ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2703/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2703/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 1082/2006 reclamanții: G.C., G.L., G.G.G., G.I.,

G.O., G.Ș. și B.M.E. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul Orașului Eforie,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea în

parte a dispoziției nr. 75 din 21 februarie 2006 și obligarea pârâtului la

restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 364 mp situat în

Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanța și, în subsidiar, la atribuirea

unui teren în compensare, într-o zonă urbanistică echivalentă a orașului Eforie

Nord, județul Constanța.

Tribunalul Constanța

a pronunțat sentința civilă nr. 332 din 09 februarie 2007, prin care a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanți, a dispus anularea în parte a

dispoziției nr. 75 din 21 februarie 2006 emisă de Primarul Orașului Eforie, în

privința terenului în suprafață de 364 mp situat în Eforie Nord, B-dul

Republicii, jud. Constanța; pârâtul a fost obligat să restituie reclamanților,

în natură, parte din terenul în suprafață de 364 mp, situat în Eforie Nord, B-dul

Republicii, jud. Constanța, respectiv suprafețele de 47 mp, 76 mp și 29 mp,

delimitate prin punctele O-M-C-N, P-D-E-S-R și O-N-D-P în schița de plan anexă

la raportul de expertiză topografică, întocmit în cauză de expert F.D., raport

ce face parte integrantă din sentință; s-a dispus obligarea pârâtului să emită

o nouă dispoziție motivată, prin care să se stabilească în favoarea

reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile prevăzute de

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafețele de 96 mp, 68 mp, 5

mp și 43 mp, delimitate prin punctele A-B-S-F, H-G-J-K-I, B-G-H și

I-K-J-L-M-N-O-P-R în schița de plan anexă la raportul de expertiză topografică,

întocmit de expert F.D. Au fost respinse ca nefondate cererile privind corectarea

dispoziției nr. 75 din 21 februarie 2006 și acordarea de teren în compensare în

variantele indicate de reclamanți.

Prin decizia civilă

nr. 188/ C din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a fost respins apelul

formulat de reclamanți, în timp ce apelul pârâtului a fost admis, sentința

apelată fiind schimbată în tot, iar pe fond, contestația reclamanților a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 1305 din 26 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de reclamanți și a casat decizia civilă nr. 188/ C din 6

iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, cauza fiind trimisă spre rejudecarea

ambelor apeluri, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în esență că

instanța de apel a dezlegat în mod greșit problema de drept ce viza caracterul

abuziv al preluării imobilului proprietatea autorilor reclamanților de către

stat, statuând în mod irevocabil că preluarea imobilului notificat s-a făcut

abuziv, bunul fiind preluat în fapt, fără titlu valabil la momentul anului

1960, iar nu prin contract de donație autentificat la 28 noiembrie 1961,

situație în care sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr.

10/2001, iar nu dispozițiile art. 2 lit. c), greșit reținute de instanța de

apel.

Constatând că niciuna

din criticile apelanților nu au fost analizate, instanța de apel limitându-și

controlul exclusiv asupra aplicării în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

sub aspectul calității reclamanților de persoane îndreptățite să beneficieze de

măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a

dispus casarea cu trimitere a cauzei la Curtea de Apel Constanța.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 4 mai 2010.

La solicitarea

părților, în temeiul art. 295 C. proc. civ. și avându-se în vedere îndrumările

instanței de recurs, conform art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a

încuviințat administrarea probei cu înscrisuri și expertiza topografică pentru

identificarea situației actuale a terenului notificat, gradul de ocupare al

acestuia cu construcții definitive și provizorii, cât și pentru verificarea

situației juridice a unor terenuri învecinate, solicitate de reclamanți și

propuse de experți, în ciclul procesual anterior, a fi acordate reclamanților

în compensare pentru terenurile preluate abuziv și care nu ar mai putea fi

restituite în natură.

Prin precizările

depuse la dosar la 09 februarie 2011 de către apelanții reclamanți (fila 1 vol.

I) se arată că apelanții solicită să li se atribuie în compensare, în locul

terenului ocupat de detalii de sistematizare, o suprafață de teren de 212 mp ce

nu a făcut parte din fosta proprietate de 364 mp a autorului reclamanților și

care a fost preluată de stat în anul 1960.

După rejudecare, prin

decizia civilă nr. 277/ C din 28 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondate,

apelurile formulate de reclamanții B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ș. și de

pârâtul Primarul Orașului Eforie și cererea de intervenție în interes alăturat

pârâtului, formulată de intimații-intervenienți P.E. și P.M.M.

În motivarea acestei

soluții, asupra apelului declarat de pârâtul Primarul Orașului Eforie și asupra

cererii de intervenție în interesul pârâtului, formulată de

intimații-intervenienți P.E. și P.M.M., instanța de apel a reținut că prin

decizia de casare s-a statuat în mod irevocabil că reclamanții sunt persoane

îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr.

10/2001 pentru terenul în suprafață de 364 mp, fostă proprietate S.G. și

G.I.L., situate în Eforie, B-dul Republicii, acest imobil căzând sub incidența

dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, aspect ce nu va mai fi

repus în discuția părților.

De asemenea, s-a

reținut că prin apelul formulat de pârâtul Orașul Eforie, hotărârea

Tribunalului Constanța a fost criticată numai sub aspectul restituirii în

natură a două loturi de teren în suprafață de 79 mp și respectiv de 29 mp,

apelul necuprinzând critici de nelegalitate și netemeinicie cu privire la

restituirea în natură a unei alte suprafețe de teren de 47 mp.

Cum în speță apelul

pârâtului a vizat în exclusivitate imposibilitatea restituirii în natură către

reclamanți a celor două loturi de teren de 76 mp și respectiv de 29 mp,

motivată de apartenența acestor suprafețe de teren la domeniul public, instanța

de apel va analiza legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța din perspectiva

acestei critici.

S-a reținut a fi

nefondate criticile apelantului-pârât referitoare la aprecierea eronată a

posibilității de restituire în natură a terenului din Eforie strada Republicii,

format din loturile P-D-E-S-R -76 mp și O-N-D-P – 29 mp.

Legea nr. 10/2001

prevede posibilitatea refuzului restituirii în natură numai în cazurile

prevăzute de art. 10 și 11, când terenul este ocupat de construcții noi

autorizate sau este afectat uzului public.

Prima instanță a statuat

în mod judicios că terenul în suprafață de 76 mp și respectiv de 26 mp poate fi

restituit în natură nefiind afectat de „amenajări de utilitate publică a

localității urbane și rurale”, altfel cum este determinată această sintagmă de

prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001.

S-a reținut din

concluziile raportului de expertiză că cele două loturi de teren vizate de

pârât în motivele sale de apel nu sunt afectate de amenajări de utilitate

publică, terenul fiind concesionat încă din anul 1996 unei societăți comerciale

pentru desfășurarea de activitate de comerț. Până în prezent a fost ocupat de

construcții cu caracter provizoriu – respectiv de o terasă a unui restaurant și

o alee de acces creată în interesul societății comerciale ce a construit

lucrarea provizorie-terasă-restaurant, alee ce permitea trecerea clienților din

restaurant în terasă.

Apartenența acestui

teren la domeniul public, conform H.G. nr. 904/2002, nu are relevanță în

aprecierea posibilității de restituire în natură a acestuia, pentru că statul

nu a avut un titlu valabil asupra bunului–preluat abuziv, fără un temei legal,

conform dezlegărilor irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar

restituirea nu este echivalentă cu înstrăinarea lui și, pe cale de consecință,

caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al proprietății publice

nu i se aplică. Singurul impediment la restituirea în natură l-ar constitui

afectarea acestuia de „amenajări de utilitate publică”, or în speță, așa cum am

arătat, bunul nu a avut o astfel de afectațiune la data notificării lui de

către reclamanți, fiind folosit cu acordul pârâtului de o societate comercială

ce desfășura activitate de comerț, pentru realizarea unor construcții cu

caracter provizoriu încă din anul 1996.

Prin urmare,

pretinsul „spațiu verde” reprezentând suprafața de 76 mp și-a pierdut această

funcțiune încă din anul 1996 când, prin autorizația de construire din 09

decembrie 1996 și schița anexă vizată spre neschimbare de Primăria Eforie a

fost aprobată noua funcționalitate - realizarea unei construcții provizorii cu

destinația de terasă–restaurant - terenul pierzându-și astfel destinația de

utilitate publică, respectiv aceea de amenajare de spațiu verde destinată a

servi nevoilor comunității.

În ceea ce privește

suprafața de teren de 29 mp, delimitat de punctele O-N-D-P în raportul de

expertiză, reprezentând în prezent alee încorporată între restaurant și terasa

M., aceasta nu a avut niciodată în planurile de urbanism ale orașului Eforie

destinația de cale de acces în sensul art. 10.3 din Normele de aplicare a Legii

nr. 10/2001, - stradă, alee, etc., ci a fost o bucată de teren inclusă în

suprafața de teren de 332 mp concesionată de Orașul Eforie unei societăți

comerciale în anul 1996, conform contractului de concesiune din 7 noiembrie

1996, concesionarul creând o alee de acces pentru proprii săi clienți între

restaurant și terasa M. De asemenea, terenul în suprafață de 29 mp este liber

de construcții, și nu intră în sintagma „amenajări de utilitate publică”, fiind

utilizată exclusiv de clienții restaurantului M. pentru a accede în terasa M.,

(restituit reclamanților), situație în care Curtea a constatat că nu există

nici un impediment legal pentru restituirea acestui lot de teren în natură

reclamanților.

De altfel,

apelantul-pârât nu a contestat concluziile raportului de expertiză efectuat în

cauză de expert F.D. (filele 211-214 dosar fond), recunoscând împrejurarea că

pe teren există în prezent o construcție provizorie - terasa unui restaurant,

cât și faptul că nu a făcut niciodată demersuri în raport cu această societate

comercială pentru demolarea construcției provizorii - (terasă) și redarea

terenului unei utilități publice - aceea de spațiu verde - reclamată prin

motivele de apel, deși se confirmă în cererea de apel că această construcție

are în prezent un caracter abuziv.

Aceste două loturi de

teren, deși nu aveau o afectațiune publică la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001 și, implicit, la data notificării formulate de reclamanți, au fost

incluse în domeniul public al orașului Eforie prin H.G. nr. 904/2002, cu

încălcarea principiilor de soluționare a notificărilor, astfel cum rezultă din

H.G. nr. 250/2007 - de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001- Cap. I, art. 1, lit. f) partea finală și art. 6.1 alin. (2).

Curtea a constatat că

terenurile în suprafață de 76 mp și respectiv de 29 mp nu sunt afectate în

prezent unei utilități publice, prin urmare nu există un impediment pentru

restituirea lor în natură moștenitorilor foștilor proprietari. Cum în prezent

acest teren este ocupat de construcții provizorii – terasa unui restaurant și

cale de acces privată pentru clienții terasei, sunt incidente dispozițiile art.

10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că se restituie în natură

terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii

după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile:

terasa M. ocupă terenul în suprafață de 76 mp fiind o construcție provizorie,

extinsă pe spațiul verde, executată din țevi și profile metalice cu o

pardoseală din mozaic venețian peste platforma existentă.

În raport de

caracterul provizoriu al acestei terase și avându-se în vedere dispozițiile

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanță a

reținut că terenul în suprafață de 76 mp este restituibil în natură

reclamanților.

Împrejurarea că cele

două loturi de teren de 76 mp și de 29 mp fac parte din suprafața de teren de

332 mp concesionată pe 25 de ani de unitatea administrativ-teritorială, conform

contractului de concesiune din 7 noiembrie 1996, unei societăți comerciale și

în prezent este închiriată intervenienților din prezenta cauză, nu constituie

un impediment pentru restituirea în natură către reclamanți, raporturile dintre

aceste părți căzând sub incidența dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 10/2001,

în măsura în care contractul de concesiune a fost valabil încheiat.

Verificarea

legalității contractelor de concesiune nu a făcut obiectul investirii și

respectiv al analizei primei instanțe, iar dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

interzic formularea de cereri noi, efectul devolutiv al apelului vizând numai

ceea ce s-a judecat de către prima instanță, astfel că instanța de apel nu își

poate extinde analiza și cu privire la legalitatea contractului de concesiune

din 07 noiembrie 1996.

Analizând legalitatea

hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile apelanților-reclamanți,

Curtea de apel Constanța a reținut următoarele:

Cele 4 loturi de teren

ce totalizează o suprafață de 212 mp din fosta proprietate S.G. sunt afectate

de detalii de sistematizare ale orașului Eforie (trotuare, alei de acces, piața

pietonală și spațiu verde pe bulevardul central al stațiunii). În mod judicios

prima instanță a apreciat că acest teren intră în aria de cuprindere a

sintagmei „amenajări de utilitate publică” și nu poate fi restituit în natură,

reclamanții fiind îndreptățiți, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, pentru acest teren, numai la măsuri reparatorii în echivalent,

respectiv la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Terenul solicitat în

compensare nu este liber, iar acordarea în compensare de alte bunuri depinde de

existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi

acordare în compensare și care să fie acceptate de persoana îndreptățită.

Includerea unor

bunuri în categoria celor disponibile este o atribuție care revine Consiliului

Local Eforie, conform art. 26 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2003,

instanța de judecată neputând dispune de un alt bun decât cel înscris în lista

bunurilor disponibile, peste voința titularului dreptului, cu excepția cazului

în care reclamantul dovedește că refuzul unității administrativ-teritoriale de

a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau

ilegală.

La momentul

soluționării notificării reclamanților, unitatea administrativ-teritorială nu

dispunea de un teren echivalent ca valoare și caracteristici tehnico-edilitare

imobilului preluat de la autorul reclamanților, imposibil de restituit în

natură, iar reclamanții nu au făcut dovada că, deși un anumit teren pe care

l-ar fi identificat este liber din punct de vedere juridic și ar putea fi

acordat în compensare, nu este inclus în lista întocmită conform art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 datorită unui abuz al autorității locale.

Terenurile în

suprafață de 212 mp și respectiv de 82,63 mp pe care reclamanții le solicită în

compensare, nu sunt terenuri libere, fiind afectate de construcții cu caracter

definitiv, ce au fost autorizate.

Nu are relevanță în

cauză susținerea apelanților reclamanți în sensul că terenul afectat de

lucrările cu caracter definitiv realizate prin extinderea restaurantului M. au

fost executate cu încălcarea autorizației de construire și au fost finalizate

abia în anul 2007, în cursul soluționării prezentului litigiu, câtă vreme

terenul ocupat de construcții nu poate face obiectul atribuirii în compensare,

deoarece autorizația de construire nu a fost anulată și nu s-a dispus demolarea

acestor lucrări.

Instanța de apel nu

poate analiza legalitatea autorizației de construire și nu poate reține

nulitatea absolută a actelor de concesiune, de închiriere și a certificatului

de urbanism eliberate cu privire la acest teren, din perspectiva art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999,

invocate de apelanții-reclamanți, întrucât, pe de o parte, terenul vizat de

reclamanți pentru a li se atribui în compensare, nu a făcut parte din fosta

proprietate S.G. și în consecință nu a fost indisponibilizat ca urmare a

notificării reclamanților, iar, pe de altă parte, instanța de fond nu a fost

învestită cu soluționarea vreunei cereri în contradictoriu cu titularul

concesiunii și al construcțiilor autorizate, pentru anularea actelor ce au stat

la baza realizării construcțiilor cu caracter definitiv.

Nici autoritățile

locale nu au inițiat acțiuni de demolare a construcțiilor presupus realizate în

mod abuziv, cu încălcarea autorizației de construire, situație în care instanța

de apel nu poate dispune atribuirea în compensare către reclamanți a unui teren

afectat de construcții definitive, teren ce are o situație juridică incertă la

acest moment.

Este real faptul că

instanțele judecătorești pot constata pe cale incidentală valabilitatea unor

acte de înstrăinare realizate după declanșarea procedurilor administrative de

restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, conform dispozițiilor

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar în speță, nu sunt aplicabile

aceste dispoziții legale, în raport de terenul aferent loturilor 9 și 11,

întrucât acest teren nu a făcut parte din proprietățile autorilor reclamanților

– S.G., iar notificarea formulată de reclamanți nu a avut drept consecință și

indisponibilizarea terenurilor învecinate proprietății lor – cum este terenul

solicitat în compensare, fostă proprietate S., așa cum susțin chiar apelanții.

Dispozițiile art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vizează în mod expres sancționarea cu nulitate

absolută a actelor de înstrăinare, concesionare, locație de gestiune, asociere

în participațiune, ipotecare și orice închiriere a bunurilor imobile – terenuri

și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi, acte

încheiate până la soluționarea procedurilor administrative și după caz,

judiciare.

Or, terenul în

suprafață de 212 mp, identificat prin expertiza D. și notat cu numerele de

loturi 1-12, din care face parte și terenul înstrăinat prin H.C.L. nr. 176/2010

- loturile 9 și 11, nu a constituit proprietatea autorilor reclamanților, nu a

făcut obiectul notificării reclamanților, ci, pe parcursul soluționării

notificării reclamanților, constatând că fosta proprietate S.G. nu poate fi

restituită integral în natură, reclamanții au solicitat atribuirea unui teren

în compensare, din proprietatea orașului Eforie, situat în proximitatea celui

deja restituit în natură.

Pentru considerentele

expuse, Curtea a constatat că, în raport de situația juridică a terenului

solicitat de reclamanți a le fi atribuit în compensare, ca echivalent al

terenului de 212 mp, fostă proprietate S.G., ce nu mai poate fi restituit în

natură datorită afectațiunii publice, în mod judicios prima instanță a

constatat că nu este posibilă atribuirea acestor terenuri către reclamanți.

Reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 pentru partea din imobil proprietatea autorului lor, ce nu

mai poate fi restituită în natură.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, intimații-intervenienți

P.E. și P.M.M., apelanții-reclamanți B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ș. și

apelantul-pârât Primarul Orașului Eforie.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., apelanții-reclamanți B.M.E.,

G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ș. au arătat că terenul de 212 mp, compus din: 68

mp (spațiul verde ambiental), 96 mp (ocupat de o porțiune a trotuarului de 3 m

lățime pe 32 m lungime), 43 mp (alee de acces) și 5 mp (platou pietonal), a

fost refuzat la restituire pe vechiul amplasament, cu încălcarea art. 10 alin.

(3) al Legii nr. 10/2001, având în vedere că spațiul verde de 68 mp nu se

încadrează în norma metodologică citată, care are în vedere spațiile verzi amenajate

între blocuri, porțiunea de 96 mp nu afectează circulația pietonală  deoarece

în zona respectivă trotuarul are o lățime substanțială de 7 m din care 3 m

luați de la reclamanți, suprafețele de 43 mp, folosită ca alee și de 5 mp,

folosit ca platoul pietonal, pot fi restituite, deoarece în zona sunt multiple

căi de acces.

Instanțele au refuzat

reclamanților acordarea de teren în compensare, ignorând actele care

demonstrează că terenul de 212 mp, solicitat pentru restituire prin compensare,

figurează în domeniul privat al orașului Eforie: adresa din 05 noiembrie 2007

și tabelul anexă, hotărârea Consiliului Local nr. 35 din 15 februarie 2007

privind atestarea apartenenței unor imobile terenuri la domeniul privat al

orașului Eforie, adresa din 14 martie 2008, încheierea nr. 152 din 07 august

2007.

Concluzia Curții de

Apel, după casare, că terenul de 212 mp identificat pentru compensare, nu ar fi

disponibil la restituire, deși figurează în H.C.L. nr. 35/2007, s-a bazat pe

refuzul acceptării analizării excepției nulității absolute pentru titlurile

invocate de intervenienți.

Recurenții consideră

că elementele de nulitate absolută pot și trebuie valorificate pe cale de

excepție, în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958,

Curtea refuzând aplicarea lor, deși restaurantul nu se putea transforma

niciodată într-o construcție definitivă, cât timp s-a folosit în construcție de

placa Complexului comercial, iar ca fundație de un postament de 20 cm din

cărămidă pe care s-a montat tâmplăria metalică, construcția fiind realizată din

elemente demontabile, conform autorizației din 1994, fiind deci o construcție

provizorie, extinsă abuziv de către intervenienți pe timpul judecații apelului

inițial, în lipsa unei noi autorizații, conform adresei din 19 iunie 2008.

Din adresa din 10 mai

2011 a Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului - Inspectoratul de Stat

în Construcții, rezultă că la data de 21 aprilie 2011, intervenienta P.E. a

fost somată să desființeze construcțiile în termen de 48 de ore.

Ca urmare, regimul

actual al construcțiilor respective este unul în afara legii, intervenienții

datorând eliberarea terenului, deoarece toate operațiunile prin care

intervenienții și SC M.I. SRL să folosească terenul concesionat sunt nule

absolut, având în vedere prevederile art. 11 din Legea nr. 50/1991. Nulitatea

concesiunii atrage și nulitatea autorizațiilor de construire.

Drepturile conferite

prin contractul de concesiune efectuat de societatea SC M.I. SRL nu s-au

transferat de la aceasta la succesori, ci s-au stins, ca urmare a dizolvării

societății respective.

Contractul de

închiriere, prin care se încearcă să se acrediteze dreptul societății SC M.I.

SRL de a continua stăpânirea spațiului comercial pe baza actului datat 02 iunie

2003, este lovit de nulitate absolută pentru încălcarea art. 11 din Legea nr.

50/1991 și a art. 21 alin. final, din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, mai

înainte, potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 au fost interzise, sub

sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea sub orice formă, concesionarea,

ipotecarea, contractul de leasing, precum și orice închiriere sau subînchiriere

în beneficiul unui nou chiriaș a bunurilor imobile care fac obiectul unei

încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea

dreptului din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste

bunuri. Reținând caracterul unitar al concesiunii și al fondului de comerț

edificat și menținut nelegal, instanțele erau datoare să aplice prevederile

art. 10 alin. (3) nu numai pentru porțiunea de teren de 152 mp (restituită prin

sentința Tribunalului), dar și pentru diferența de teren de 212 mp învecinat

(alipit), care figurează pe tabelul de bunuri ce pot fi acordate în compensare.

La ultimul termen

Primăria a depus adresa din 24 martie 2011 prin care răspunde solicitării

Curții, care a cerut parcelarea terenului de 212 mp, creând confuzie pentru că

această suprafață aparține domeniului privat al orașului Eforie.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimații-intervenienți P.E. și

P.M. au arătat următoarele:

Cele două parcele de

teren de 76 mp, ocupată în prezent de terasa M., și suprafața de 29 mp,

reprezentând alee încorporată între restaurant și terasa M., aparțin domeniului

public al orașului Eforie atestat prin H.G. nr. 904/2002, anexa 7, lit. g),

poziția 67, reprezentând spații verzi și alei de acces, și în consecință sunt

inalienabile în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998.

În mod greșit,

instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 cu privire la caracterul provizorie al construcții în

condițiile în care s-a obținut un certificat de urbanism și autorizației de

construire eliberată pentru SC M. SRL prin care se autorizează executarea

lucrărilor de modernizare în construcție definitivă și extindere spațiu

comercial existent în Eforie Nord, strada Republicii, autorizație ce a fost

legal emisă și nu a fost anulată. Astfel, terasa existentă inițial a fost

transformată într-o construcție definitivă.

S-a restituit în

natură aleea de acces din terasă în restaurant în suprafață de 29 mp, limitând

astfel atât dreptul reclamanților de a-și exercita în concret și în mod real

dreptul de proprietate, reclamanții devenind proprietarii celor două bucăți de

teren în cadrul contractului de concesiune, astfel încât vor putea foarte ușor

să blocheze activitatea intervenienților, producându-le un prejudiciu oneros.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apelantul-pârât Primarul orașului

Eforie a arătat următoarele:

Prin apelul declarat

s-a criticat legalitatea hotărârii primei instanțe din perspectiva restituirii

în natură a două suprafețe de teren și anume: suprafața de teren de 76 mp,

delimitată prin punctele P D E S R, ocupată în prezent de terasa M., și

suprafața de 29 mp reprezentând alee încorporată între restaurant și terasa M.,

marcată prin punctele O-N-D-P.

Recurentul consideră

că aceste două loturi de teren aparțin domeniului public al orașului Eforie,

atestat prin H.G. nr. 904/2002, anexa 7, lit. g), poziția 67, reprezentând

spații verzi și alei de acces și, în consecință, sunt inalienabile în raport de

dispozițiile art. 11 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Conform art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 pentru suprafața ocupată de amenajări de utilitate

publică, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

recursul formulat de apelanții-reclamanți B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O.,

G.Ș., Înalta Curte apreciază că numai motivul de recurs prevăzut în art. 304

pct. 9 C. proc. civ. este dezvoltat prin argumentele aduse, iar art. 304 pct. 8

C. proc. civ. a fost invocat numai formal, fără a arată care este actul juridic

dedus judecății care a fost interpretat greșit în raport de clauzele sale, iar

nu sub aspectul modului de aplicare a legii.

Verificând incidența

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel nu a

făcut o greșită aplicare a art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, în ceea ce

privește respingerea cererii de restituire a suprafeței de 212 mp pe vechiul

amplasament, deoarece prin expertiza efectuată în cauză s-a identificat că

toate loturile care compun această suprafață de teren sunt afectate de utilitate

publică.

Recurenții

argumentează combaterea acestei concluzii cu privire la parcela de 68 mp,

despre care afirmă că nu constituie spațiu verde dintre blocuri, astfel încât

nu este exclusă de la restituirea în natură, prin raportare la explicarea noțiunii

de spațiu verde realizată prin art. 10.3. H.G. nr. 250/2007.

Conform acestui

articol, „sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.),

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele”.

Din conținutul

textului legal menționat rezultă că enumerarea este una exemplificativă, iar nu

exhaustivă, astfel încât noțiunea de spațiu verde nu poate fi circumscrisă

strict spațiilor verzi dintre blocuri, astfel cum susțin recurenții, ci și

altor categorii de spații verzi, astfel cum sunt definite în art. 3 al Legi nr.

24/2007, câtă vreme schimbarea destinației spațiilor verzi este interzisă de

art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 aprobată de Legea nr. 265/2006.

De asemenea, nu poate

fi primit argumentul că celelalte parcele nu sunt nici ele afectate de

utilitate publică deoarece trotuarul este destul de larg, iar în zonă sunt

multiple căi de acces, deoarece destinația de utilitate publică acordată

loturilor în litigiu nu poate fi restrânsă, dacă au fost respectate planurile

de urbanism aprobate. Nu există nici un temei legal în raport de care instanța

să poată modifica destinația de utilitate publică, astfel încât dorința

foștilor proprietari de a li se retroceda în natură mici porțiuni din vechiul

amplasament al proprietății lor este nefondată.

Critica privind

neanalizarea unor înscrisuri nu poate fi considerată ca motiv de recurs,

deoarece art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care prevedea un astfel de control în

recurs, a fost abrogat.

Recurenții-reclamanți

consideră că elementele de nulitate absolută ale actelor menționate în cererea

de recurs trebuiau valorificate pe cale de excepție, în conformitate cu

prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel refuzând aplicarea

lor.

Înalta Curte constată

că, potrivit textului legal invocat de recurenți, nulitatea unui act juridic

poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

Cu toate acestea, în

situația imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, ipoteza constatării pe

cale incidentală a valabilității unor acte de înstrăinare, realizate după

declanșarea procedurilor administrative de restituire a imobilelor preluate

abuziv de către stat, este reglementată în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

care se aplică cu prioritate față de dispozițiile legii generale, reprezentată

de Decretul nr. 167/1958, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, în

speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 2 al Decretului nr. 167/1958, ci ale

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, analizate de către instanța de apel,

astfel încât nu se poate reține o aplicare greșită a art. 2 Decretului nr.

167/1958.

Instanța de apel a

stabilit că nu poate analiza legalitatea autorizației de construire, iar

nulitatea absolută a actelor de concesiune, de închiriere și a certificatului

de urbanism eliberate cu privire la acest teren, nu poate fi reținută din

perspectiva art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 44

din O.U.G. nr. 40/1999, invocate de apelanții-reclamanți, deoarece numai

terenurile la care se referă notificarea, iar nu și terenurile solicitate în

compensare, intră în sfera de aplicare a art. 21 alin. (5) al Legii nr.

10/2001. De asemenea, s-a motivat în mod corect de către instanța de apel că

verificarea legalității contractelor de concesiune nu a făcut obiectul

investirii și respectiv al analizei primei instanțe, iar dispozițiile art. 294

C. proc. civ. interzic formularea de cereri noi, efectul devolutiv al apelului

vizând numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, astfel că instanța de

apel nu își poate extinde analiza și cu privire la legalitatea contractului de

concesiune din 07 noiembrie 1996.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că, în lipsa verificării de către instanța de apel a

condițiilor de valabilitate ale acestor acte din perspectiva altor temeiuri

juridice decât cel al Legii nr. 10/2001, (Legea nr. 50/1991), nu pot fi

analizate argumentele recurenților-reclamanți care susțin nevalabilitatea lor

față de alte temeiuri juridice decât cel în raport de care instanța s-a

considerat a fi învestită, o astfel de analiză realizându-se cu încălcarea

dreptului la apărare al părții adverse și a dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ.

În ceea ce privește

recursurile formulate de intimații-intervenienți P.E. și P.M. și de

apelantul-pârât Primarul orașului Eforie, Înalta Curte le apreciază ca fiind

nefondate pentru următoarele argumente comune:

Ambele recursuri

vizează aprecierea recurenților asupra greșitei restituiri în natură a

suprafeței de teren de 76 mp, ocupată în prezent de terasa M., și a suprafeței

de 29 mp reprezentând alee încorporată între restaurant și terasa M., motivat

de faptul că aceste terenuri sunt de utilitate publică, ceea ce presupune

imposibilitatea de restituire în natură în temeiul art. 11 și art. 10 alin. (1)

ale Legii nr. 10/2001, cât și aprecierea greșită că terasa care ocupă terenul

de 76 mp are caracter provizoriu, aspect care a determinat aplicarea greșită a

art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Aceste două loturi de

teren, deși nu aveau o afectațiune publică la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001 și, implicit, la data notificării formulate de reclamanți, au fost

incluse în domeniul public al orașului Eforie prin H.G. nr. 904/2002, fiind

anterior concesionate pe 25 de ani de unitatea administrativ-teritorială,

conform contractului de concesiune din 7 noiembrie 1996, unei societăți

comerciale și în prezent este închiriată intervenienților din prezenta cauză.

Înalta Curte observă

că pretinsul „spațiu verde” reprezentând suprafața de 76 mp și-a pierdut

această funcțiune încă din anul 1996 când, prin autorizația de construire din

09 decembrie 1996, a fost aprobată noua funcționalitate – modernizarea

construcției definitive și extindere spațiu comercial existent - terenul

pierzându-și astfel destinația de utilitate publică, respectiv aceea de

amenajare de spațiu verde destinată a servi nevoilor comunității.

De asemenea, sunt

nefondate susținerile recurenților referitoare la greșita aplicare în cauză a

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a existenței pe acest teren

a unei construcții definitive, respectiv a terasei. Caracterul definitiv al

terasei nu este dovedit prin autorizația de construire din 09 decembrie 1996,

astfel cum susțin recurenții, deoarece prin această autorizație a fost aprobată

modernizarea construcției definitive și extinderea spațiului comercial, deci

caracterul definitiv vizează restaurantul, iar nu extinderea, adică terasa,

despre care expertiza efectuată în anul 2006 constată că are caracter

provizoriu.

În ceea ce privește

suprafața de teren de 29 mp, reprezentând în prezent alee existentă între

restaurant și terasa M., Înalta Curte constată că aceasta nu a avut niciodată

destinația de cale de acces în sensul art. 10.3 din Normele de aplicare a Legii

nr. 10/2001, ci a fost concesionată de Orașul Eforie unei societăți comerciale,

concesionarul creând o alee de acces pentru proprii săi clienți între

restaurant și terasa M., terenul fiind liber de construcții, astfel încât nu

intră în sintagma „amenajări de utilitate publică” fiind destinată accesului pe

o terasă, iar nu pe domeniul public, situație în care, în mod corect instanța

de apel a constatat că nu există nici un impediment legal pentru restituirea în

natură a acestui lot de teren reclamanților.

Astfel fiind, pentru

argumentele menționate anterior, Înalta Curte consideră că motivul de recurs

invocat nu este incident în cauză și, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

recursurile declarate de reclamanții B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O. și G.Ș.,

de pârâtul Primarul Orașului Eforie și de intervenienții P.E. și P.M.M. urmează

a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O. și G.Ș.,

de pârâtul Primarul Orașului Eforie și de intervenienții P.E. și P.M.M.

împotriva deciziei nr. 277/ C din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 9 aprilie 2012.