ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 503/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 503/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține cele ce

succed.

La 13 octombrie 2005 reclamantul A.T.A. a

chemat în judecată pârâtele Primăria Orașului Eforie și SC C. SRL solicitând

anularea dispoziției nr. 230 din 24 martie 2005 emisă de Primarul Orașului

Eforie prin care a fost respinsă notificarea formulată; obligarea pârâtei la

restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 1220 mp și

construcția aflată pe acesta, situat în Eforie Sud, loturile nr. 81 și 82 din

parcelarea Movila; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 304 din 11 martie 2002 încheiat între Primăria

Orașului Eforie și SC C. SRL pentru fraudarea legii și cauză ilicită, cu obligarea

pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul

notificat.

În motivarea cererii

reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al mătușii sale R.M., decedată

la 12 august 2002 la Roma, Italia, conform certificatului de moștenitor atașat

cererii și că prin dispoziția nr. 230/24 martie 2005 pârâta a dispus

respingerea cererii de restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu s-a

dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat nefiind incidente

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Susține reclamantul

că, față de normele legale imperative, motivul respingerii notificării este

nelegal deoarece, indiferent de modul de preluare al bunului de către stat, cât

timp acesta exista fizic la momentul formulării notificării, Primăria Eforie

avea obligația să dispună restituirea în natură. Imobilul a fost preluat

abuziv, fără nici un titlu iar pârâta cunoștea situația juridică a imobilului.

Arată că Primăria

Eforie a vândut bunul către SC C.S. 2000 SA cu încălcarea prevederilor legale,

după formularea notificării, o astfel de vânzare fiind nelegală deoarece

cererea de restituire și actele anexate atestau faptul că bunul nu a intrat în

proprietatea statului în baza unui titlu legal, situație care nu îi permitea să

înstrăineze ceea ce nu i-a aparținut niciodată. Aceste împrejurări demonstrează

că atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de rea credință la momentul la

care a intervenit operațiunea de vânzare-cumpărare, actul astfel încheiat fiind

lovit de nulitate absolută având la bază o cauză ilicită.

Prin sentința civilă nr.

1224 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea; a

anulat dispoziția nr. 230 din 24 martie 2005 emisă de Primarul Orașului Eforie

și a dispus restituirea către reclamant a suprafeței de teren de 927, 2 mp aria

ADFE” conform schiței anexă a răspunsului la obiecțiuni - fila 91 dosar, volum

II, situat în Eforie Sud, str. D.; a obligat pârâtul Primarul Orașului Eforie

să acorde reclamantului, în compensare, alte bunuri sau servicii sau să propună

acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 302,8 mp teren ce nu poate fi

restituit în natură; a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 304 din 11 martie 2002 la B.N.P.

Asociați „G.P. și E.L.Ș.” și a obligat pârâtele SC C.S. 2000 SA Eforie Sud și SC

C. SRL Eforie Sud să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie vila

N. situată în Eforie Sud, str. D., suprafață construită 263 mp P+1.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de pârâții Primarul orașului

Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA, a respins, ca nefondate, căile de atac

prin decizia nr. 225/ C din 6 octombrie 2010 pentru considerentele ce urmează.

privire la apelul pârâtului Primarul Orașului Eforie s-a reținut că potrivit art.

3 și 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând

în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptățite.

În

speță, pentru restituirea imobilului din Eforie Sud compus din teren și

construcție, care a aparținut S.M.R., numita R.M. a formulat la 27 noiembrie

2001 notificare de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceasta a decedat

la 19 august 2002, anterior soluționării notificării de către autoritățile

administrative notificate. Cererea de chemare în judecată pentru analiza

legalității și temeiniciei refuzului acestor autorități de a dispune

restituirea bunului notificat a fost formulată, după decesul M.R., de către A.T.A.,

care a invocat calitatea sa de succesor al defunctei, calitate dobândită în

baza testamentelor întocmite de defunctă.

Pârâtul-apelant

primarul Orașului Eforie a contestat calitatea reclamantului de succesor cu

titlu universal al defunctei R.M., susținând că, potrivit testamentelor depuse,

A.T.A. este numai executor testamentar.

Reclamantul

s-a legitimat ca succesor al defunctei R.M. invocând actul notarial din 10 mai

2005 întocmit de notarul D.M., din Colegiul Notarial din provincia Livorno,

Italia. În cuprinsul său acest act notarial atestă faptul că „prin testamentele

olografe redactate de aceasta personal la data de 20 iulie 1999, 22 ianuarie

2000 și 14 martie 2002, publicate cu proces verbal la actele mele din data de

19 septembrie 2002 la numărul 56676/12.337 din registru, înregistrat la Piombino la data de 30 septembrie cu nr. 1.120, model 1, doamna R.M. a desemnat ca unic

moștenitor universal cu titlu testamentar pe dl. A.T., așa cum rezultă din

același proces verbal care, în copie legalizată, se anexează prezentului cu

litera „A”, pentru a constitui element integrant și substanțial. (…) Moștenirea

rămasă se înțelege a fi destinată integral domnului A.T., cu excepția

dispozițiilor cu titlu de legate indicate în aceste testamente olografe, care

au ca obiect doar mici donații în favoarea altor persoane, care totuși nu

dobândesc calitatea de moștenitor și deci de succesor cu titlu universal.”

Ulterior, la 12 aprilie 2010, același notar D.M. emite un „Certificat” în

temeiul căruia se certifică faptul că, în baza testamentelor olografe redactate

de către doamna R.M., născută în București (România), pe data de 7 august 1912

și decedată în Roma, pe data de 19 august 2002, a fost desemnat ca „moștenitor universal unic cu titlu testamentar pe dl. A.T., născut în

București (România), pe data de 14 decembrie 1947”.

R.M. era

cetățean italian la data decesului și a avut ultimul domiciliu în Italia, locul

deschiderii succesiunii acesteia aflându-se pe teritoriul acestei țări.

Potrivit art.

66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat, moștenirea este supusă, în ceea ce privește bunurile

imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b)).

Legea aplicabilă

moștenirii stabilește: a) momentul deschiderii moștenirii; b) persoanele cu

vocație de a moșteni; c) calitățile cerute pentru a moșteni; d) exercitarea

posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condițiile și efectele

opțiunii succesorale; f) întinderea obligației moștenitorilor de a suporta

pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Atunci

când este în discuție însă o succesiune testamentară, art. 68 din Legea nr. 105/1992

stabilește că testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor

sale altei legi decât cea arătată în art. 66, dacă prin aceasta nu se înlătură

dispoziții imperative, legea aleasă de testator aplicându-se situațiilor

prevăzute de art. 67. Legea română recunoaște însă valabilitatea testamentului

întocmit potrivit legii naționale a testatorului sau potrivit legii

domiciliului acestuia ori potrivit legii locului unde actul a fost întocmit,

modificat sau revocat (alin. 3 din art. 68).

Având în

vedere dispozițiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a

produs, în ceea ce privește succesiunea defunctei R.M., potrivit legii

naționale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu

vocație de a moștenit și deci calitatea de moștenitori fiind stabilită,

potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai

2005, fiind desemnat A.T.A. ca moștenitor universal.

Legea

italiană nr. 89 din 16 februarie 1913 stabilește în titlul I că notarii sunt

funcționari publici cărora le este acordat dreptul de a primi declarațiile de

acceptare de moștenire cu beneficiere de masa succesorală, potrivit art. 955 C.

civ. iar calitatea de moștenitori testamentari se dovedește „cu o atestare de

notorietate judiciară sau notarială din care să rezulte dacă testamentul este

considerat valabil sau fără contestații care, în consecință, a fost recunoscut

moștenitor și dacă sunt moștenitori legitimi sau rezervatari pe lângă cei

indicați în testament”.

Actul

notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul italian D.M. îndeplinește

condițiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate, calitatea

reclamantului A.T.A. de moștenitor cu titlu universal al defunctei R.M. Acest

act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Secțiunea I,

Despre actul public - Codul civil italian) probează pe deplin, până la

înscrierea în fals ori până la anularea sa, cele atestate în cuprinsul său

astfel că, reținând că pârâții nu au făcut nici o dovadă privind înlăturarea

judiciară a actului public prezentat de reclamant, reține Actul notarial din 10

mai 2005 ca având deplină putere doveditoare în privința calității

reclamantului A.T.A. de succesor cu titlu universal al defunctei R.M.. Instanța

consideră, din aceste motive, că nu este întemeiată critica privind calitatea

reclamantului de succesor al notificatoarei.

Neîntemeiată

s-a considerat și critica referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate

și a preluării abuzive.

Potrivit

art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după

caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri

necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot

fi depuse până la data soluționării notificării.

Pct. 23.1

din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptate

prin H.G. nr. 250/2007, a dezvoltat noțiunea de acte doveditoare din art. 23

arătând că prin acestea se înțelege orice acte juridice translative de proprietate

ori care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică

(act de vânzare cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act

sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950

privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții);

orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana

îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive

(extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia

preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care

atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei

respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); expertize

judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se

prevaleze în susținerea cererii sale sau orice alte înscrisuri pe care persoana

îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.

Din

această perspectivă, actul de vânzare din 12 august 1924 prin care F.S. a

dobândit vila și terenul ce face parte din loturile 81 și 82 din parcelarea

Movilă (Carmen Silva), actul de partaj succesoral autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. 30313/24 octombrie  1934 prin care imobilul de la Carmen Silva a fost atribuit d-nei S.R., dar și procesul verbal din 10 august 1935 de

executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea posesiei

imobilului compus din vilă și teren, situat în Carmen Silva, către copartajantul

S.R., sunt acte doveditoare suficiente care atestă pe deplin dreptul de

proprietate al autoarei notificatoarei R.M., la rândul său autoarea

reclamantului.

Critica din apel referitoare

la lipsa dovezilor preluării de către stat a imobilului din patrimoniul

autorului reclamantului a fost găsită neîntemeiată, instanța de fond reținând corect

că potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e) din normele metodologice aprobate prin H.G. nr.

250/2005, identificarea imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă, pe care apelanții nu au răsturnat-o prin

administrarea unor probe contrare celor pe care instanța de fond și-a întemeiat

soluția.

apelul pârâtei SC C. SRL s-a reținut că prin cererea adresată instanței reclamantul

a contestat dispoziția de respingere a notificării emisă de Primarul Orașului

Eforie în procedura Legii nr. 10/2001. În această procedură inițiată prin

contestația formulată scopul principal al reclamantului a fost acela de a

obține restituirea în natură a imobilului, pentru realizarea căruia a invocat

nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu SC C. SRL,

formulând în mod explicit și o cerere de restituire a bunului.

Prin urmare, față de

obiectul cererii, în mod corect a verificat instanța de fond dacă sunt

îndeplinite condițiile cerute de Legea nr. 10/2001, act normativ special,

pentru restituire, modul în care reclamantul a înțeles să formuleze cererile de

restituire (ca o cerere în revendicare) și temeiul juridic invocat (art. 480 C.

civ. și Legea nr. 10/2001) fiind fără relevanță sub aspectul determinării

normelor legale aplicabile speței. Câtă vreme cererea de restituire a fost

inițiată în procedura legii speciale iar contestația și susținerile

reclamantului se sprijină pe prevederile acestui act normativ, invocarea ca

temei juridic a art. 480 C. civ., pe lângă Legea nr. 10/2001, nu poate avea ca

efect respingerea ca inadmisibilă a acțiunii așa cum pretinde greșit apelanta

pârâtă.

Prin notificarea nr.

2028 din 27 noiembrie 2001 R.M. a solicitat „restituirea în natură pentru

imobilul teren și construcție situate în orașul Eforie Sud (fost Carmen Silva),

județul Constanța, proprietatea mamei, R.S.M.”. A rezultat din formularea

notificării că cererea de restituire privește nu numai terenul din Carmen Silva

dar și construcția de pe acest teren, astfel că reclamantul, ca succesor al

notificatoarei, are calitate procesuală în cererea care privește construcția

deținută de SC C. SRL.

Referitor la critica

privind calitatea de succesor a reclamantului în legătură cu bunul imobil în

litigiu se constată că tribunalul a făcut o aplicațiune corectă a legii.

Astfel, așa cum s-a arătat în precedent, reclamantul are calitatea de succesor

cu titlu universal al defunctei R.M. și, în această calitate, la data decesului

autoarei sale a avut loc o transmisiune în patrimoniul său a tuturor

drepturilor existente în patrimoniul defunctei la data decesului, inclusiv a

bunurilor sale viitoare. Cum, potrivit Legii nr. 10/2001, sunt îndreptățite la

măsuri reparatorii proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora (art. 3), precum și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite (art.

4 alin. (2)), a rezultat că prin formularea notificării autoarea reclamantului

a dobândit vocație la redobândirea bunului imobil notificat, transmisă către

succesorul testamentar cu titlu universal, indiferent dacă bunul ori vocația de

a redobândi bunul au fost sau nu menționate expres în testamentele întocmite

anterior soluționării notificării.

Instanța nu a reținut

nici critica referitoare la lipsa identității dintre persoana reclamantului și

cel desemnat ca moștenitor al notificatoarei.

Potrivit actelor de

identitate prezentate (fila 115 dosar fond), reclamantul, cu dublă cetățenie

română și germană, este înregistrat de autoritățile române ca A.T.A. iar de

autoritățile germane ca A.T.A. Alexander. Grafia diferită a numelui

reclamantului este neesențială câtă vreme numele este identic iar celelalte

elemente de identificare a persoanei, respectiv data și locul nașterii sunt, de

asemenea, identice.

La fel, nu a fost reținută

nici critica privind lipsa dovezii calității de proprietari ai autorilor

reclamantului din cauza neconcordanței de nume. R.S., ca și R.M. nu sunt nume comune,

des întâlnite, astfel că adăugarea sau ștergerea unor litere (c, k), care nu

schimbă însă fonetic numele, nu poate fi considerată o neconcordanță suficientă

pentru a crea convingerea instanței că autoarele reclamantului nu sunt aceleași

persoane cu cele care au fost proprietare, respectiv succesor al proprietarului

imobilului.

În fine, relativ la

excepția prescripției dreptului reclamantului de a cere instanței să constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 11 martie 2002

încheiat între SC C.S. 2000 SA și SC C. SRL s-a arătat că, de asemenea,critica

este neîntemeiată.

Nulitatea cerută

pentru încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, respectiv pentru cauză

nelicită, nu este o nulitate relativă cum susține apelanta pârâtă, ci se

analizează în regimul nulității absolute.

Pe de altă parte,

sancțiunea prescripției dreptului la acțiune nu se poate aplica în virtutea art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (anterior art. 46 alin. (5)), prezentul

articol referindu-se la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca

obiect imobilele preluate în mod abuziv care cad sub incidența Legii nr. 10/2001

și încheiate până la data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare această

lege. Fiind un text special, derogatoriu de la dreptul comun, are o

aplicabilitate limitată la situațiile strict prevăzute de lege. Ori, în speță,

actul de vânzare defăimat de reclamant s-a încheiat ulterior momentului de

intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001 astfel că se sustrage termenului special

de un an de la apariția legii prevăzut de art. 45 alin. (5).

pârâtei SC C.S. 2000 SA s-a arătat că este neîntemeiat.

Considerentele pentru

care au fost respinse criticile privind greșita soluționare a excepției

prescripției dreptului la acțiune în cererea de constatare a nulității absolute

a contractului de vânzare cumpărare, cele referitoare la modul de soluționare a

excepției inadmisibilității acțiunii întemeiată pe art. 480 C. civ., dar și

criticile referitoare la lipsa calității reclamantului de persoană îndreptățită

dedusă din lipsa dovezilor privind proprietatea și din calitatea reclamantului

de legatar cu titlu particular au fost deja expuse în analiza apelurilor pârâților

Primarul orașului Eforie și SC C. SRL astfel că instanța nu a reluat analiza

asupra acelorași critici, considerentele expuse în precedent fiind pe deplin

valabile și în apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA.

Singura critică

invocată în apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA și neanalizată prin considerentele

deja expuse se referă la buna credință a vânzătoarei la încheierea contractului

din 2002.

S-a susținut că buna

credință a vânzătoarei se sprijină pe neînștiințarea sa în legătură cu

formularea unei notificări de către autoarea reclamantului, d-na R.M.,

notificarea fiind înregistrată la o altă persoană dar și pe neinserarea în

protocolul de predare primire din 2000 a unor date în legătură cu modul de preluare al imobilului de către stat ori cu eventuale acțiuni în revendicare

formulate anterior protocolului.

Pentru restituirea

imobilului în litigiu s-a formulat în noiembrie 2001 o notificare întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 20 alin. (1) din această lege, în

forma inițială a actului normativ, imobilele - terenuri și construcții care intră

în domeniul de aplicare al acestui act normativ și sunt deținute la data intrării

în vigoare de regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți

comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice - se restituie persoanei

îndreptățite, în natură. Aplicarea acestei dispoziții, care constituie regula, esența

și scopul Legii nr. 10/2001, implică, cum de altfel s-a statuat explicit și

prin H.G. nr. 498/2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile și

suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât

cele îndreptățite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării în

vigoare, până la soluționarea notificării. Indisponibilizarea privește imobilul

notificat, indiferent dacă notificarea a fost trimisă unității deținătoare ori

unei alte unități așa încât pârâta nu se poate apăra cu temei când susține că

notificarea a fost comunicată altei unități.

De asemenea, așa cum

a reținut și instanța de fond, pârâta SC C.S. 2000 SA deținea numai parte din

imobilul în litigiu, respectiv construcția, terenul fiind considerat

proprietatea Orașului Eforie. Ori, unitatea administrativ teritorială a fost

notificată pentru restituirea imobilului și pârâta vânzătoare putea, cu diligențe

minime, să ia cunoștință de existența unei asemenea notificări. Apelanta pârâtă

nu poate invoca neglijența și culpa proprie pentru a se apăra de sancțiunea

nulității.

La fel, neinserarea

în protocolul de predare primire din anul 2000 a unor eventuale acțiuni în restituire nu poate înlătura reaua credință a pârâtei vânzătoare

care, odată cu imobilul, a preluat obligatoriu și toate înscrisurile care

priveau imobilul, inclusiv cele referitoare la modul în care bunul a ajuns în

patrimoniul statului și care puteau induce o îndoială pârâtei în legătură cu

valabilitatea titlului statului. Nu este fără relevanță în analiza bunei credințe

a vânzătoarei din această perspectivă și faptul că SC C.S. 2000 SA nu a

dobândit imobilul în litigiu printr-un contract oneros ci ca urmare a

transformării prin divizare a SC C.S. 2000 SA, preluând de la această unitate

drepturile și obligațiile în legătură cu imobilele preluate, fără a se putea

apăra cu buna credință a terțului dobânditor.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâții Primarul Orașului Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA.

Primarul Orașului

Eforie, prin motivele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicită modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său și, drept

consecință, respingerea acțiunii, întrucât reclamantul nu are calitatea de

persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

În dezvoltarea motivului

de recurs se arată că titularul inițial al dreptului de proprietate al imobilului

notificat a fost F.S., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 19693 din 2 august 1924.

Succesoarele acestuia

au fost S.C.R. și B.S. În urma partajului voluntar încheiat la 24 octombrie 1934,

S.R. a primit terenul din Carmen Silva, întocmindu-se la 10 august 1935 un

proces verbal de punere în posesie.

Nu rezultă din actele

dosarului că S.C.R., este aceeași cu S.M.R., autoarea lui R.M.

Reclamantul nu are

calitatea de moștenitor al acesteia din urmă, deoarece R.M., prin testamentul

din 1999, anulează expres testamentul din 31 iulie 1989 prin care acesta era

instituit moștenitor cu titlu universal.

Potrivit

testamentului din 1999, testatoarea lasă reclamantului casa din L’Isola d’Elba

și terenurile, plus ce va rămâne în conturile din băncile enumerate în

testament, după ce va efectua anumite legate testamentare.

Se mai arată că există

o diferență de identitate și între reclamant și numitul A.T.A. ce se pretinde

succesorul M.R., persoana care a depus notificarea nr. 2028 din 27 noiembrie 2001

pentru imobilul în litigiu.

SC C. SRL, prin motivele

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., învederează că

reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită, reiterând argumentele

din recursul declarat de Primarul orașului Eforie.

Se mai arată că,

potrivit legislației italiene, dacă există testament pentru o parte din bunuri,

succesiunea va fi reglementată numai pentru acele bunuri, pentru celelalte

bunuri aplicându-se succesiunea legală.

Recurenta invocă, de

asemenea, faptul că procesul-verbal de punere în posesie din 10 august 1935

este fals, motiv pentru care s-a formulat plângere penală.

Un alt motiv de

recurs se referă la împrejurarea că dreptul reclamantului de a cere constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a prescris față de

dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Recurenta critică

decizia și sub aspectul admiterii greșite a acțiunii în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., având în vedere că Legea nr. 10/2001 este cea

care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv.

Un alt motiv de recurs

privește împrejurarea că instanța nu a avut în vedere buna-credință a

recurentei la dobândirea vilei N.

Se solicită, în

consecință, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

pentru ca Ministerul Justiției, în aplicarea hotărârii pilot a Curții Europene a

Drepturilor Omului, să promoveze o lege de reglementare unitară a retrocedărilor.

Pârâta SC C.S. 2000

SA, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

critică decizia, sub aspectul prescripției dreptului de a cere constatarea

nulității absolute, a inadmisibilității acțiunii în revendicare, a faptului că

reclamantul nu are calitate de persoană îndreptățită deoarece, actele depuse nu

fac dovada dreptului de proprietate al S.C.R. asupra construcției (vila N.) ci

doar asupra terenului.

Reclamantul, legal

citat, nu a depus întâmpinarea dispusă de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte,

analizând decizia din perspectiva criticilor formulate, a probatoriilor

administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză reține caracterul

fondat al recursurilor în limitele și pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta

Curte, învederează că, dat fiind parțiala congruența a criticilor formulate,

precum și interdependența celorlalte motive de recurs, va analiza împreună

recursurile formulate.

calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001 a notificatoarei R.M.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pct. 23.1 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007

sunt titluri de proprietate în accepțiunea legii speciale nu numai actele

juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, contractul

de întreținere, etc., dar și actele juridice declarative, ca împărțeala

judiciară sau tranzacția, precum și alte înscrisuri care atestă deținerea

proprietății imobilului în litigiu de către persoana îndreptățită sau de

autorul său.

Astfel, așa cum au

reținut ambele instanțe de fond, actul de partaj succesoral autentificat de

Tribunalul Ilfov în 1934 prin care imobilul notificat a fost atribuit S.R.,

procesul-verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar

prin care s-a realizat predarea imobilului compus din teren și vila-dezavuat de

recurenți, dar care produce efecte juridice câtă vreme nu a fost anulat-sunt

acte doveditoare ce atestă dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei.

Considerentele

instanței superioare de fond referitoare la caracterul neesențial, pentru

stabilirea persoanelor ce au deținut în proprietate imobilul notificat, al

grafiei prenumelor proprietarilor R., sunt pertinente și în acord cu probele

administrate, în sensul că adăugarea sau ștergerea unor litere - c, k - nu

schimbă fonetic numele și nu identifică alte persoane, câtă vreme celelalte

elemente de identificare ale persoanei sunt congruente.

Identic, nici critica

referitoare la lipsa identității dintre persoana reclamantului și cel desemnat

moștenitor al notificatoarei nu poate fi primită.

Astfel, reclamantul

are dublă cetățenie, română și germană. În actele de identitate românești el

figurează cu numele A.T.A., iar în cele germane, cele două prenume au fost „adaptate”

grafiei germane, respectiv A.T.A. Celelalte elemente de identificare a

persoanei, constând în data și locul nașterii sunt identice.

calitatea de succesor a reclamantului al persoanei îndreptățite.

Potrivit art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 de prevederile legii speciale de reparație

beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite.

Potrivit legii

italiene (filele 122-123 dosar apel) dacă există un testament, dar acesta conține

dispoziții referitoare numai la o parte din bunurile testamentului, succesiunea

va fi reglementată de testament numai pentru bunurile menționate, în timp ce

pentru partea din bunuri neinclusă în testament trebuie folosite regulile

succesiunii legitime. Moștenitorii legali sunt, asemenea devoluțiunii

succesorale legale române, soțul, descendenți și ascendenți, dar nu peste

gradul al șaselea de rudenie.

În cauza de față,

printr-un testament olograf din 1989 (filele 108-112 dosar tribunal) M.R. l-a

instituit moștenitor testamentar, cu titlu universal, pe A.T.A.

Ulterior, (filele

96-100 dosar apel) testamentul este anulat, prin testamentul din 20 iulie 1999,

testatoarea lăsând moștenire reclamantului o casă în insula Elba, cu terenurile

acesteia precum și ceea ce va rămâne după plata legatelor din conturile sale

existente la o serie de bănci.

Din conținutul

acestui testament precum și din cele ulterioare, prezentate de instanța de

apel, rezultă că testatoarea l-a desemnat pe reclamant și executor testamentar

și legatar cu titlu particular.

Actul notarial din 10

mai 2005 (filele 14-15 dosar fond) cuprinde declarațiile notariale a lui M.A. și

K.M.M. care afirmă că defuncta a desemnat ca unic moștenitor universal cu titlu

testamentar pe A.T.A. și că „nu există moștenitori legitimi ai numitei R.M.”.

Tot conform legii

italiene, toate testamentele olografe au fost date publicității.

Instanța de apel a

acordat actului notarial din 10 mai 2005 valoarea unui certificat de moștenitor

ce atestă calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al

notificatoarei, când, în realitate el conține declarațiile date de martori pe

proprie răspundere.

Că testatoarea a

înțeles să instituie în favoarea reclamantului doar legate cu titlu particular

rezultă din faptul că testamentul ce-i conferea acestuia vocație la

universalitatea bunurilor rămase la data deschiderii succesiunii a fost anulat

expres.

În altă ordine de

idei, reclamantul afirmă în acțiune calitatea sa de nepot al notificatoarei,

fără însă a rezulta din cuprinsul testamentelor ori a vreunor acte de stare

civilă o atare legătură de rudenie, pentru ca acesta să poată beneficia de

calitatea sa de moștenitor legal, potrivit legii italiene, pentru emolumentul succesoral

rămas în urma achitării legatelor cu titlu particular.

Fiind în prezența

unui legat cu titlu particular, reclamantului i-a fost conferită vocație

succesorală doar asupra bunurilor determinate prin testament, mai sus arătate.

Drept urmare, acesta

nu are chemare succesorală la întregul patrimoniu al defunctei, neavând astfel

calitatea de succesor în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru cele ce

preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ.,

cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi admise și,

drept consecință, decizia va fi modificată în sensul că apelurile declarate de

pârâți vor fi admise, iar sentința va fi schimbată în sensul că acțiunea va fi

respinsă.

Înalta Curte,

reținând lipsa calității de succesor a reclamantului față de persoana îndreptățită

la acordarea măsurilor reparatorii dispuse prin Legea nr. 10/2001, constată ca fiind

inutilă analizarea motivelor de recurs referitoare la prescripția dreptului la

acțiune, inadmisibilitatea acesteia precum și la buna-credință a cumpărătoarei

la dobândirea bunului notificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursurile

declarate de pârâții Primarul Orașului Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA

împotriva Deciziei nr. 225/ C din 6 octombrie  2010 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia

recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâții Primarul Orașului

Eforie, SC C. SRL și SC C.S. 2000 SA împotriva Sentinței nr. 1224/ C din 4

noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o schimbă în

sensul că respinge acțiunea, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.