ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2703/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 1082/2006 reclamanții: G.C., G.L., G.G.G., G.I., G.O., G.Ș. și B.M.E. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul Orașului Eforie, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea în parte a dispoziției nr. 75 din 21 februarie 2006 și obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 364 mp situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanța și, în subsidiar, la atribuirea unui teren în compensare, într-o zonă urbanistică echivalentă a orașului Eforie Nord, județul Constanța.

Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 332 din 09 februarie 2007, prin care a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a dispus anularea în parte a dispoziției nr. 75 din 21 februarie 2006 emisă de Primarul Orașului Eforie, în privința terenului în suprafață de 364 mp situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanța; pârâtul a fost obligat să restituie reclamanților, în natură, parte din terenul în suprafață de 364 mp, situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanța, respectiv suprafețele de 47 mp, 76 mp și 29 mp, delimitate prin punctele O-M-C-N, P-D-E-S-R și O-N-D-P în schița de plan anexă la raportul de expertiză topografică, întocmit în cauză de expert F.D., raport ce face parte integrantă din sentință; s-a dispus obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziție motivată, prin care să se stabilească în favoarea reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafețele de 96 mp, 68 mp, 5 mp și 43 mp, delimitate prin punctele A-B-S-F, H-G-J-K-I, B-G-H și I-K-J-L-M-N-O-P-R în schița de plan anexă la raportul de expertiză topografică, întocmit de expert F.D.

Au fost respinse ca nefondate cererile privind corectarea dispoziției nr. 75 din 21 februarie 2006 și acordarea de teren în compensare în variantele indicate de reclamanți. Prin decizia civilă nr. 188/ C din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a fost respins apelul formulat de reclamanți, în timp ce apelul pârâtului a fost admis, sentința apelată fiind schimbată în tot, iar pe fond, contestația reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 1305 din 26 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți și a casat decizia civilă nr. 188/ C din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, cauza fiind trimisă spre rejudecarea ambelor apeluri, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în esență că instanța de apel a dezlegat în mod greșit problema de drept ce viza caracterul abuziv al preluării imobilului proprietatea autorilor reclamanților de către stat, statuând în mod irevocabil că preluarea imobilului notificat s-a făcut abuziv, bunul fiind preluat în fapt, fără titlu valabil la momentul anului 1960, iar nu prin contract de donație autentificat la 28 noiembrie 1961, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar nu dispozițiile art. 2 lit. c), greșit reținute de instanța de apel.

Constatând că niciuna din criticile apelanților nu au fost analizate, instanța de apel limitându-și controlul exclusiv asupra aplicării în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul calității reclamanților de persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a dispus casarea cu trimitere a cauzei la Curtea de Apel Constanța. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 4 mai 2010. La solicitarea părților, în temeiul art. 295 C. proc. civ. și avându-se în vedere îndrumările instanței de recurs, conform art. 315 C. proc.

civ., instanța de apel a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri și expertiza topografică pentru identificarea situației actuale a terenului notificat, gradul de ocupare al acestuia cu construcții definitive și provizorii, cât și pentru verificarea situației juridice a unor terenuri învecinate, solicitate de reclamanți și propuse de experți, în ciclul procesual anterior, a fi acordate reclamanților în compensare pentru terenurile preluate abuziv și care nu ar mai putea fi restituite în natură.

Prin precizările depuse la dosar la 09 februarie 2011 de către apelanții reclamanți (fila 1 vol. I) se arată că apelanții solicită să li se atribuie în compensare, în locul terenului ocupat de detalii de sistematizare, o suprafață de teren de 212 mp ce nu a făcut parte din fosta proprietate de 364 mp a autorului reclamanților și care a fost preluată de stat în anul 1960. După rejudecare, prin decizia civilă nr. 277/ C din 28 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ș. și de pârâtul Primarul Orașului Eforie și cererea de intervenție în interes alăturat pârâtului, formulată de intimații-intervenienți P.E.

și P.M.M. În motivarea acestei soluții, asupra apelului declarat de pârâtul Primarul Orașului Eforie și asupra cererii de intervenție în interesul pârâtului, formulată de intimații-intervenienți P.E. și P.M.M., instanța de apel a reținut că prin decizia de casare s-a statuat în mod irevocabil că reclamanții sunt persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 364 mp, fostă proprietate S.G. și G.I.L., situate în Eforie, B-dul Republicii, acest imobil căzând sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, aspect ce nu va mai fi repus în discuția părților.

De asemenea, s-a reținut că prin apelul formulat de pârâtul Orașul Eforie, hotărârea Tribunalului Constanța a fost criticată numai sub aspectul restituirii în natură a două loturi de teren în suprafață de 79 mp și respectiv de 29 mp, apelul necuprinzând critici de nelegalitate și netemeinicie cu privire la restituirea în natură a unei alte suprafețe de teren de 47 mp. Cum în speță apelul pârâtului a vizat în exclusivitate imposibilitatea restituirii în natură către reclamanți a celor două loturi de teren de 76 mp și respectiv de 29 mp, motivată de apartenența acestor suprafețe de teren la domeniul public, instanța de apel va analiza legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța din perspectiva acestei critici.

S-a reținut a fi nefondate criticile apelantului-pârât referitoare la aprecierea eronată a posibilității de restituire în natură a terenului din Eforie strada Republicii, format din loturile P-D-E-S-R -76 mp și O-N-D-P – 29 mp. Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea refuzului restituirii în natură numai în cazurile prevăzute de art. 10 și 11, când terenul este ocupat de construcții noi autorizate sau este afectat uzului public. Prima instanță a statuat în mod judicios că terenul în suprafață de 76 mp și respectiv de 26 mp poate fi restituit în natură nefiind afectat de „amenajări de utilitate publică a localității urbane și rurale”, altfel cum este determinată această sintagmă de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

S-a reținut din concluziile raportului de expertiză că cele două loturi de teren vizate de pârât în motivele sale de apel nu sunt afectate de amenajări de utilitate publică, terenul fiind concesionat încă din anul 1996 unei societăți comerciale pentru desfășurarea de activitate de comerț. Până în prezent a fost ocupat de construcții cu caracter provizoriu – respectiv de o terasă a unui restaurant și o alee de acces creată în interesul societății comerciale ce a construit lucrarea provizorie-terasă-restaurant, alee ce permitea trecerea clienților din restaurant în terasă. Apartenența acestui teren la domeniul public, conform H.G.

nr. 904/2002, nu are relevanță în aprecierea posibilității de restituire în natură a acestuia, pentru că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului–preluat abuziv, fără un temei legal, conform dezlegărilor irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar restituirea nu este echivalentă cu înstrăinarea lui și, pe cale de consecință, caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al proprietății publice nu i se aplică.

Singurul impediment la restituirea în natură l-ar constitui afectarea acestuia de „amenajări de utilitate publică”, or în speță, așa cum am arătat, bunul nu a avut o astfel de afectațiune la data notificării lui de către reclamanți, fiind folosit cu acordul pârâtului de o societate comercială ce desfășura activitate de comerț, pentru realizarea unor construcții cu caracter provizoriu încă din anul 1996. Prin urmare, pretinsul „spațiu verde” reprezentând suprafața de 76 mp și-a pierdut această funcțiune încă din anul 1996 când, prin autorizația de construire din 09 decembrie 1996 și schița anexă vizată spre neschimbare de Primăria Eforie a fost aprobată noua funcționalitate - realizarea unei construcții provizorii cu destinația de terasă–restaurant - terenul pierzându-și astfel destinația de utilitate publică, respectiv aceea de amenajare de spațiu verde destinată a servi nevoilor comunității.

În ceea ce privește suprafața de teren de 29 mp, delimitat de punctele O-N-D-P în raportul de expertiză, reprezentând în prezent alee încorporată între restaurant și terasa M., aceasta nu a avut niciodată în planurile de urbanism ale orașului Eforie destinația de cale de acces în sensul art. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, - stradă, alee, etc., ci a fost o bucată de teren inclusă în suprafața de teren de 332 mp concesionată de Orașul Eforie unei societăți comerciale în anul 1996, conform contractului de concesiune din 7 noiembrie 1996, concesionarul creând o alee de acces pentru proprii săi clienți între restaurant și terasa M. De asemenea, terenul în suprafață de 29 mp este liber de construcții, și nu intră în sintagma „amenajări de utilitate publică”, fiind utilizată exclusiv de clienții restaurantului M. pentru a accede în terasa M., (restituit reclamanților), situație în care Curtea a constatat că nu există nici un impediment legal pentru restituirea acestui lot de teren în natură reclamanților.

De altfel, apelantul-pârât nu a contestat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert F.D. (filele 211-214 dosar fond), recunoscând împrejurarea că pe teren există în prezent o construcție provizorie - terasa unui restaurant, cât și faptul că nu a făcut niciodată demersuri în raport cu această societate comercială pentru demolarea construcției provizorii - (terasă) și redarea terenului unei utilități publice - aceea de spațiu verde - reclamată prin motivele de apel, deși se confirmă în cererea de apel că această construcție are în prezent un caracter abuziv. Aceste două loturi de teren, deși nu aveau o afectațiune publică la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, implicit, la data notificării formulate de reclamanți, au fost incluse în domeniul public al orașului Eforie prin H.G.

nr. 904/2002, cu încălcarea principiilor de soluționare a notificărilor, astfel cum rezultă din H.G. nr. 250/2007 - de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001- Cap. I, art. 1, lit. f) partea finală și art. 6.1 alin. (2). Curtea a constatat că terenurile în suprafață de 76 mp și respectiv de 29 mp nu sunt afectate în prezent unei utilități publice, prin urmare nu există un impediment pentru restituirea lor în natură moștenitorilor foștilor proprietari.

Cum în prezent acest teren este ocupat de construcții provizorii – terasa unui restaurant și cale de acces privată pentru clienții terasei, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile: terasa M. ocupă terenul în suprafață de 76 mp fiind o construcție provizorie, extinsă pe spațiul verde, executată din țevi și profile metalice cu o pardoseală din mozaic venețian peste platforma existentă. În raport de caracterul provizoriu al acestei terase și avându-se în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanță a reținut că terenul în suprafață de 76 mp este restituibil în natură reclamanților.

Împrejurarea că cele două loturi de teren de 76 mp și de 29 mp fac parte din suprafața de teren de 332 mp concesionată pe 25 de ani de unitatea administrativ-teritorială, conform contractului de concesiune din 7 noiembrie 1996, unei societăți comerciale și în prezent este închiriată intervenienților din prezenta cauză, nu constituie un impediment pentru restituirea în natură către reclamanți, raporturile dintre aceste părți căzând sub incidența dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 10/2001, în măsura în care contractul de concesiune a fost valabil încheiat. Verificarea legalității contractelor de concesiune nu a făcut obiectul investirii și respectiv al analizei primei instanțe, iar dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. interzic formularea de cereri noi, efectul devolutiv al apelului vizând numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, astfel că instanța de apel nu își poate extinde analiza și cu privire la legalitatea contractului de concesiune din 07 noiembrie 1996. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile apelanților-reclamanți, Curtea de apel Constanța a reținut următoarele: Cele 4 loturi de teren ce totalizează o suprafață de 212 mp din fosta proprietate S.G. sunt afectate de detalii de sistematizare ale orașului Eforie (trotuare, alei de acces, piața pietonală și spațiu verde pe bulevardul central al stațiunii).

În mod judicios prima instanță a apreciat că acest teren intră în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică” și nu poate fi restituit în natură, reclamanții fiind îndreptățiți, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru acest teren, numai la măsuri reparatorii în echivalent, respectiv la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Terenul solicitat în compensare nu este liber, iar acordarea în compensare de alte bunuri depinde de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordare în compensare și care să fie acceptate de persoana îndreptățită.

Includerea unor bunuri în categoria celor disponibile este o atribuție care revine Consiliului Local Eforie, conform art. 26 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2003, instanța de judecată neputând dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voința titularului dreptului, cu excepția cazului în care reclamantul dovedește că refuzul unității administrativ-teritoriale de a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau ilegală.

La momentul soluționării notificării reclamanților, unitatea administrativ-teritorială nu dispunea de un teren echivalent ca valoare și caracteristici tehnico-edilitare imobilului preluat de la autorul reclamanților, imposibil de restituit în natură, iar reclamanții nu au făcut dovada că, deși un anumit teren pe care l-ar fi identificat este liber din punct de vedere juridic și ar putea fi acordat în compensare, nu este inclus în lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 datorită unui abuz al autorității locale. Terenurile în suprafață de 212 mp și respectiv de 82,63 mp pe care reclamanții le solicită în compensare, nu sunt terenuri libere, fiind afectate de construcții cu caracter definitiv, ce au fost autorizate.

Nu are relevanță în cauză susținerea apelanților reclamanți în sensul că terenul afectat de lucrările cu caracter definitiv realizate prin extinderea restaurantului M. au fost executate cu încălcarea autorizației de construire și au fost finalizate abia în anul 2007, în cursul soluționării prezentului litigiu, câtă vreme terenul ocupat de construcții nu poate face obiectul atribuirii în compensare, deoarece autorizația de construire nu a fost anulată și nu s-a dispus demolarea acestor lucrări. Instanța de apel nu poate analiza legalitatea autorizației de construire și nu poate reține nulitatea absolută a actelor de concesiune, de închiriere și a certificatului de urbanism eliberate cu privire la acest teren, din perspectiva art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999, invocate de apelanții-reclamanți, întrucât, pe de o parte, terenul vizat de reclamanți pentru a li se atribui în compensare, nu a făcut parte din fosta proprietate S.G. și în consecință nu a fost indisponibilizat ca urmare a notificării reclamanților, iar, pe de altă parte, instanța de fond nu a fost învestită cu soluționarea vreunei cereri în contradictoriu cu titularul concesiunii și al construcțiilor autorizate, pentru anularea actelor ce au stat la baza realizării construcțiilor cu caracter definitiv. Nici autoritățile locale nu au inițiat acțiuni de demolare a construcțiilor presupus realizate în mod abuziv, cu încălcarea autorizației de construire, situație în care instanța de apel nu poate dispune atribuirea în compensare către reclamanți a unui teren afectat de construcții definitive, teren ce are o situație juridică incertă la acest moment.

Este real faptul că instanțele judecătorești pot constata pe cale incidentală valabilitatea unor acte de înstrăinare realizate după declanșarea procedurilor administrative de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, conform dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar în speță, nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale, în raport de terenul aferent loturilor 9 și 11, întrucât acest teren nu a făcut parte din proprietățile autorilor reclamanților – S.G., iar notificarea formulată de reclamanți nu a avut drept consecință și indisponibilizarea terenurilor învecinate proprietății lor – cum este terenul solicitat în compensare, fostă proprietate S., așa cum susțin chiar apelanții.

Dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vizează în mod expres sancționarea cu nulitate absolută a actelor de înstrăinare, concesionare, locație de gestiune, asociere în participațiune, ipotecare și orice închiriere a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi, acte încheiate până la soluționarea procedurilor administrative și după caz, judiciare. Or, terenul în suprafață de 212 mp, identificat prin expertiza D. și notat cu numerele de loturi 1-12, din care face parte și terenul înstrăinat prin H.C.L. nr. 176/2010 - loturile 9 și 11, nu a constituit proprietatea autorilor reclamanților, nu a făcut obiectul notificării reclamanților, ci, pe parcursul soluționării notificării reclamanților, constatând că fosta proprietate S.G.

nu poate fi restituită integral în natură, reclamanții au solicitat atribuirea unui teren în compensare, din proprietatea orașului Eforie, situat în proximitatea celui deja restituit în natură. Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că, în raport de situația juridică a terenului solicitat de reclamanți a le fi atribuit în compensare, ca echivalent al terenului de 212 mp, fostă proprietate S.G., ce nu mai poate fi restituit în natură datorită afectațiunii publice, în mod judicios prima instanță a constatat că nu este posibilă atribuirea acestor terenuri către reclamanți. Reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru partea din imobil proprietatea autorului lor, ce nu mai poate fi restituită în natură.

Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, intimații-intervenienți P.E. și P.M.M., apelanții-reclamanți B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ș. și apelantul-pârât Primarul Orașului Eforie. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., apelanții-reclamanți B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ș.

au arătat că terenul de 212 mp, compus din: 68 mp (spațiul verde ambiental), 96 mp (ocupat de o porțiune a trotuarului de 3 m lățime pe 32 m lungime), 43 mp (alee de acces) și 5 mp (platou pietonal), a fost refuzat la restituire pe vechiul amplasament, cu încălcarea art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, având în vedere că spațiul verde de 68 mp nu se încadrează în norma metodologică citată, care are în vedere spațiile verzi amenajate între blocuri, porțiunea de 96 mp nu afectează circulația pietonală deoarece în zona respectivă trotuarul are o lățime substanțială de 7 m din care 3 m luați de la reclamanți, suprafețele de 43 mp, folosită ca alee și de 5 mp, folosit ca platoul pietonal, pot fi restituite, deoarece în zona sunt multiple căi de acces.

Instanțele au refuzat reclamanților acordarea de teren în compensare, ignorând actele care demonstrează că terenul de 212 mp, solicitat pentru restituire prin compensare, figurează în domeniul privat al orașului Eforie: adresa din 05 noiembrie 2007 și tabelul anexă, hotărârea Consiliului Local nr. 35 din 15 februarie 2007 privind atestarea apartenenței unor imobile terenuri la domeniul privat al orașului Eforie, adresa din 14 martie 2008, încheierea nr. 152 din 07 august 2007. Concluzia Curții de Apel, după casare, că terenul de 212 mp identificat pentru compensare, nu ar fi disponibil la restituire, deși figurează în H.C.L. nr. 35/2007, s-a bazat pe refuzul acceptării analizării excepției nulității absolute pentru titlurile invocate de intervenienți.

Recurenții consideră că elementele de nulitate absolută pot și trebuie valorificate pe cale de excepție, în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, Curtea refuzând aplicarea lor, deși restaurantul nu se putea transforma niciodată într-o construcție definitivă, cât timp s-a folosit în construcție de placa Complexului comercial, iar ca fundație de un postament de 20 cm din cărămidă pe care s-a montat tâmplăria metalică, construcția fiind realizată din elemente demontabile, conform autorizației din 1994, fiind deci o construcție provizorie, extinsă abuziv de către intervenienți pe timpul judecații apelului inițial, în lipsa unei noi autorizații, conform adresei din 19 iunie 2008. Din adresa din 10 mai 2011 a Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului - Inspectoratul de Stat în Construcții, rezultă că la data de 21 aprilie 2011, intervenienta P.E.

a fost somată să desființeze construcțiile în termen de 48 de ore. Ca urmare, regimul actual al construcțiilor respective este unul în afara legii, intervenienții datorând eliberarea terenului, deoarece toate operațiunile prin care intervenienții și SC M.I. SRL să folosească terenul concesionat sunt nule absolut, având în vedere prevederile art. 11 din Legea nr. 50/1991. Nulitatea concesiunii atrage și nulitatea autorizațiilor de construire. Drepturile conferite prin contractul de concesiune efectuat de societatea SC M.I. SRL nu s-au transferat de la aceasta la succesori, ci s-au stins, ca urmare a dizolvării societății respective. Contractul de închiriere, prin care se încearcă să se acrediteze dreptul societății SC M.I.

SRL de a continua stăpânirea spațiului comercial pe baza actului datat 02 iunie 2003, este lovit de nulitate absolută pentru încălcarea art. 11 din Legea nr. 50/1991 și a art. 21 alin. final, din Legea nr. 10/2001. De asemenea, mai înainte, potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 au fost interzise, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș a bunurilor imobile care fac obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri.

Reținând caracterul unitar al concesiunii și al fondului de comerț edificat și menținut nelegal, instanțele erau datoare să aplice prevederile art. 10 alin. (3) nu numai pentru porțiunea de teren de 152 mp (restituită prin sentința Tribunalului), dar și pentru diferența de teren de 212 mp învecinat (alipit), care figurează pe tabelul de bunuri ce pot fi acordate în compensare. La ultimul termen Primăria a depus adresa din 24 martie 2011 prin care răspunde solicitării Curții, care a cerut parcelarea terenului de 212 mp, creând confuzie pentru că această suprafață aparține domeniului privat al orașului Eforie. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., intimații-intervenienți P.E. și P.M. au arătat următoarele: Cele două parcele de teren de 76 mp, ocupată în prezent de terasa M., și suprafața de 29 mp, reprezentând alee încorporată între restaurant și terasa M., aparțin domeniului public al orașului Eforie atestat prin H.G. nr. 904/2002, anexa 7, lit. g), poziția 67, reprezentând spații verzi și alei de acces, și în consecință sunt inalienabile în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În mod greșit, instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu privire la caracterul provizorie al construcții în condițiile în care s-a obținut un certificat de urbanism și autorizației de construire eliberată pentru SC M. SRL prin care se autorizează executarea lucrărilor de modernizare în construcție definitivă și extindere spațiu comercial existent în Eforie Nord, strada Republicii, autorizație ce a fost legal emisă și nu a fost anulată. Astfel, terasa existentă inițial a fost transformată într-o construcție definitivă.

S-a restituit în natură aleea de acces din terasă în restaurant în suprafață de 29 mp, limitând astfel atât dreptul reclamanților de a-și exercita în concret și în mod real dreptul de proprietate, reclamanții devenind proprietarii celor două bucăți de teren în cadrul contractului de concesiune, astfel încât vor putea foarte ușor să blocheze activitatea intervenienților, producându-le un prejudiciu oneros. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apelantul-pârât Primarul orașului Eforie a arătat următoarele: Prin apelul declarat s-a criticat legalitatea hotărârii primei instanțe din perspectiva restituirii în natură a două suprafețe de teren și anume: suprafața de teren de 76 mp, delimitată prin punctele P D E S R, ocupată în prezent de terasa M., și suprafața de 29 mp reprezentând alee încorporată între restaurant și terasa M., marcată prin punctele O-N-D-P.

Recurentul consideră că aceste două loturi de teren aparțin domeniului public al orașului Eforie, atestat prin H.G. nr. 904/2002, anexa 7, lit. g), poziția 67, reprezentând spații verzi și alei de acces și, în consecință, sunt inalienabile în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru suprafața ocupată de amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul formulat de apelanții-reclamanți B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ș., Înalta Curte apreciază că numai motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este dezvoltat prin argumentele aduse, iar art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, fără a arată care este actul juridic dedus judecății care a fost interpretat greșit în raport de clauzele sale, iar nu sub aspectul modului de aplicare a legii. Verificând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut o greșită aplicare a art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește respingerea cererii de restituire a suprafeței de 212 mp pe vechiul amplasament, deoarece prin expertiza efectuată în cauză s-a identificat că toate loturile care compun această suprafață de teren sunt afectate de utilitate publică. Recurenții argumentează combaterea acestei concluzii cu privire la parcela de 68 mp, despre care afirmă că nu constituie spațiu verde dintre blocuri, astfel încât nu este exclusă de la restituirea în natură, prin raportare la explicarea noțiunii de spațiu verde realizată prin art. 10.3.

H.G. nr. 250/2007. Conform acestui articol, „sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele”. Din conținutul textului legal menționat rezultă că enumerarea este una exemplificativă, iar nu exhaustivă, astfel încât noțiunea de spațiu verde nu poate fi circumscrisă strict spațiilor verzi dintre blocuri, astfel cum susțin recurenții, ci și altor categorii de spații verzi, astfel cum sunt definite în art. 3 al Legi nr. 24/2007, câtă vreme schimbarea destinației spațiilor verzi este interzisă de art. 71 din O.U.G.

nr. 195/2005 aprobată de Legea nr. 265/2006. De asemenea, nu poate fi primit argumentul că celelalte parcele nu sunt nici ele afectate de utilitate publică deoarece trotuarul este destul de larg, iar în zonă sunt multiple căi de acces, deoarece destinația de utilitate publică acordată loturilor în litigiu nu poate fi restrânsă, dacă au fost respectate planurile de urbanism aprobate. Nu există nici un temei legal în raport de care instanța să poată modifica destinația de utilitate publică, astfel încât dorința foștilor proprietari de a li se retroceda în natură mici porțiuni din vechiul amplasament al proprietății lor este nefondată. Critica privind neanalizarea unor înscrisuri nu poate fi considerată ca motiv de recurs, deoarece art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., care prevedea un astfel de control în recurs, a fost abrogat. Recurenții-reclamanți consideră că elementele de nulitate absolută ale actelor menționate în cererea de recurs trebuiau valorificate pe cale de excepție, în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel refuzând aplicarea lor. Înalta Curte constată că, potrivit textului legal invocat de recurenți, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

Cu toate acestea, în situația imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, ipoteza constatării pe cale incidentală a valabilității unor acte de înstrăinare, realizate după declanșarea procedurilor administrative de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, este reglementată în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate față de dispozițiile legii generale, reprezentată de Decretul nr. 167/1958, conform principiului specialia generalibus derogant. Prin urmare, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 2 al Decretului nr. 167/1958, ci ale art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, analizate de către instanța de apel, astfel încât nu se poate reține o aplicare greșită a art. 2 Decretului nr. 167/1958.

Instanța de apel a stabilit că nu poate analiza legalitatea autorizației de construire, iar nulitatea absolută a actelor de concesiune, de închiriere și a certificatului de urbanism eliberate cu privire la acest teren, nu poate fi reținută din perspectiva art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, invocate de apelanții-reclamanți, deoarece numai terenurile la care se referă notificarea, iar nu și terenurile solicitate în compensare, intră în sfera de aplicare a art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a motivat în mod corect de către instanța de apel că verificarea legalității contractelor de concesiune nu a făcut obiectul investirii și respectiv al analizei primei instanțe, iar dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. interzic formularea de cereri noi, efectul devolutiv al apelului vizând numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, astfel că instanța de apel nu își poate extinde analiza și cu privire la legalitatea contractului de concesiune din 07 noiembrie 1996. În consecință, Înalta Curte apreciază că, în lipsa verificării de către instanța de apel a condițiilor de valabilitate ale acestor acte din perspectiva altor temeiuri juridice decât cel al Legii nr. 10/2001, (Legea nr. 50/1991), nu pot fi analizate argumentele recurenților-reclamanți care susțin nevalabilitatea lor față de alte temeiuri juridice decât cel în raport de care instanța s-a considerat a fi învestită, o astfel de analiză realizându-se cu încălcarea dreptului la apărare al părții adverse și a dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ. În ceea ce privește recursurile formulate de intimații-intervenienți P.E. și P.M. și de apelantul-pârât Primarul orașului Eforie, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate pentru următoarele argumente comune: Ambele recursuri vizează aprecierea recurenților asupra greșitei restituiri în natură a suprafeței de teren de 76 mp, ocupată în prezent de terasa M., și a suprafeței de 29 mp reprezentând alee încorporată între restaurant și terasa M., motivat de faptul că aceste terenuri sunt de utilitate publică, ceea ce presupune imposibilitatea de restituire în natură în temeiul art. 11 și art. 10 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, cât și aprecierea greșită că terasa care ocupă terenul de 76 mp are caracter provizoriu, aspect care a determinat aplicarea greșită a art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Aceste două loturi de teren, deși nu aveau o afectațiune publică la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, implicit, la data notificării formulate de reclamanți, au fost incluse în domeniul public al orașului Eforie prin H.G. nr. 904/2002, fiind anterior concesionate pe 25 de ani de unitatea administrativ-teritorială, conform contractului de concesiune din 7 noiembrie 1996, unei societăți comerciale și în prezent este închiriată intervenienților din prezenta cauză. Înalta Curte observă că pretinsul „spațiu verde” reprezentând suprafața de 76 mp și-a pierdut această funcțiune încă din anul 1996 când, prin autorizația de construire din 09 decembrie 1996, a fost aprobată noua funcționalitate – modernizarea construcției definitive și extindere spațiu comercial existent - terenul pierzându-și astfel destinația de utilitate publică, respectiv aceea de amenajare de spațiu verde destinată a servi nevoilor comunității.

De asemenea, sunt nefondate susținerile recurenților referitoare la greșita aplicare în cauză a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a existenței pe acest teren a unei construcții definitive, respectiv a terasei. Caracterul definitiv al terasei nu este dovedit prin autorizația de construire din 09 decembrie 1996, astfel cum susțin recurenții, deoarece prin această autorizație a fost aprobată modernizarea construcției definitive și extinderea spațiului comercial, deci caracterul definitiv vizează restaurantul, iar nu extinderea, adică terasa, despre care expertiza efectuată în anul 2006 constată că are caracter provizoriu.

În ceea ce privește suprafața de teren de 29 mp, reprezentând în prezent alee existentă între restaurant și terasa M., Înalta Curte constată că aceasta nu a avut niciodată destinația de cale de acces în sensul art. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci a fost concesionată de Orașul Eforie unei societăți comerciale, concesionarul creând o alee de acces pentru proprii săi clienți între restaurant și terasa M., terenul fiind liber de construcții, astfel încât nu intră în sintagma „amenajări de utilitate publică” fiind destinată accesului pe o terasă, iar nu pe domeniul public, situație în care, în mod corect instanța de apel a constatat că nu există nici un impediment legal pentru restituirea în natură a acestui lot de teren reclamanților.

Astfel fiind, pentru argumentele menționate anterior, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză și, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanții B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O. și G.Ș., de pârâtul Primarul Orașului Eforie și de intervenienții P.E. și P.M.M. urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O. și G.Ș., de pârâtul Primarul Orașului Eforie și de intervenienții P.E. și P.M.M. împotriva deciziei nr. 277/ C din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2012.