ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4743/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul I.P.

a chemat în judecată Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul Local al Orașului Eforie și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției din 10 noiembrie 2009 prin care i-a fost respinsă solicitarea de restituire a terenului situat în aceeași localitate, în suprafața de 426 m.p., reprezentând lotul nr. a, ce a fost proprietatea autorului său, să constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire, să oblige pârâtul să emită dispoziție privind restituirea în natură a imobilului, cu plata unor daune cominatorii de 500 de RON pe zi de întârziere, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii și până la executarea obligației de a face stabilită prin sentința ce se va pronunța, cu obligarea acelorași pârâți de a nu concesiona, înstrăina sau de a face acte de dispoziție asupra terenului intravilan de 426 m.p.

În cauză, SC A. SRL a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului I.P., cerere admisă în principiu prin încheierea de la data de 10 iunie 2010. Prin sentința civilă nr. 1632 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a anulat dispoziția din 10 noiembrie 2009 emisă de Primarul Orașului Eforie. A constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii solicitate prin notificarea din 14 februarie 2002 și a obligat pârâții la restituirea în natură către reclamant a imobilului situat în Eforie Nord lotul nr. a, parcelarea B.N.R., identificată în planul de situație anexa nr. 3 la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert B.E.

A respins celelalte pretenții din acțiunea principală și cererea de intervenție formulată de SC A. SRL. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că notificarea din 14 februarie 2001 a fost formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât, în mod nelegal, prin dispoziția contestată, această notificare a fost respinsă ca tardivă. Pe fondul cererii, instanța a reținut că reclamantul a dovedit calitatea de succesor al defunctului N.P., proprietarul imobilului notificat, conform actului de vânzare-cumpărare din 03 iulie 1936 încheiat cu B.N.R. și a apreciat că terenul a fost preluat de stat fără titlu, câtă vreme pârâții nu au prezentat nici un titlu asupra terenului pe care îl dețin.

Constatând că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, instanța a dispus restituirea în natură a terenului identificat prin expertiza efectuată de expert B.E. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie și Consiliul Local al Orașului Eforie, iar prin decizia civilă nr. 211/C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondat, apelul formulat. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Pentru legitimarea calității de persoană îndreptățită, reclamantul a anexat notificării contractul de vânzare-cumpărare din 03 iulie 1936 prin care B.N.R. SA a vândut autorului reclamantului, dl. P.N., parcela nr. a din stațiunea Eforie, județ Constanța.

Deoarece dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu conțin prevederi speciale în privința dovediri dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 3 iulie 1936 între autorul reclamantului, dl. P.N., și B.N.R. este un act juridic civil cu efect translativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea autorului reclamantului și are caracterul unui înscris doveditor în regimul probatoriu permis prin lege în materia ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv.

Apelanții pârâți au contestat efectul translativ al dreptului de proprietate afirmând că, din moment ce nu sunt dovezi privind îndeplinirea de către cumpărător a obligației de plată a întregului preț, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu s-a transmis la cumpărător astfel că, în prezent, succesorul cumpărătorului nu poate invoca un drept de proprietate și implicit, calitatea de persoană îndreptățită. Această susținere este neîntemeiată, din mai multe considerente. Astfel, potrivit art. 1295 C. civ., vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării acordului de voință (solo consensu) și independent de predarea lucrului vândut și de plata prețului, se produce nu numai încheierea contractului, dar operează și transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.

Prin excepție de la principiul consensualismului, în cazurile special prevăzute de lege cum este cazul terenurilor, vânzarea se poate face numai printr-un contract solemn, respectiv printr-un contract încheiat în formă autentică. În speță, contractul încheiat în anul 1936 de autorul reclamantului cu B.N.R. este un contract autentic, încheiat în forma prevăzută de art. 93 din Statutele B.N.R. ratificat prin legea publicată în M. Of. nr. 127/5.06.1935. Prin urmare, respectând cerința formei autentice, la momentul încheierii contractului cu B.N.R., dreptul de proprietate asupra lotului nr. a din stațiunea Eforie s-a transferat în patrimoniul cumpărătorului, indiferent dacă prețul a fost plătit în întregime sau numai parțial.

Contractul de vânzare-cumpărare din 1936 prevede într-adevăr că există o obligație a cumpărătorului de a achita a doua jumătate din preț, respectiv 53.250 RON în termen de 2 ani de la data încheierii contractului. Este real, de asemenea, că la dosar nu există nici o dovadă privind plata acestei diferențe de preț. Dar, în caz de neexecutare de către cumpărător a obligației de plată a prețului, numai vânzătorul este în drept să ceară fie obligarea cumpărătorului la executarea în natură, fie să invoce excepția de neexecutare. În speță, calitate de vânzător a avut B.N.R. astfel că numai această instituție invoca excepția de neexecutare a contractului de către cumpărător, iar nu pârâții, care sunt terți față de contract.

În ceea ce privește dovada preluării abuzive, instanța de apel a reținut că lotul nr. a din Stațiunea Eforie, pentru care reclamantul a făcut dovada proprietății cu actul de vânzare din 1936 nu mai figurează în registrele autorităților administrative locale pe numele cumpărătorului, în fapt de teren dispunând autorităților locale care au permis afectarea lui de parcarea Hotelului „A.” și de o instalație solară, dezafectată în prezent. Din această situație de fapt prezentată de pârâți și confirmată de constatările expertizei rezultă că bunul se află în patrimoniul privat al localității Eforie, chiar dacă nu este evidențiat astfel într-un inventar. Potrivit pct. 1 lit. e) din Cap. 1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în cazul în care pentru imobilul notificat nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul localității Eforie creează o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Această prezumție se aplică în speță, pârâții apelanți neinvocând dovezi contrare care să răstoarne prezumția, respectiv că autorul reclamantului ar fi înstrăinat bunul unor terțe persoane înainte ca bunul să intre în patrimoniul lor. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul Local Eforie . Prin motivele de recurs, pârâții formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Prin decizia Curții de Apel Constanța, se încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel a apreciat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la restituirea bunului preluat în mod abuziv de stat, chiar dacă nu poate proba faptul că autorul său, P.N., ar fi achitat și diferența de preț de 53.250 RON, ce reprezenta a doua rată din totalul de 106.500 RON.

Opinia instanței nu ține seama de obligația reclamantului de a proba calitatea de persoană îndreptățită, fiind în sarcina acestuia să facă dovada că actul de cumpărare a fost unul care a transferat în mod valabil proprietatea, în condițiile în care B.N.R., nefiind parte în acest proces, nu putea să invoce vreo excepție. Prin urmare, instanța de apel trebuia să țină seama de faptul că nu s-a plătit prețul întreg, că transferul dreptului de proprietate asupra terenului nu a operat în mod valabil și prin urmare, reclamantul nu poate face dovada că este persoană îndreptățită la restituire, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel a încălcat prevederile legale și atunci când a reținut ca bunul imobil ce se dorește a fi restituit face parte din categoria celor incluse în Legea nr. 10/2001.

Condiția de bază pentru a putea fi urmată procedura Legii nr. 10/2001 este aceea ca bunul imobil să fi fost preluat în mod abuziv de către stat. Or, în cauză, reclamantul I.P. nu a probat preluarea în mod abuziv a imobilului de către stat. Deși Curtea de Apel face referire la prezumția relativă de preluare abuzivă, această prezumție poate opera în favoarea notificatorului numai în situația în care nu se poate face dovada formală a preluării de către stat. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs și intervenienta SC A. SRL Eforie Nord care critică dezlegarea dată de prima instanță în privința cererii sale de intervenție.

Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta SC A. SRL Eforie Nord, pentru următoarele considerente: Așa cum rezultă din lucrările dosarului, intervenienta nu a declarat apel împotriva sentinței pronunțate de prima instanță prin care cererea de intervenție formulată a fost respinsă, această cale de atac fiind exercitată numai de pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie și Consiliul Local al Orașului Eforie. Dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, intervenienta SC A. SRL Eforie Nord nu mai are deschisă calea exercitării recursului în cauză, instanța de recurs neputând să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut, în lipsa sesizării intervenientei, obiectul controlului instanței de apel.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs de pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul Local Eforiei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Criticile formulate sunt întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 3, art. 4 și art. 1 din Legea nr. 10/2001, recurenții susținând că reclamantul nu a probat calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu deoarece nu a dovedit că a fost achitat integral prețul convenit prin contractul de vânzare-cumpărare prin care autorul său a dobândit terenul a cărei restituire o cere, după cum nu a dovedit nici faptul că imobilul intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, deoarece nu a probat că terenul a fost preluat în mod abuziv de către stat.

Susținerile nu sunt fondate. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la art. 23 din același act normativ, Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001: „actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data de soluționării notificării”.

În cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că „p rin acte doveditoare se înțelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (…) ” . În aplicarea acestor prevederi legale, în mod corect instanța de apel a stabilit că actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 3 iulie 1936 între autorul reclamantului și B.N.R. a produs un efect translativ al dreptului de proprietate asupra obiectului contractului (imobilul în litigiu) din patrimoniul cumpărătorului în cel al vânzătorului și că acest contract satisface regulile de probațiune reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce intră în sfera sa de reglementare.

Potrivit art. 1295 C. civ. vânzarea-cumpărarea este un contract consensual, transferul dreptului de proprietate operând prin efectul realizării acordului de voință, independent de predarea lucrului vândut și de plata prețului. Este adevărat că, în cazul vânzării-cumpărării terenurilor, prin excepție de la principiul consensualismului, actul juridic trebuie să îmbrace forma autentică. În speță, această condiție de validitate a actului juridic este îndeplinită, contractul încheiat în anul 1936 între autorul reclamantului și B.N.R. fiind unul autentic, încheiat în forma prevăzută de art. 93 din Statutele B.N.R. ratificat prin legea publicată în M. Of. nr. 127/5.06.1935.

Faptul pretins de recurenți al neplății integrale a prețului nu putea fi invocat decât de vânzător, acestuia rămânându-i în mod exclusiv opțiunea ca, în caz de neexecutare de către cumpărător a obligației de plată a prețului, să ceară fie obligarea cumpărătorului la executarea în natură, fie să invoce excepția de neexecutare. Cum recurenții nu au calitatea de vânzători, ci de terți față de actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantului cu B.N.R., ei nu pot invoca aspecte ce țin de pretinsa neplată integrală a prețului, așa cum au menționat prin motivele de recurs. Sunt nefondate și criticile prin care recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru faptul că instanța de apel a dispus restituirea unui imobil, în condițiile Legii nr. 10/2001, fără ca reclamantul să facă dovada că bunul a fost preluat în mod abuziv de stat.

În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2005, este instituită o prezumție relativă de preluare abuzivă, rezultată din împrejurarea că imobilul se găsește în patrimoniul statului. Fiind o prezumția relativă, aplicarea ei răstoarnă sarcina probei reglementată prin art. 1169 C. civ, revenind deținătorului imobilului obligația ca, prin probe contrare, să dovedească că bunul se află în patrimoniul unui alt proprietar, iar nu în cel al statului, nefiind în mod abuziv preluat de acesta.

Cum în cauză, astfel de dovezi nu s-au produs ci, dimpotrivă prin expertiza tehnică și înscrisurile administrate s-a stabilit faptul că imobilul se află în patrimoniul privat al Orașului Eforie, autoritățile locale dispunând de teren prin afectarea bunului de parcarea Hotelului „A.” și de o instalație solară, hotărârea instanței de apel este legală și sub aspectul analizat. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie Prin Primar și Consiliul Local Eforie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul Local Eforie împotriva deciziei civile nr. 211/C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Respinge recursul declarat de intervenienta SC A. SRL Eforie Nord împotriva deciziei civile nr. 211/C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.