vădit nefondată critica apelantului ce viza împrejurarea că prima instanță nu a acordat prioritate măsurii de acordare a unor bunuri sau servicii în compensare.

Instanța de apel a reținut că acordarea în compensare de alte bunuri este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordare în compensare și care să fie acceptate de persoana îndreptățită. Includerea unor bunuri în categoria celor disponibile este o atribuție care revine C.L. Eforie, conform art. 26 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2003, singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietatea unității administrativ-teritoriale trebuie să fie menținut sau nu în proprietatea sa, fiind necesar satisfacerii intereselor unității administrativ-teritoriale.

În aceste condiții, instanța de judecată nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voința titularului dreptului, cu excepția cazului în care reclamantul dovedește că refuzul unității administrativ-teritoriale de a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau ilegală. În speță, la momentul soluționării notificării reclamantului, unitatea administrativ-teritorială nu dispunea de un teren echivalent ca valoare și caracteristici tehnico-edilitare imobilului preluat de la autorul reclamantului, imposibil de restituit în natură, iar reclamantul nu a făcut dovada că deși un anumit teren, pe care l-ar fi identificat, este liber din punct de vedere juridic și ar putea fi acordat în compensare, nu este inclus în lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 datorită unui abuz al autorității locale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul G.M., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că nerestituirea în natură a suprafețelor de 329 m.p. și 227 m.p. este o soluție nelegală, pentru următoarele considerente: Raportul de expertiză nu evidențiază existența vreunor construcții pe terenul în suprafață de 329 m.p., ci se arată că o parte din acest teren este ocupat de scările de acces la obiectivul „B.R.”, precum și de scările de acces la pasajul subteran. Trecerea la aceste obiective se face pe dedesubtul suprafeței de teren, neexistând nici un impediment în calea restituirii lui în natură.

În ceea ce privește suprafața de 227 m.p., pe care există un chioșc și o spălătorie auto aparținând SC Z. SRL, instanța a apreciat greșit incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Intimata pârâtă a încălcat prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece a înstrăinat terenul după ce reclamantul înregistrase notificarea, actul de vânzare fiind lovit de nulitate și inopozabil reclamantului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte găsește recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. De asemenea, potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Enumerarea situațiilor care intră în conținutul sintagmei „amenajări de utilitate publică” este exemplificativă, textul referindu-se atât la amenajări efectuate pe suprafața terenului preluat de stat, cât și la cele subterane. Pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a stabilit, ca situație de fapt (care nu intră sub cenzura instanței de recurs), că terenul în suprafață de 329 m.p.

este ocupat de construcții definitive aferente accesului de la și către obiectivul de tratament B.R. (trepte de beton, subtraversarea străzii Republicii, care se identifică și cu DN 39, platforme betonate, parapeți de sprijin și subtraversarea căii ferate Constanța – Mangalia). Aceste amenajări sunt de utilitate publică, servind nevoilor comunității, astfel încât Înalta Curte consideră că terenul solicitat de reclamant nu este liber, în sensul Legii nr. 10/2001, neputând fi restituit în natură.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora: „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi”), Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel este corect, respectiv, atâta vreme cât reclamantul nu a sesizat instanța cu acțiune în constatarea nulității actului juridic în contradictoriu cu părțile contractante, cauza de nulitate întemeiată pe textul legal menționat nu poate fi examinată în cadrul acestui litigiu.

Inopozabilitatea actului de vânzare-cumpărare în raport cu reclamantul (care are calitatea de terț față de acest act) nu poate constitui un argument pentru admiterea solicitării sale și obligarea intimatului să restituie în natură terenul vândut, o asemenea soluție fiind contrară prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea în natură a imobilelor deținute de unitatea administrativ-teritorială, primarul neputând dispune de bunuri care nu se mai găsesc în patrimoniul orașului. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.M.D.

împotriva deciziei civile nr. 216/ C din 23 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 martie 2012.