ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4887/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4887/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 904 din 13 mai 2010

a Tribunalului Constanța a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei F.I., fiind însă admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC C.S. SA, cu consecința respingerii acțiunii față

de pârâții SC C.S. SA, Prefectul jud. Constanța, Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă.

A fost admisă în

parte acțiunea reclamantei F.I. în contradictoriu cu pârâții Orașul Eforie prin

Primar, Primăria Orașului Eforie, SC C.I. SRL Constanța, R.Ș., D.A. și M.F.

Pârâții Orașul Eforie

prin Primar și Primăria Orașului Eforie au fost obligați să acorde reclamantei,

în compensare, alte bunuri sau despăgubiri bănești în condițiile Titlului VII

al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în intravilanul Orașului Eforie,

în prezent nr. lot 39, compus din teren în suprafață de 600 m.p. și construcție

- Vila P. (fosta Vila A.).

Au fost respinse

capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. 1739 din 13 septembrie 2001 cel

încheiat între SC C.S. SA în calitate de vânzător și SC C.I. SRL în calitate de

cumpărător; sub nr. 7219 din 20 octombrie 2003 la BNP C.B. încheiat între SC

C.I. SRL în calitate de vânzător și R.S. în calitate de cumpărător și cel

autentificat sub nr. 690 din 24 martie 2005 la BNP J.B.

Instanța de fond a

stabilit sub aspectul calității procesuale active a reclamantei, că prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20778 din 02 octombrie 1926,

transcris sub nr. 3862/1926, autoarea numitei F.I. a dobândit de la J.M.

dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 600 mp. situat în

stațiunea balneară Movilă Techirghiol (actuala Eforie Sud), str. T.., teren pe

care au fost edificate ulterior două construcții, cu 9 camere - "Vila

A.". Că succesiunea de pe urma autoarei sale a fost probată prin actele de

stare civilă ce atestă descendența din autorii F.M. și F.D. - motiv care a

fundamentat respingerea excepției lipsei calității procesuale active.

Cu notificarea nr.

297 din 14 februarie 2002 reclamanta a declanșat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

procedura administrativă pentru restituirea acestor imobile.

Asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive a SC C.S. SA, tribunalul a stabilit că prin

contractul de vânzare-cumpărare din 11 septembrie 2001, această societate a

înstrăinat Vila "A." ce făcea parte din activul său patrimonial,

precum și suprafața de teren de 325 mp aferentă construcției, către SC C. SRL,

astfel încât nu numai la data introducerii acțiunii, ci și la data depunerii

notificării, această entitate nu mai avea calitatea de unitate deținătoare.

Instanța de fond a

mai arătat că față de împrejurarea că în anul 1950, imobilul se afla încă în

posesia lui A.M., nefiind prezentat nici un act de preluare ulterioară a

imobilului în proprietatea statului, se naște o prezumție de preluare abuzivă -

ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

S-a făcut referire la

art. 45 alin. (2) (fost 46 alin. (2)) din Legea nr. 10/2001 în considerarea

netemeiniciei cererii în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259 din 11 septembrie 2001 încheiat

între cele două societăți, pe considerentul bunei credințe a părților

contractante - încheierea acestuia la o dată anterioară celei de 14 februarie

2002 de depunere a notificării depuse de către reclamantă. Instanța de fond a

avut în vedere deopotrivă faptul că translația dreptului de proprietate a

operat în considerarea clauzelor contractului de locație datat 1998, în baza

căruia utilizatorul SC C.I. SRL a efectuat investiții la activul

"P.", fostă Vila "A.".

Aceleași argumente au

fost avute în vedere cu privire la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

subsecvente.

Instanța de fond s-a

raportat și la concluziile expertului topograf desemnat în cauză, care a arătat

că lotul în litigiu, în prezent lot nr. 39, aparține în parte pârâților

subdobânditori: 325 mp. lui SC C. SRL, în prezent lui R.Ș.; 50,19 mp., cu nr.

cadastral xxx și 75,93 mp., cu nr. cadastral yyy se află în proprietatea

Consiliului Local Eforie și în folosința numiților F.P. și F., care au

dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra

construcțiilor; 127,20 mp., cu nr. cadastral qqq, proprietatea Consiliului

Local Eforie, construcțiile fiind înscrise în favoarea SC U. SRL. Din situația

juridică depusă la data de 20 aprilie 2010 de către unitatea

administrativ-teritorială rezultă că această suprafață de teren se află în

prezent în folosința numiților B.M. și E., ca urmare a înstrăinării

construcției deținute de SC U. SRL.

S-a stabilit astfel,

că în raport de situația juridică și de vocația legală a chiriașilor

cumpărători asupra terenului aferent construcțiilor cumpărate, reclamanta este

îndreptățită doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel, în termen legal, atât reclamanta F.I., cât și pârâții

SC C.S. SA, Orașul Eforie și Primăria Orașului Eforie.

Apelanta reclamantă

F.I. a susținut că în mod greșit s-a respins cererea sa de restituire în natură

a acestei construcții, cu terenul aferent de 600 mp, câtă vreme textul art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește păstrarea calității de proprietar

avută la data preluării bunului fără titlu valabil, autoarea sa transmițând

așadar această calitate și notificatoarei.

S-a arătat că față de

situația juridică a imobilului preluat prin efectul Decretului nr. 92/1950,

erau pe deplin incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr.

10/2001, privind restituirea în natură.

Apelanta a susținut

că deși a transmis Prefecturii Constanța notificarea sa formulată în februarie

2002, acest demers nu a fost soluționat în termenul de 60 de zile reglementat

prin lege, deși a fost justificată calitatea sa de persoană îndreptățită.

S-a solicitat

totodată să se constate că notificarea din 13 februarie 2002 evocată de SC C.S.

SA ca fiind formulată de numita B.M.I.A., nu are nici o legătură cu cea

formulată de reclamanta F.I.

Cât privește

calitatea procesuală a pârâților, apelanta reclamantă a reiterat-o prin prisma

exercitării posesiei asupra bunului, prin actele succesive de vânzare. Astfel,

după deținerea imobilului de către mătușa sa, A.(A.)M., acesta a intrat în

proprietatea statului urmare naționalizării, după care a trecut în

administrarea C.S. S.A., iar ulterior, conform actelor translative de drepturi,

în posesia societății C.I. SRL și a persoanelor fizice pârâte.

Apelanta a criticat

respingerea capătului de cerere vizând constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare evocate, argumentându-se că această sancțiune se impune în

raport de reaua-credință a pârâților inițiali, în contractul încheiat la 11

septembrie 2001 fiind inserată mențiunea că societatea cumpărătoare și-a asumat

riscul revendicării imobilului de către fostul proprietar, probând astfel că

avea cunoștință de regimul juridic al imobilului. Sunt deci aplicabile

dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile art. 966

- 968 C. civ.

Că raporturile

juridice ulterioare au fost încheiate în vederea îngreunării posibilităților

reclamantei de a obține măsura reparatorie a restituirii în natură, vânzarea

făcută de SC C.I. SRL fiind realizată către pârâta R.Ș., care deținea ca

asociat 99% din capitalul social al acestei societăți.

Apelanta reclamantă a

susținut că aceste vânzări succesive au fost făcute în deplină cunoștință de

cauză de către pârâți asupra situației juridice a bunului și prin concursul

autorităților locale, interesul fiind fraudarea intereselor sale; s-a făcut

trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința

relevanței bunei-credințe față de dreptul evocat de titularul de drept al

bunului, în contextul art. 1 din Protocolul I al Convenției.

S-a solicitat, în

consecință, admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii în

totalitate.

Apelanții Orașul

Eforie prin Primar și Primăria Orașului Eforie au criticat, la rândul lor,

soluția de primă instanță care a reținut în persoana reclamantei calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, pentru acest bun.

S-a arătat că pe

autoarea reclamantei o chema A.M., iar nu M.A., iar din actele de stare civilă

și de succesiune depuse nu reiese identitatea între aceste două persoane. Nici

un act nu atestă că A.M. este născută din aceeași părinți ca și A.F., tatăl

reclamantei, ori că A.F. s-ar fi căsătorit cu S.M., precum și că ar fi chemat-o

A., iar nu M.A. S-a susținut că în fapt nici nu există identitate, astfel cum o

atestă depunerea notificării, la SC C.S. SA, de către B.M.I.A., o persoană în

viață la data depunerii notificării și care nu putea fi moștenită de F.I.

Apelanții pârâți

autorități locale au mai criticat și reținerea situației juridice a terenului

ca intrând sub incidența Legii nr. 10/2001, care nu apare ca fiind preluat

abuziv de către stat, reclamanta neaducând dovezi că autoarea sa ar fi deținut

proprietatea la momentul preluării abuzive invocate - art. 23.1 lit. d) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Că din moment ce

instanța de fond aplică o prezumție relativă de preluare abuzivă, autoritățile

locale sunt puse în situația de a face dovada unui fapt negativ.

Apelanta pârâtă SC

C.S. SA a reiterat în criticile formulate în apel excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, transpusă asupra calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, precum și

excepția prescripției dreptului la acțiune cât privește constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Aceste apărări au justificat de altfel interesul în promovarea căii de atac.

În privința primei

excepții, apelanta a susținut - ca și pârâții autorități publice - că nu există

identitate între A.(A.)M. și B.M.I.A., ultima fiind cea care a depus

notificarea din 13 februarie 2002, ca titulară a dreptului de proprietate.

A doua excepție se

referă la greșita înlăturare, de către judecătorul fondului, a excepției

prescrierii dreptului la acțiune cât privește constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 343/C din 28 iunie 2012 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de

apelanta reclamantă F.I., prin mandatar I.M., împotriva Sentinței civile nr.

904 din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu

pârâții SC "C.S." SA, Orașul Eforie prin Primar și Primăria Orașului

Eforie, SC C.I. SRL, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Prefectul

județului Constanța, R.Ș., D.A. și M.F.

A schimbat în parte

sentința civilă apelată, în sensul că a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC C.S. SA și a obligat această pârâtă să propună acordarea

de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru

construcția - Vila "A." (actuală "P.").

S-au menținut restul

dispozițiilor hotărârii apelate.

S-a respins apelul

formulat de pârâții SC "C.S." SA, Orașul Eforie prin Primar și

Primăria Orașului Eforie împotriva aceleiași sentințe.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Asupra calității

reclamantei de persoană îndreptățită la restituire.

Motivul comun de

critică al apelanților pârâți, legat de inexistența identității între A.(A.)M.

și B.M.I.A., cu consecința negării pentru reclamanta din prezenta cauză a

calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acest imobil,

este vădit nefondat.

Astfel cum rezultă

atât din actele de stare civilă depuse în fond, cât și din înscrisurile care au

însoțit notificarea nr. 181/2002 depusă de B.M.I.A., autoarea reclamantei -

A.(A.)M. - era soția numitului S.M., aspect care rezultă fără dubiu din actul

de vânzare-cumpărare datat 2 octombrie 1926 prin care i s-a înstrăinat autoarei

reclamantei, cu autorizația dată de soțul său, terenul de 600 mp ce a făcut

obiectul notificării din februarie 2002 depuse de F.B.I.

B.M.I.A. a fost

succesoarea mamei sale, E.T., care la rândul său era sora numitului S.M., cei

doi fiind copiii lui C.M.

În consecință, este

evident că A.M. - titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu în baza actului de vânzare-cumpărare datat 2 octombrie 1926 - nu este

una și aceeași persoană cu nepoata de soră a soțului său, S.M. (B.M.I.A.), iar

întrucât F.I. este probată a fi unica acceptantă a succesiunii mătușii sale pe

linie paternă (tatăl reclamantei fiind A.F.), calitatea sa procesuală activă,

ca și calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent

a fost corect reținută din acest punct de vedere în primă instanță.

Faptul că nu s-a

prezentat un certificat de căsătorie nu constituie un impediment în analiza

calității de persoană îndreptățită, câtă vreme însuși titlul autoarei

reclamantei atestă calitatea de soți a numiților S. și A.M., vânzarea bunului

fiind realizată de către fratele soțului său, J.M.

Prin urmare, este

nefondat acest motiv de critică formulat de apelanții Orașul Eforie și Primăria

Orașului Eforie, cât și de SC C.S. SA.

Asupra raportării

bunului litigios la sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Apelanții pârâți

Orașul Eforie și Primăria Orașului Eforie au apreciat că nu s-a probat

deținerea bunului de către fostul titular al dreptului, la momentul prezumtivei

preluări abuzive de către stat.

În mod judicios

instanța de fond a stabilit că imobilul regăsit în patrimoniul unei terțe

persoane după probarea preluării de către stat poate fi supus prezumției de

preluare abuzivă, de la autoarea reclamantei, în condițiile în care A.S.M.

figurează pe Tabelul cu proprietăți naționalizate conform Decretului nr.

92/1950, cu două corpuri de clădire având 9 camere, la adresa din str. D.

Nu se poate afirma că

trebuie dovedită deținerea efectivă de către autoarea reclamantei a bunului

până la momentul deposedării, pentru că altfel s-ar impune - în opinia

autorității locale - să se facă dovada unui fapt negativ, fiind evident că în

cauză asupra acestui imobil a operat naționalizarea, în temeiul actului

normativ menționat.

Așadar, imobilul

intră fără discuție sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Asupra operării

prescripției dreptului de a cere constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

în raport de disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Critica menționată,

susținută în apelul SC C.S. SA, este nefondată, instanța de fond stabilind

corect prin încheierea interlocutorie din 4 iunie 2009 că textul art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 republicată nu putea viza decât contractele de

vânzare-cumpărare perfectate până la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, iar nu și pe cele ulterioare acestui moment.

În literatura

juridică și în jurisprudență s-a arătat că termenul de un an, derogatoriu de la

prevederile dreptului comun, a urmărit constrângerea persoanelor interesate, în

a acționa în acest scurt răstimp pentru verificarea în instanță a legalității

actelor translative de drepturi, generate inclusiv în procesul de privatizare;

scopul stabilirii unui termen de doar un an pentru promovarea acțiunilor în

constatarea nulității a fost asigurarea securității raporturilor juridice și

clarificarea, într-un termen rezonabil, a legalității acestor acte juridice.

Contractele de vânzare-cumpărare

contestate în prezentul litigiu au fost însă încheiate după intrarea în vigoare

a legii speciale, situație în raport de care nu se aplică termenul de un an

reglementat de textul menționat.

Asupra apelului

reclamantei vizând neacordarea în natură a bunului, urmare menținerii

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate asupra imobilului.

Este real că textul

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește că imobilele preluate în mod

abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în

starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice

sarcini.

Această premisă nu

poate veni, însă, în contradicție cu norma art. 45 din lege potrivit cu care

existența unui act juridic de înstrăinare implică verificarea valabilității

lui, restituirea neputând opera mai înainte de a se stabili că acela care

deține imobilul în prezent nu are, la rândul său, un titlu valabil și un drept

care pune în discuție existența în patrimoniul său a unui "bun" supus

protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel fiind,

sintagma "indiferent în posesia cui se află în prezent" nu se referă

și la terțe persoane care au dobândit imobilul printr-un titlu prezumat a fi

valabil până la dovada contrară, ci la entitățile care au calitatea potrivit

legii de unități deținătoare și care exercită o posesie viciată din perspectiva

dreptului de proprietate afirmat de persoana îndreptățită și al caracterului

ilegitim al titlului statului.

Fiind însă pusă în

discuție respectarea legii la momentul transmiterii de către SC C.S. SA a

dreptului de proprietate asupra bunului către SC C.I. SRL, instanța de fond a

apreciat greșit că prima societate nu ar avea calitate procesuală pasivă,

această critică a apelantei reclamante fiind întemeiată.

În determinarea

conformității cu legea a contractului de vânzare-cumpărare din 11 septembrie

2001 încheiat între cele două societăți, judecătorul fondului a stabilit corect

că nu se poate aprecia că părțile contractante au fost de rea-credință,

încheind raportul juridic sub imperiul unei intenții de fraudare a intereselor

reclamantei, câtă vreme înstrăinarea s-a realizat în considerarea contractului

de leasing imobiliar din 11 decembrie 2000 și a obligațiilor asumate în acest

sens de părți, la un moment la care reclamanta nu formulase încă notificare

(acest demers fiind inițiat față de Prefectura jud. Constanța la 14 februarie

2002).

În absența acestui

demers ori a unei notificări vizând intenția de a pretinde bunul conform noilor

reglementări intrate în vigoare în februarie 2001, contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu SC C.I. SRL, deși perfectat după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, nu putea fi constatat nul.

Pe de altă parte,

este întemeiată apărarea apelantei pârâte SC C.S. SA conform căreia este

contrar principiului neretroactivității legii să se aibă în vedere incidența

art. 20 alin. (4

1

) din Legea nr. 247/2005 (în realitate, pct. 50 din

art. 1 al Titlului I al Legii nr. 247/2005) care a completat la 22 iulie 2005

art. 21 din Legea nr. 10/2001 cu alin. (5), în sensul sancționării cu nulitatea

absolută a înstrăinării, concesionării, locației de gestiune, asocierii în

participațiune, ipotecării, locațiunii, precum și orice închiriere sau

subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate

potrivit prevederilor prezentei legi, până la soluționarea procedurilor

administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege.

Această normă a

intrat în vigoare și își produce efectele ex nunc, fără a privi actele juridice

încheiate anterior acestui moment, iar în speță, actele translative de drepturi

încheiate de SC C.I. SRL, ca și între R.Ș. și cetățenii irlandezi D. și M. sunt

atât anterioare formulării prezentei acțiuni, cât și adoptării textului art. 21

alin. (4

1

) - devenit art. 21 alin. (5) după republicarea Legii nr.

10/2001.

Prin urmare, simpla

existență a notificării apelantei reclamante din 14 februarie 2002 către Prefectura

Constanța nu prezumă reaua-credință a tuturor acestor pârâți în perfectarea

actelor translative de drepturi, nefiind făcută dovada eludării legii cu

conivența frauduloasă a autorității locale, cum s-a susținut în apel.

Nu se va putea

totodată susține - în absența unor probe în acest sens - că prin inserarea în

contractul de vânzare-cumpărare inițial (art. 5) a mențiunii că este posibilă

revendicarea bunului în temeiul Legii nr. 10/2001 și a clauzei de exonerare de

răspundere a vânzătorului SC C.S. SA pentru evicțiune, părțile ar fi știut de

existența vreunui demers prealabil notificării. Acest fapt atestă doar că era

cunoscut regimul juridic al bunului, nu și că exista interesul neexteriorizat

al unei persoane care se considera îndrituită la măsuri reparatorii în temeiul

legii speciale; pe de altă parte, demersurile minime la care face trimitere

apelanta reclamantă nu se puteau referi decât la verificarea existenței unei

acțiuni în revendicare clasice ori a notificării (ambele demersuri fiind însă

inexistente la momentul încheierii contractului).

S-a reținut că, din

această perspectivă, instanța de fond a dat o dezlegare corectă prin aplicarea

principiului error communis facit jus, stabilind că pentru niciunul dintre

aceste raporturi juridice nu s-a probat că părțile contractante aveau

cunoștință de demersurile preconizate ale reclamantei.

Toate aceste

elemente, precum și împrejurarea că acest imobil a suferit modificări de regim

juridic, părți ale acestuia fiind înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar

altele - prin actele translative de drepturi menționate, converg spre soluția

judicioasă reținută de instanța de fond, a menținerii contractelor contestate

și stabilirii dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecință,

critica legată de nulitatea contractelor și de greșita înlăturare a cererii de

restituire în natură a bunului este nefondată.

În raport de toate

aceste considerente, având în vedere că s-a dovedit întemeiată doar critica din

apelul reclamantei, vizând calitatea procesuală pasivă a societății apelante,

s-a admis apelul formulat de reclamanta F.I., cu consecința schimbării în parte

a sentinței apelate și respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive

a SC C.S. SA.

Întrucât această

pârâtă a avut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 calitatea de

unitate deținătoare, SC C.S. SA a fost obligată să propună acordarea către

reclamantă de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

pentru construcția - Vila "A." (actuală "P.").

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat recurs reclamanta F.I. și pârâții Orașul Eforie

prin Primar și Primăria Orașului Eforie.

Reclamanta F.I., a

criticat decizia invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs s-au adus următoarele argumente:

În mod nelegal

instanța a reținut legalitatea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare și

pentru care s-a cerut constatarea nulității absolute, în raport de data

încheierii acestora și de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În mod nelegal

instanța a reținut că nu există cauze de nulitate absolută a acestor contracte,

motivat de faptul că pârâții cumpărători au fost de bună-credință la încheierea

contractelor, în condițiile în care s-a făcut dovada că primul cumpărător și-a

asumat riscul vânzării, având cunoștință despre regimul juridic al imobilului

iar toți ceilalți pârâți vânzători au avut reprezentarea caracterului litigios

al bunului, actele de înstrăinare fiind încheiate pentru fraudarea legii, având

un evident caracter ilicit și imoral, invocarea principiului erorr communis

facit jus fiind greșită.

S-a susținut că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Eforie și

R.Ș. în anul 2008 privind vânzarea suprafeței de 133,91 m.p. și asupra

posibilității de restituire a suprafețelor deținute de F.P. și F., și respectiv

SC U. SRL unitate ce aparține de Consiliul local Eforie.

Orașul Eforie prin

Primar și Primăria orașului Eforie a criticat decizia invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs s-au susținut următoarele argumente:

S-a făcut o greșită

aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. (a) coroborat cu art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 23.1 lit. d) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Imobilul situat în

prezent în Eforie Sud, str. D., figurează la poziția 401 din Decretul nr.

92/1950 în str. R., fiind naționalizat de la ultimul proprietar, A.S.M.

Conform art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii persoanele

fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 stipulează că de prevederile legii beneficiază și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Prin reparațiile

instituite de Legea nr. 10/2001 legiuitorului a înțeles să acorde acest

beneficiu numai persoanelor fizice care aveau calitatea de proprietari ai

imobilelor la momentul preluării abuzive a acestora sau moștenitorilor lor

legali sau testamentari.

Prin urmare,

restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001 se limitează numai la proprietarii menționați în actele de preluare

sau la clasa imediat următoare de moștenitori, fără a putea invoca vreun drept

asupra acestor imobile, persoane aflate într-o categorie succesivă de

moștenitori, îndepărtată, străini în raport de proprietarul inițial.

Prin prisma textelor

de lege mai sus citate, în mod nelegal Curtea de Apel a reținut că reclamanta

F.I. are calitatea de persoana îndreptățită.

Astfel primul

moștenitor testamentar al proprietarului A.S.M. este R.C., ea fiind, în sensul

legii îndreptățită la restituire.

F.I. este moștenitor

testamentar al numitei R.C., prin urmare cererea sa de restituire este

susținută prin prisma calității de moștenitor testamentar pe care o are după

R.C. și nu ca descendent direct (testamentar) după mătușa sa A.M.

A.(A.)M. nu a înțeles

să dispună prin testament în favoarea nepoatei F.I. (deși avea această

posibilitate) ci a dorit să lase averea sa unei alte nepoate de soră, respectiv

R.C.

Ținând seama de

voința legiuitorului, F.I. nu poate avea calitate de persoană îndreptățită la

restituire.

Recursurile sunt

fondate pentru următoarele considerente:

Restituirea în natură

este condiționată de Legea nr. 10/2001, de constatarea nulității actelor

juridice de înstrăinare, încheiate anterior intrării în vigoare a legii, actele

de înstrăinare încheiate după intrarea în vigoare a legii fiind declarate în

mod expres ca fiind nule de drept, dacă au privit imobile restituibile în

natură conform legii.

Din economia

reglementărilor cuprinse în dispozițiile art. 45 rezultă că nulitatea actelor

de înstrăinare a imobilelor, ce cad sub incidența acestei legi, încheiate după

intrarea în vigoare a legii, constituie o chestiune prejudicială, a cărei

soluție poate avea o înrâurire covârșitoare asupra dreptului pretins judecății,

respectiv restituirii în natură a bunului, întrucât Legea nr. 10/2001 nu

prevede norme de competență diferită, ambele cereri, atât acțiunea în nulitate,

cât și contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3), trebuind

soluționate împreună, în ordinea arătată, de aceeași instanță, jurisdicția de

fond pornind de la Tribunal, aplicarea legii impunând rezolvarea cu celeritate

a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.

Acțiunea în

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare are ca temei norme din

Legea nr. 10/2001, și această lege este cu vocație generală, aplicându-se atât

persoanelor fizice cât și juridice implicate în restituirea bunurilor, litigiul

fiind unul civil, chiar dacă actele juridice de înstrăinare s-au încheiat între

societăți comerciale.

Litigiul nu pune în

discuție comercialitatea actului dedusă din actele și faptele de comerț sau

natura comercială a contractelor de înstrăinare, ci legalitatea transmiterii

dreptului de proprietate, în condițiile în care începuse procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, respectiv operase indisponibilizarea imobilelor restituibile

pe calea legii speciale, începând cu data de 14 februarie 2001.

Raportarea

instanțelor în analiza cauzelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare

din 11 septembrie 2001, la momentul depunerii notificării este greșită,

intrarea în vigoare a legii marcând momentul indisponibilizării bunurilor

restituibile precum și momentul în funcție de care se face identificarea

unității deținătoare, care are obligația de a soluționa notificarea.

Existența

contractului de leasing imobiliar din 11 decembrie 2000, nu poate fi invocată

ca temei a legalității contractului nr. 1259/2001, în condițiile în care legea

specială a prevăzut indisponibilizarea bunului restituibil, fiind interzisă

orice formă de transfer a proprietății.

Este adevărat că

dispozițiile art. 21 alin. (5) au fost introduse prin dispozițiile Legii nr.

247/2005 și aceste dispoziții produc efectele ex nunc, fără a privi actele juridice

încheiate anterior acestui moment, însă chiar Legea nr. 10/2001, în forma sa

inițială a prevăzut principiul restituirii în natură, persoana îndreptățită

având dreptul să solicite bunul în natură, în starea în care se afla și liber

de orice sarcini, faptul că bunul făcea obiectul unui contract de leasing

imobiliar cu clauză de vânzare, neconstituind un impediment legal de la

restituirea în natură, persoana îndreptățită solicitând restituirea în natură,

și urmând să se subroge în drepturile persoanei juridice în contractul

încheiat, dacă acesta a fost încheiat potrivit legii - art. 14 din Legea nr.

10/2001 (forma inițială).

Numai dacă persoana

îndreptățită ar fi optat pentru măsuri reparatorii în echivalent, persoana

juridică putea să înstrăineze bunul.

Nelegalitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1259/2001 trebuie să fie analizată de

către instanțe în raport de temeiul juridic invocat de către parte, cauza

ilicită și frauda la legea specială, reținerea că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 21 alin. (5), întrucât aceste dispoziții nu pot retroactiva

fiind greșită în raport de temeiul juridic al cererii de constatare a nulității

invocate de către parte - cauza ilicită și frauda la lege, instanțele având

obligația să analizeze acțiunea în raport de temeiul juridic invocat.

Legea definește cauza

ilicită ca fiind acea prohibită de lege, contrară bunelor moravuri și ordinii

publice.

Un act juridic se

socotește săvârșit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu

în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale

imperative.

Chiar dacă Legea nr.

10/2001, în vigoare la 11 septembrie 2001, la momentul încheierii contractului

de vânzare, nu prevedea nicio indisponibilizare legală temporară, aceasta

instituia obligația imperativă de restituire în natură a bunurilor preluate

abuziv, unitatea neavând posibilitatea de a opta între restituirea în natură și

acordarea de măsuri în echivalent, decât în măsura în care persoana

îndreptățită își manifesta opțiunea în acest sens.

Faptul că la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu erau în vigoare dispozițiile

art. 21 alin. (5), care au prevăzut în mod expres indisponibilizarea bunului,

nu împiedica instanța de a analiza legalitatea actului de înstrăinare în raport

de cauzele de nulitate invocate și care impunea analiza probatoriului

administrat, fapt ce nu s-a realizat.

De asemenea, se

constată că instanțele nu au analizat legalitatea celorlalte contracte de

vânzare-cumpărare, în raport de cauzele de nulitate invocate, reținând în mod

greșit că buna-credință a acestora trebuie raportată la momentul depunerii

notificării și nu la momentul intrării în vigoare a legii.

Se constată că deși

instanța de fond a fost sesizată și cu privire la constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2008, instanța a

omis să se pronunțe și asupra acestui capăt de cerere.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se admite recursul, a se casa decizia și sentința și a se trimite cauza spre

rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta F.I. și de pârâții Orașul Eforie prin Primar și

Primăria Orașului Eforie împotriva Deciziei nr. 343/C din 28 iunie 2011 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Casează decizia

atacată, precum și Sentința nr. 904 din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția civilă și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță

de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.

Procesat

de GGC - NN