ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4134/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 878/2003,

reclamanta

D.G.M.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

restituirea în natură sau echivalent a terenului în suprafață de 660 mp situat în

Eforie Nord, lot 174 precum și a terenului în suprafață de 392,40 mp situat în Constanța,

lot 30, careu 362, și anularea actelor de înstrăinare.

În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1 și următoarele din

Legea nr. 10/2001 (modificată) pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

art. 20 alin. (2) și art. 21 din Constituția României.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul din Constanța a fost

dobândit de tatăl său V.V. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic încheiat

cu Primăria Orașului Constanța, transcris sub nr. 4401/1924 la Grefa Tribunalului

Constanța.

Referitor la terenul din Eforie Nord, a arătat că acesta a fost dobândit

în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic încheiat cu Eforia Spitalelor

Civile din București, transcris sub nr. 4127 din 17 noiembrie 1928 la Grefa Tribunalului

Constanța, preluat abuziv, fără titlu valabil de către Statul Român.

Calitatea de moștenitoare a reclamantei rezultă din certificatul de moștenitor

nr. 509/1964 eliberat de Notariatul de Stat cât și din certificatul de moștenitor

suplimentar, având numărul 1171 din 8 noiembrie 1973.

La termenul de judecată din data de 15 mai 2003, reclamanta și-a modificat

cererea chemând în judecată, în calitate de pârâți, Primăria Constanța și Consiliul

Local Eforie, iar la termenul din 20 noiembrie 2003, a renunțat la capătul de cerere

având ca obiect anularea actelor de înstrăinare.

Din oficiu, la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2004, instanța

a invocat excepția prematurității cererii.

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 46 din 15 ianuarie 2004, a

respins acțiunea reclamantei ca prematur formulată, cu motivarea că, în cauză nu

a fost emisă o decizie sau după caz o dispoziție de către unitatea deținătoare a

imobilelor.

Soluția tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, care, prin decizia nr. 571/C/din 26 mai 2004, a respins ca nefondat apelul

reclamantei.

Pentru a decide astfel, a reținut, în esență, că nici unul din textele Legii

nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea de a ataca în justiție un alt act decât decizia

sau dispoziția prevăzută de art. 23 alin. (1) și nici refuzul sau întârzierea de

a răspunde a unității deținătoare, sesizată cu notificarea, după cum legea nu prevede

sancțiuni în cazul nerespectării termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Singura dispoziție cu caracter general sancționator este cea prevăzută de

art. 41 din lege, potrivit căreia încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage

după caz răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală.

A mai constatat că, reclamanta a indicat ca temei de drept, printre altele,

dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, adică tocmai textele

de lege care reglementează contestația pe cale judecătorească a actelor emise de

unitățile deținătoare.

Cum în cauza dedusă judecății un asemenea act (decizie sau dispoziție) nu

fusese emis, rezultă că această cerere este lipsită de obiect sub aspect juridic,

întrucât nu poate fi contestat un act care nu a fost emis, iar potrivit textelor

de lege sus menționate, numai un asemenea act poate fi contestat și poate face obiectul

controlului judecătoresc.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recursul de față, considerând

că prin soluția adoptată s-a dat o interpretare greșită prevederilor art. 24 alin.

(7) din Legea nr. 10/2001, și că argumentele invocate cu privire la prematuritatea

acțiunii în justiție, condiționează accesul la justiție de emiterea unei decizii

sau după caz dispoziții motivate de către unitatea deținătoare, ceea ce încalcă

în mod flagrant art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recursul este fondat pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare

potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie

sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură

nu este posibilă, unitatea deținătoare este obligată, în termenul prevăzut în articolul

menționat, ca prin decizie sau după caz prin dispoziție, să facă persoanei îndreptățite

o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

În raport cu prevederile legale citate, rezultă că termenul, în care unitatea

deținătoare este obligată să răspundă la notificări, este imperativ și nu un termen

de recomandare.

Altfel, s-ar ajunge ca acest termen să se transforme într-unul sine die,

titularul dreptului fiind în imposibilitate de a și-l exercita, ignorându-se dreptul

la reparații.

Soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prematură, este

greșită, în situația în care la data introducerii acțiunii, 17 martie 2003, termenul

de 60 zile expirase, întrucât reclamanta a notificat Primăria Constanța în data

de 30 iulie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc S.C.A. atât pentru

terenul din Constanța cât și pentru cel din Eforie.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în

natură sau prin echivalent, a terenului în suprafața de 392, 40 mp situat în Constanța,

lotul 30, careu 362, și a terenului în suprafață de 660 mp situat în Eforie Nord,

lot 174, de unde rezultă că, cererea astfel formulată, este o contestație împotriva

refuzului tacit de restituire în natură, partea solicitând pe această cale, obligarea

pârâților la restituirea în natură a terenurilor.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) în referire la art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă este fondat și urmare a admiterii

lui, va casa decizia civilă nr. 571/C din 26 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.

Instanța de apel, va analiza pe fond cererea de restituire a celor două terenuri,

fiind de necontestat refuzul de a răspunde la notificările adresate de către reclamantă,

ceea ce echivalează cu lipsa unei rezolvări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat

de reclamanta D.(V.)G.M. împotriva deciziei civile nr. 571/C din 26 mai 2004 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel

Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2005.