ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 503/2012

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține cele ce succed. La 13 octombrie 2005 reclamantul A.T.A. a chemat în judecată pârâtele Primăria Orașului Eforie și SC C. SRL solicitând anularea dispoziției nr. 230 din 24 martie 2005 emisă de Primarul Orașului Eforie prin care a fost respinsă notificarea formulată; obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 1220 mp și construcția aflată pe acesta, situat în Eforie Sud, loturile nr. 81 și 82 din parcelarea Movila; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 304 din 11 martie 2002 încheiat între Primăria Orașului Eforie și SC C. SRL pentru fraudarea legii și cauză ilicită, cu obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul notificat.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al mătușii sale R.M., decedată la 12 august 2002 la Roma, Italia, conform certificatului de moștenitor atașat cererii și că prin dispoziția nr. 230/24 martie 2005 pârâta a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat nefiind incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Susține reclamantul că, față de normele legale imperative, motivul respingerii notificării este nelegal deoarece, indiferent de modul de preluare al bunului de către stat, cât timp acesta exista fizic la momentul formulării notificării, Primăria Eforie avea obligația să dispună restituirea în natură.

Imobilul a fost preluat abuziv, fără nici un titlu iar pârâta cunoștea situația juridică a imobilului. Arată că Primăria Eforie a vândut bunul către SC C.S. 2000 SA cu încălcarea prevederilor legale, după formularea notificării, o astfel de vânzare fiind nelegală deoarece cererea de restituire și actele anexate atestau faptul că bunul nu a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu legal, situație care nu îi permitea să înstrăineze ceea ce nu i-a aparținut niciodată. Aceste împrejurări demonstrează că atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de rea credință la momentul la care a intervenit operațiunea de vânzare-cumpărare, actul astfel încheiat fiind lovit de nulitate absolută având la bază o cauză ilicită.

Prin sentința civilă nr. 1224 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea; a anulat dispoziția nr. 230 din 24 martie 2005 emisă de Primarul Orașului Eforie și a dispus restituirea către reclamant a suprafeței de teren de 927, 2 mp aria ADFE” conform schiței anexă a răspunsului la obiecțiuni - fila 91 dosar, volum II, situat în Eforie Sud, str. D.; a obligat pârâtul Primarul Orașului Eforie să acorde reclamantului, în compensare, alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 302,8 mp teren ce nu poate fi restituit în natură; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 304 din 11 martie 2002 la B.N.P.

Asociați „G.P. și E.L.Ș.” și a obligat pârâtele SC C.S. 2000 SA Eforie Sud și SC C. SRL Eforie Sud să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie vila N. situată în Eforie Sud, str. D., suprafață construită 263 mp P+1. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de pârâții Primarul orașului Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA, a respins, ca nefondate, căile de atac prin decizia nr. 225/ C din 6 octombrie 2010 pentru considerentele ce urmează. 1. Cu privire la apelul pârâtului Primarul Orașului Eforie s-a reținut că potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptățite.

În speță, pentru restituirea imobilului din Eforie Sud compus din teren și construcție, care a aparținut S.M.R., numita R.M. a formulat la 27 noiembrie 2001 notificare de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceasta a decedat la 19 august 2002, anterior soluționării notificării de către autoritățile administrative notificate. Cererea de chemare în judecată pentru analiza legalității și temeiniciei refuzului acestor autorități de a dispune restituirea bunului notificat a fost formulată, după decesul M.R., de către A.T.A., care a invocat calitatea sa de succesor al defunctei, calitate dobândită în baza testamentelor întocmite de defunctă. Pârâtul-apelant primarul Orașului Eforie a contestat calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al defunctei R.M., susținând că, potrivit testamentelor depuse, A.T.A.

este numai executor testamentar. Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei R.M. invocând actul notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul D.M., din Colegiul Notarial din provincia Livorno, Italia. În cuprinsul său acest act notarial atestă faptul că „prin testamentele olografe redactate de aceasta personal la data de 20 iulie 1999, 22 ianuarie 2000 și 14 martie 2002, publicate cu proces verbal la actele mele din data de 19 septembrie 2002 la numărul 56676/12.337 din registru, înregistrat la Piombino la data de 30 septembrie cu nr. 1.120, model 1, doamna R.M. a desemnat ca unic moștenitor universal cu titlu testamentar pe dl. A.T., așa cum rezultă din același proces verbal care, în copie legalizată, se anexează prezentului cu litera „A”, pentru a constitui element integrant și substanțial.

(…) Moștenirea rămasă se înțelege a fi destinată integral domnului A.T., cu excepția dispozițiilor cu titlu de legate indicate în aceste testamente olografe, care au ca obiect doar mici donații în favoarea altor persoane, care totuși nu dobândesc calitatea de moștenitor și deci de succesor cu titlu universal.” Ulterior, la 12 aprilie 2010, același notar D.M. emite un „Certificat” în temeiul căruia se certifică faptul că, în baza testamentelor olografe redactate de către doamna R.M., născută în București (România), pe data de 7 august 1912 și decedată în Roma, pe data de 19 august 2002, a fost desemnat ca „moștenitor universal unic cu titlu testamentar pe dl. A.T., născut în București (România), pe data de 14 decembrie 1947”.

R.M. era cetățean italian la data decesului și a avut ultimul domiciliu în Italia, locul deschiderii succesiunii acesteia aflându-se pe teritoriul acestei țări. Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, moștenirea este supusă, în ceea ce privește bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b)). Legea aplicabilă moștenirii stabilește: a) momentul deschiderii moștenirii; b) persoanele cu vocație de a moșteni; c) calitățile cerute pentru a moșteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condițiile și efectele opțiunii succesorale; f) întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Atunci când este în discuție însă o succesiune testamentară, art. 68 din Legea nr. 105/1992 stabilește că testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, dacă prin aceasta nu se înlătură dispoziții imperative, legea aleasă de testator aplicându-se situațiilor prevăzute de art. 67. Legea română recunoaște însă valabilitatea testamentului întocmit potrivit legii naționale a testatorului sau potrivit legii domiciliului acestuia ori potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (alin. 3 din art. 68). Având în vedere dispozițiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a produs, în ceea ce privește succesiunea defunctei R.M., potrivit legii naționale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocație de a moștenit și deci calitatea de moștenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M.

la 10 mai 2005, fiind desemnat A.T.A. ca moștenitor universal. Legea italiană nr. 89 din 16 februarie 1913 stabilește în titlul I că notarii sunt funcționari publici cărora le este acordat dreptul de a primi declarațiile de acceptare de moștenire cu beneficiere de masa succesorală, potrivit art. 955 C. civ. iar calitatea de moștenitori testamentari se dovedește „cu o atestare de notorietate judiciară sau notarială din care să rezulte dacă testamentul este considerat valabil sau fără contestații care, în consecință, a fost recunoscut moștenitor și dacă sunt moștenitori legitimi sau rezervatari pe lângă cei indicați în testament”. Actul notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul italian D.M.

îndeplinește condițiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate, calitatea reclamantului A.T.A. de moștenitor cu titlu universal al defunctei R.M. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Secțiunea I, Despre actul public - Codul civil italian) probează pe deplin, până la înscrierea în fals ori până la anularea sa, cele atestate în cuprinsul său astfel că, reținând că pârâții nu au făcut nici o dovadă privind înlăturarea judiciară a actului public prezentat de reclamant, reține Actul notarial din 10 mai 2005 ca având deplină putere doveditoare în privința calității reclamantului A.T.A. de succesor cu titlu universal al defunctei R.M.. Instanța consideră, din aceste motive, că nu este întemeiată critica privind calitatea reclamantului de succesor al notificatoarei.

Neîntemeiată s-a considerat și critica referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate și a preluării abuzive. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G.

nr. 250/2007, a dezvoltat noțiunea de acte doveditoare din art. 23 arătând că prin acestea se înțelege orice acte juridice translative de proprietate ori care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții); orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale sau orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.

Din această perspectivă, actul de vânzare din 12 august 1924 prin care F.S. a dobândit vila și terenul ce face parte din loturile 81 și 82 din parcelarea Movilă (Carmen Silva), actul de partaj succesoral autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. 30313/24 octombrie 1934 prin care imobilul de la Carmen Silva a fost atribuit d-nei S.R., dar și procesul verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea posesiei imobilului compus din vilă și teren, situat în Carmen Silva, către copartajantul S.R., sunt acte doveditoare suficiente care atestă pe deplin dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei R.M., la rândul său autoarea reclamantului. Critica din apel referitoare la lipsa dovezilor preluării de către stat a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului a fost găsită neîntemeiată, instanța de fond reținând corect că potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e) din normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 250/2005, identificarea imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, pe care apelanții nu au răsturnat-o prin administrarea unor probe contrare celor pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția. 2. Cu privire la apelul pârâtei SC C. SRL s-a reținut că prin cererea adresată instanței reclamantul a contestat dispoziția de respingere a notificării emisă de Primarul Orașului Eforie în procedura Legii nr. 10/2001. În această procedură inițiată prin contestația formulată scopul principal al reclamantului a fost acela de a obține restituirea în natură a imobilului, pentru realizarea căruia a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu SC C. SRL, formulând în mod explicit și o cerere de restituire a bunului.

Prin urmare, față de obiectul cererii, în mod corect a verificat instanța de fond dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de Legea nr. 10/2001, act normativ special, pentru restituire, modul în care reclamantul a înțeles să formuleze cererile de restituire (ca o cerere în revendicare) și temeiul juridic invocat (art. 480 C. civ. și Legea nr. 10/2001) fiind fără relevanță sub aspectul determinării normelor legale aplicabile speței. Câtă vreme cererea de restituire a fost inițiată în procedura legii speciale iar contestația și susținerile reclamantului se sprijină pe prevederile acestui act normativ, invocarea ca temei juridic a art. 480 C. civ., pe lângă Legea nr. 10/2001, nu poate avea ca efect respingerea ca inadmisibilă a acțiunii așa cum pretinde greșit apelanta pârâtă.

Prin notificarea nr. 2028 din 27 noiembrie 2001 R.M. a solicitat „restituirea în natură pentru imobilul teren și construcție situate în orașul Eforie Sud (fost Carmen Silva), județul Constanța, proprietatea mamei, R.S.M.”. A rezultat din formularea notificării că cererea de restituire privește nu numai terenul din Carmen Silva dar și construcția de pe acest teren, astfel că reclamantul, ca succesor al notificatoarei, are calitate procesuală în cererea care privește construcția deținută de SC C. SRL. Referitor la critica privind calitatea de succesor a reclamantului în legătură cu bunul imobil în litigiu se constată că tribunalul a făcut o aplicațiune corectă a legii. Astfel, așa cum s-a arătat în precedent, reclamantul are calitatea de succesor cu titlu universal al defunctei R.M.

și, în această calitate, la data decesului autoarei sale a avut loc o transmisiune în patrimoniul său a tuturor drepturilor existente în patrimoniul defunctei la data decesului, inclusiv a bunurilor sale viitoare. Cum, potrivit Legii nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (art. 3), precum și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. (2)), a rezultat că prin formularea notificării autoarea reclamantului a dobândit vocație la redobândirea bunului imobil notificat, transmisă către succesorul testamentar cu titlu universal, indiferent dacă bunul ori vocația de a redobândi bunul au fost sau nu menționate expres în testamentele întocmite anterior soluționării notificării.

Instanța nu a reținut nici critica referitoare la lipsa identității dintre persoana reclamantului și cel desemnat ca moștenitor al notificatoarei. Potrivit actelor de identitate prezentate (fila 115 dosar fond), reclamantul, cu dublă cetățenie română și germană, este înregistrat de autoritățile române ca A.T.A. iar de autoritățile germane ca A.T.A. Alexander. Grafia diferită a numelui reclamantului este neesențială câtă vreme numele este identic iar celelalte elemente de identificare a persoanei, respectiv data și locul nașterii sunt, de asemenea, identice. La fel, nu a fost reținută nici critica privind lipsa dovezii calității de proprietari ai autorilor reclamantului din cauza neconcordanței de nume.

R.S., ca și R.M. nu sunt nume comune, des întâlnite, astfel că adăugarea sau ștergerea unor litere (c, k), care nu schimbă însă fonetic numele, nu poate fi considerată o neconcordanță suficientă pentru a crea convingerea instanței că autoarele reclamantului nu sunt aceleași persoane cu cele care au fost proprietare, respectiv succesor al proprietarului imobilului. În fine, relativ la excepția prescripției dreptului reclamantului de a cere instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 11 martie 2002 încheiat între SC C.S. 2000 SA și SC C. SRL s-a arătat că, de asemenea,critica este neîntemeiată. Nulitatea cerută pentru încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, respectiv pentru cauză nelicită, nu este o nulitate relativă cum susține apelanta pârâtă, ci se analizează în regimul nulității absolute.

Pe de altă parte, sancțiunea prescripției dreptului la acțiune nu se poate aplica în virtutea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (anterior art. 46 alin. (5)), prezentul articol referindu-se la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv care cad sub incidența Legii nr. 10/2001 și încheiate până la data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare această lege. Fiind un text special, derogatoriu de la dreptul comun, are o aplicabilitate limitată la situațiile strict prevăzute de lege. Ori, în speță, actul de vânzare defăimat de reclamant s-a încheiat ulterior momentului de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001 astfel că se sustrage termenului special de un an de la apariția legii prevăzut de art. 45 alin. (5). 3. Referitor la apelul pârâtei SC C.S.

2000 SA s-a arătat că este neîntemeiat. Considerentele pentru care au fost respinse criticile privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, cele referitoare la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii întemeiată pe art. 480 C. civ., dar și criticile referitoare la lipsa calității reclamantului de persoană îndreptățită dedusă din lipsa dovezilor privind proprietatea și din calitatea reclamantului de legatar cu titlu particular au fost deja expuse în analiza apelurilor pârâților Primarul orașului Eforie și SC C. SRL astfel că instanța nu a reluat analiza asupra acelorași critici, considerentele expuse în precedent fiind pe deplin valabile și în apelul pârâtei SC C.S.

2000 SA. Singura critică invocată în apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA și neanalizată prin considerentele deja expuse se referă la buna credință a vânzătoarei la încheierea contractului din 2002. S-a susținut că buna credință a vânzătoarei se sprijină pe neînștiințarea sa în legătură cu formularea unei notificări de către autoarea reclamantului, d-na R.M., notificarea fiind înregistrată la o altă persoană dar și pe neinserarea în protocolul de predare primire din 2000 a unor date în legătură cu modul de preluare al imobilului de către stat ori cu eventuale acțiuni în revendicare formulate anterior protocolului. Pentru restituirea imobilului în litigiu s-a formulat în noiembrie 2001 o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 20 alin. (1) din această lege, în forma inițială a actului normativ, imobilele - terenuri și construcții care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ și sunt deținute la data intrării în vigoare de regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice - se restituie persoanei îndreptățite, în natură. Aplicarea acestei dispoziții, care constituie regula, esența și scopul Legii nr. 10/2001, implică, cum de altfel s-a statuat explicit și prin H.G. nr. 498/2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării în vigoare, până la soluționarea notificării.

Indisponibilizarea privește imobilul notificat, indiferent dacă notificarea a fost trimisă unității deținătoare ori unei alte unități așa încât pârâta nu se poate apăra cu temei când susține că notificarea a fost comunicată altei unități. De asemenea, așa cum a reținut și instanța de fond, pârâta SC C.S. 2000 SA deținea numai parte din imobilul în litigiu, respectiv construcția, terenul fiind considerat proprietatea Orașului Eforie. Ori, unitatea administrativ teritorială a fost notificată pentru restituirea imobilului și pârâta vânzătoare putea, cu diligențe minime, să ia cunoștință de existența unei asemenea notificări. Apelanta pârâtă nu poate invoca neglijența și culpa proprie pentru a se apăra de sancțiunea nulității.

La fel, neinserarea în protocolul de predare primire din anul 2000 a unor eventuale acțiuni în restituire nu poate înlătura reaua credință a pârâtei vânzătoare care, odată cu imobilul, a preluat obligatoriu și toate înscrisurile care priveau imobilul, inclusiv cele referitoare la modul în care bunul a ajuns în patrimoniul statului și care puteau induce o îndoială pârâtei în legătură cu valabilitatea titlului statului. Nu este fără relevanță în analiza bunei credințe a vânzătoarei din această perspectivă și faptul că SC C.S. 2000 SA nu a dobândit imobilul în litigiu printr-un contract oneros ci ca urmare a transformării prin divizare a SC C.S. 2000 SA, preluând de la această unitate drepturile și obligațiile în legătură cu imobilele preluate, fără a se putea apăra cu buna credință a terțului dobânditor.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții Primarul Orașului Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA. Primarul Orașului Eforie, prin motivele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său și, drept consecință, respingerea acțiunii, întrucât reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. În dezvoltarea motivului de recurs se arată că titularul inițial al dreptului de proprietate al imobilului notificat a fost F.S., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19693 din 2 august 1924. Succesoarele acestuia au fost S.C.R. și B.S. În urma partajului voluntar încheiat la 24 octombrie 1934, S.R.

a primit terenul din Carmen Silva, întocmindu-se la 10 august 1935 un proces verbal de punere în posesie. Nu rezultă din actele dosarului că S.C.R., este aceeași cu S.M.R., autoarea lui R.M. Reclamantul nu are calitatea de moștenitor al acesteia din urmă, deoarece R.M., prin testamentul din 1999, anulează expres testamentul din 31 iulie 1989 prin care acesta era instituit moștenitor cu titlu universal. Potrivit testamentului din 1999, testatoarea lasă reclamantului casa din L’Isola d’Elba și terenurile, plus ce va rămâne în conturile din băncile enumerate în testament, după ce va efectua anumite legate testamentare. Se mai arată că există o diferență de identitate și între reclamant și numitul A.T.A.

ce se pretinde succesorul M.R., persoana care a depus notificarea nr. 2028 din 27 noiembrie 2001 pentru imobilul în litigiu. SC C. SRL, prin motivele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., învederează că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită, reiterând argumentele din recursul declarat de Primarul orașului Eforie. Se mai arată că, potrivit legislației italiene, dacă există testament pentru o parte din bunuri, succesiunea va fi reglementată numai pentru acele bunuri, pentru celelalte bunuri aplicându-se succesiunea legală. Recurenta invocă, de asemenea, faptul că procesul-verbal de punere în posesie din 10 august 1935 este fals, motiv pentru care s-a formulat plângere penală.

Un alt motiv de recurs se referă la împrejurarea că dreptul reclamantului de a cere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a prescris față de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Recurenta critică decizia și sub aspectul admiterii greșite a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., având în vedere că Legea nr. 10/2001 este cea care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Un alt motiv de recurs privește împrejurarea că instanța nu a avut în vedere buna-credință a recurentei la dobândirea vilei N. Se solicită, în consecință, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca Ministerul Justiției, în aplicarea hotărârii pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, să promoveze o lege de reglementare unitară a retrocedărilor.

Pârâta SC C.S. 2000 SA, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia, sub aspectul prescripției dreptului de a cere constatarea nulității absolute, a inadmisibilității acțiunii în revendicare, a faptului că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptățită deoarece, actele depuse nu fac dovada dreptului de proprietate al S.C.R. asupra construcției (vila N.) ci doar asupra terenului. Reclamantul, legal citat, nu a depus întâmpinarea dispusă de art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând decizia din perspectiva criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză reține caracterul fondat al recursurilor în limitele și pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte, învederează că, dat fiind parțiala congruența a criticilor formulate, precum și interdependența celorlalte motive de recurs, va analiza împreună recursurile formulate. 1. Cu privire la calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a notificatoarei R.M. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007 sunt titluri de proprietate în accepțiunea legii speciale nu numai actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, contractul de întreținere, etc., dar și actele juridice declarative, ca împărțeala judiciară sau tranzacția, precum și alte înscrisuri care atestă deținerea proprietății imobilului în litigiu de către persoana îndreptățită sau de autorul său.

Astfel, așa cum au reținut ambele instanțe de fond, actul de partaj succesoral autentificat de Tribunalul Ilfov în 1934 prin care imobilul notificat a fost atribuit S.R., procesul-verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea imobilului compus din teren și vila-dezavuat de recurenți, dar care produce efecte juridice câtă vreme nu a fost anulat-sunt acte doveditoare ce atestă dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei. Considerentele instanței superioare de fond referitoare la caracterul neesențial, pentru stabilirea persoanelor ce au deținut în proprietate imobilul notificat, al grafiei prenumelor proprietarilor R., sunt pertinente și în acord cu probele administrate, în sensul că adăugarea sau ștergerea unor litere - c, k - nu schimbă fonetic numele și nu identifică alte persoane, câtă vreme celelalte elemente de identificare ale persoanei sunt congruente.

Identic, nici critica referitoare la lipsa identității dintre persoana reclamantului și cel desemnat moștenitor al notificatoarei nu poate fi primită. Astfel, reclamantul are dublă cetățenie, română și germană. În actele de identitate românești el figurează cu numele A.T.A., iar în cele germane, cele două prenume au fost „adaptate” grafiei germane, respectiv A.T.A. Celelalte elemente de identificare a persoanei, constând în data și locul nașterii sunt identice. 2. Cu privire la calitatea de succesor a reclamantului al persoanei îndreptățite. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de prevederile legii speciale de reparație beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Potrivit legii italiene (filele 122-123 dosar apel) dacă există un testament, dar acesta conține dispoziții referitoare numai la o parte din bunurile testamentului, succesiunea va fi reglementată de testament numai pentru bunurile menționate, în timp ce pentru partea din bunuri neinclusă în testament trebuie folosite regulile succesiunii legitime. Moștenitorii legali sunt, asemenea devoluțiunii succesorale legale române, soțul, descendenți și ascendenți, dar nu peste gradul al șaselea de rudenie. În cauza de față, printr-un testament olograf din 1989 (filele 108-112 dosar tribunal) M.R. l-a instituit moștenitor testamentar, cu titlu universal, pe A.T.A. Ulterior, (filele 96-100 dosar apel) testamentul este anulat, prin testamentul din 20 iulie 1999, testatoarea lăsând moștenire reclamantului o casă în insula Elba, cu terenurile acesteia precum și ceea ce va rămâne după plata legatelor din conturile sale existente la o serie de bănci.

Din conținutul acestui testament precum și din cele ulterioare, prezentate de instanța de apel, rezultă că testatoarea l-a desemnat pe reclamant și executor testamentar și legatar cu titlu particular. Actul notarial din 10 mai 2005 (filele 14-15 dosar fond) cuprinde declarațiile notariale a lui M.A. și K.M.M. care afirmă că defuncta a desemnat ca unic moștenitor universal cu titlu testamentar pe A.T.A. și că „nu există moștenitori legitimi ai numitei R.M.”. Tot conform legii italiene, toate testamentele olografe au fost date publicității. Instanța de apel a acordat actului notarial din 10 mai 2005 valoarea unui certificat de moștenitor ce atestă calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al notificatoarei, când, în realitate el conține declarațiile date de martori pe proprie răspundere.

Că testatoarea a înțeles să instituie în favoarea reclamantului doar legate cu titlu particular rezultă din faptul că testamentul ce-i conferea acestuia vocație la universalitatea bunurilor rămase la data deschiderii succesiunii a fost anulat expres. În altă ordine de idei, reclamantul afirmă în acțiune calitatea sa de nepot al notificatoarei, fără însă a rezulta din cuprinsul testamentelor ori a vreunor acte de stare civilă o atare legătură de rudenie, pentru ca acesta să poată beneficia de calitatea sa de moștenitor legal, potrivit legii italiene, pentru emolumentul succesoral rămas în urma achitării legatelor cu titlu particular. Fiind în prezența unui legat cu titlu particular, reclamantului i-a fost conferită vocație succesorală doar asupra bunurilor determinate prin testament, mai sus arătate.

Drept urmare, acesta nu are chemare succesorală la întregul patrimoniu al defunctei, neavând astfel calitatea de succesor în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi admise și, drept consecință, decizia va fi modificată în sensul că apelurile declarate de pârâți vor fi admise, iar sentința va fi schimbată în sensul că acțiunea va fi respinsă. Înalta Curte, reținând lipsa calității de succesor a reclamantului față de persoana îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii dispuse prin Legea nr. 10/2001, constată ca fiind inutilă analizarea motivelor de recurs referitoare la prescripția dreptului la acțiune, inadmisibilitatea acesteia precum și la buna-credință a cumpărătoarei la dobândirea bunului notificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Admite recursurile declarate de pârâții Primarul Orașului Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA împotriva Deciziei nr. 225/ C din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâții Primarul Orașului Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA împotriva Sentinței nr. 1224/ C din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o schimbă în sensul că respinge acțiunea, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.