ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 37/2009

Asupra recursului civil de față, constată: Prin decizia nr 167 din 25 iulie 2003, SC E. SA Eforie - Sud a respins notificarea nr. 2182 din 2 octombrie 2002 prin care M.M. solicita restituirea în natură a imobilului construcție și teren, vila C., motivat de faptul că, pe de o parte, petentul nu a făcut dovada dreptului de proprietate iar, pe de altă parte, că măsura reparatorie solicitată nu este posibilă în raport de dispozițiile art. 20 și art. 27 din Legea nr. 10/2001. Prin aceiași decizie s-a reținut că notificarea nr. 2182 din 2 decembrie 2002 a fost depusă tardiv iar cea cu nr. 1813 din 3 august 2001 a fost depusă și semnată de o persoană fără reprezentare legală. Prin cererea înregistrată la data de 19 august 2003, reclamantul M.M.I.C.

(fost C.I.M.M.) a cerut anularea dispoziției și obligarea pârâtei SC E. SA să îi restituie imobilul, invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii reclamantul a susținut că imobilul în litigiu a aparținut autoarei sale E.G., conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 15714/1935, și că acesta a fost naționalizat de stat, în mod abuziv, în anul 1950, situație în care, conform art. 20 din Legea nr. 10/2001, este îndreptățit la restituirea în natură. Reclamantul a arătat că notificare depusă în termenul legal, cea cu nr. 1813/2001, a fost semnată de avocatul său în baza procurii autentificată sub nr. 6/1166/1350 din 27 octombrie 2001 de Ambasada României la Paris.

La data de 2 septembrie 2004 a decedat reclamantul, procesul fiind continuat de moștenitoarea sa, M.Z. Prin sentința civilă nr. 1156 din 13 iulie 2005, Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea, a anulat dispoziția și a obligat societatea pârâtă să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei construcția denumită vila C., situată în orașul Eforie Nord, jud. Constanța. Prin aceiași sentință, instanța a respins cererea de restituire a suprafeței de 509,57 mp teren aferent construcției. În motivarea sentinței instanța a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ contrar dispozițiilor constituționale și în condițiile în care proprietara era exceptată de la aplicarea acestei măsuri, fiind casnică, caz în care titlul statului nu este valabil.

În consecință, constatând că imobilul nu este exceptat prin dispozițiile art. 20 alin. (1) și cele ale art. 27 din Legea nr. 10/2001 de la restituirea în natură, tribunalul a apreciat că se impune obligarea pârâtei la retrocedarea construcției, parte din imobil pe care o deține în proprietate, nu și a terenului aferent acesteia și pentru care reclamanta urmează să formuleze o nouă notificare către persoana deținătoare. Prin decizia civilă nr. 42/C din 5 februarie 2007, Curtea de Apel Constanța a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pe societatea pârâtă să înainteze documentația referitoare la teren Primăriei orașului Eforie. Prin aceiași decizie instanța a respins apelul declarat de pârâta SC TH.R.

M.N. (fostă SC E. SA). În motivarea deciziei instanța a reținut că terenul aferent construcției în litigiu se află în proprietatea orașului Eforie (Eforie Nord), sens în care această unitate administrativă are calitatea de entitate deținătoare și obligația de a răspunde notificării formulată cu privire la acest imobil. Referitor la apelul declarat de societatea pârâtă, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut defunctei E.G., terenul fiind dobândit prin cumpărare în anul 1935, respectiv faptul că statul a naționalizat din patrimoniul acesteia atât suprafața de 341 mp teren cât și construcția care era edificată pe acesta, imobile pentru care în apel s-a dispus efectuare a două expertize de identificare, identificare care s-a realizat în raport de vecinătățile din actul de proprietate invocat de reclamantă.

Instanța a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără un titlu valabil pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță, precum și faptul că nu există impedimente legale pentru restituirea sa în natură către moștenitorii fostului proprietar deposedat de stat. Totodată, instanța a reținut că reclamanta M.Z. a făcut dovada calității de moștenitoare după defunctul M.M. cu certificatul de moștenitor nr. 10/2001 emis de BNP I.L.M., act care, conform art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, face dovada deplină cu privire la această calitate până la anularea sa pe cale judecătorească. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând incidența art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului pârâta susține că notificarea nr. 2182 din 2 decembrie 2002 a fost depusă de către autorul intimatei cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că atâta timp cât imobilul este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizată din data de 21 septembrie 1999, în raport de prevederile art. 21 și art. 29 din lege, în vigoare după data de 31 decembrie 2005, nu era supus restituirii în natură, foștii proprietari fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent. Recurenta reiterează critica potrivit căreia actul de vânzare în baza căreia autoarea reclamantei ar fi dobândit proprietatea asupra terenului, datat 7 iunie 1935 , nu poate fi considerat a fi un titlu legal întrucât nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1171 C. civ., că există confuzii cu privire la amplasamentul terenului, care în anul 1940 era înregistrat ca aparținând lui A.H.

deși acesta îl înstrăinase către E.G. din anul 1935 și, respectiv, cu privire la vechime construcției. Recurentul susține instanțele de fond nu ar manifestat rol activ aspect dedus din faptul că la dosarul cauzei nu ar exista dovezi că intima este în viață, că actele prin care își probează calitatea succesorală ar fi originale și legale, respectiv că ar exista aceiași semnătură pe mai multe din înscrisurile prezentate instanțelor de fond. Totodată recurentul susține că atâta timp cât nu a fost clarificată situația juridică a terenului, pentru care a fost obligat în mod nelegal să înainteze documentația Primăriei Eforie, în mod eronat instanța a dispus cu privire la situația juridică a construcției edificată pe acest teren.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2007, instanța suspendat judecata recursului și a sesizat Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art. l pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, cauza fiind repusă pe rol la data de 8 septembrie 2008. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactare inițială) pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Dispoziția legală menționată nu era incidență în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă societățile deținătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu dispozițiile legale, situație în care se putea dispune restituirea în natură. Dispoziția art. 27 alin. (1) (devenit, după republicare, art. 29) a fost modificată prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2001, legiuitorul suprimând distincția referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând că pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri în condițiile legii speciale, anume a Legii nr. 247/2005.

Dispoziția art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată a fi neconstituțională prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale ( M. Of.

nr. 559 din 24 iulie 2008). În consecință, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziția art. I pct. 60, caz în care nu poate fi primită critica prin care recurenta invocă aplicarea de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 29, fără a observa modificările aduse acestui text de lege după dat de 31 ianuarie 2005. Așa fiind, investite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele au a verifica și stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât funcție de acest fapt urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii, restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptățite.

În speța supusă analizei, instanțele de fond au stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin încălcarea dispozițiile actului de naționalizare, anume ale art. ll din Decretul nr. 92/1952, caz în care, această măsură nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, foștii proprietari sau moștenitorii acestora fiind îndreptățiți la restituirea în natură, inclusiv a bunurilor aflate în patrimoniul societăților privatizate, în condițiile art 29 (fost. 27) din Legea nr. 10/2001, soluție ce se impunea cu atât mai mult conform art. 21 din lege, în situația în care statul avea calitatea de acționar al societății care deținea bunul la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Referitor la calitatea de proprietar a autoarei intimatei, G.E., asupra suprafeței de 509,57 mp (lotul nr. 95), teren aferent construcției denumită vila C., este de observat că prin sentința civilă nr. 618 din 23 februarie 2007 a Tribunalului Constanta, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a statuat că G.E. era proprietară, aceasta dobândind terenul prin cumpărare în baza contractului autentificat sub nr. 2852 din 7 iunie 1935, situație în care, dat fiind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al unor astfel de hotărâri judecătorești, această instanță nu mai poate proceda la o analiză a criticilor formulate de recurentă cu privire la situația juridică a terenului menționat ori a valabilității actului de dobândire.

În acest context al analizei este de menționat că în materia Legii nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 24 alin. (1), legiuitorul a prevăzut că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Totodată, potrivit alin. (2) al art. 24, s-a prevăzut că în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deținea imobilul sub nume de proprietar.

Așa fiind, cum în actul de naționalizare, poz. 211 din anexa la Decretul nr. 92/1950, s-a menționat că din patrimoniul E.G. s-a preluat atât terenul (lotul nr. 95) cât și construcția edificată pe acest teren, cunoscută ca Vila E.G. (actualmente vila C.), în raport de dispozițiile legale mai sus arătate, cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autoarei intimatei se prezumă că aceasta era proprietara atât a terenului cât și a construcției.

Pentru acest motiv, în mod just, instanțele de fond nu au primit criticile formulate de pârâtă privind lipsa unor dovezi care să ateste împrejurările în care a fost construită vila, anume autorizație de construire, plan de situație etc, vilă în care există și în prezent, fiind situată în mijlocul terenului -lotul nr. 95, referitor la care expertul a concluzionat că are o vechime de 11 ani (1929). Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, înalta Curte, reținând și că în cauză nu au fost răsturnate prezumția existenței capacității de folosință a intimatei și nici cea privind calitatea sa de moștenitor (în raport de mențiunile certificatului nr. 10/2001) urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constat că nu poate primi nici critica referitoare la tardivitatea notificării cât timp, potrivit art. 22 alin. (4) din lege, notificarea înregistrată de autorul intimatei la Primăria orașului Eforie în termenul legal, nr. 1813 din 3 august 2001, face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul.

Totodată, Înalta Curte constată a nu fi fondată nici critica privind greșita sa obligare la restituirea documentației referitoare la teren primăriei menționate, care avea calitatea de entitate deținătoare ca urmare a nefinalizării de către pârâtă a procedurii de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, soluția adoptată de instanța de apel impunându-se prin interpretarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, comunicarea prevăzută de dispoziția menționată nefiind justificat a se face în speța supusă analizei persoanei îndreptățite cât timp aceasta transmisese corect notificarea entității deținătoare care, date fiind raporturile juridice în care se afla cu pârâta, o înaintase eronat acesteia.

Sub acest aspect este de observat că notificarea menționată, cu privire la terenul aferent vilei, a fost soluționată prin dispoziția nr. 354 din 5 septembrie 2006 a Primarului orașului Eforie, contestată în dosarul nr. 3625/2006 al Tribunalului Constanța, judecata fiind finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 618 din 23 februarie 2007 evidențiată și în cuprinsul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA împotriva deciziei nr. 42/C din 5 februarie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă minori și de familie litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 ianuarie 2009.