ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 37/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 37/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin decizia nr 167 din 25 iulie 2003, SC

E. SA Eforie - Sud a respins notificarea nr. 2182 din 2 octombrie 2002 prin

care M.M. solicita restituirea în natură a imobilului construcție și teren,

vila C., motivat de faptul că, pe de o parte, petentul nu a făcut dovada

dreptului de proprietate iar, pe de altă parte, că măsura reparatorie

solicitată nu este posibilă în raport de dispozițiile art. 20 și art. 27 din

Legea nr. 10/2001.

Prin aceiași decizie s-a reținut că

notificarea nr. 2182 din 2 decembrie 2002 a fost depusă tardiv iar cea cu nr. 1813

din 3 august 2001 a fost depusă și semnată de o persoană fără reprezentare

legală.

Prin cererea

înregistrată la data de 19 august 2003, reclamantul

M.M.I.C.

(fost C.I.M.M.) a cerut anularea dispoziției și obligarea pârâtei SC E. SA

să îi restituie imobilul, invocând dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

În motivarea

cererii reclamantul a susținut că imobilul în litigiu a

aparținut

autoarei sale E.G., conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub

nr. 15714/1935, și că acesta a fost naționalizat de stat, în mod abuziv, în

anul 1950, situație în care,

conform art.

20 din Legea nr. 10/2001, este îndreptățit la restituirea în

natură.

Reclamantul a

arătat că notificare depusă în termenul legal, cea

cu nr.

1813/2001, a fost semnată de avocatul său în baza procurii autentificată sub

nr. 6/1166/1350 din 27 octombrie 2001 de Ambasada României la Paris.

La data de 2 septembrie 2004 a decedat

reclamantul, procesul fiind continuat de moștenitoarea sa, M.Z.

Prin sentința civilă nr. 1156 din 13 iulie

2005, Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea, a anulat dispoziția și

a obligat societatea pârâtă să îi lase în deplină proprietate și liniștită

posesie reclamantei construcția denumită vila C., situată în orașul Eforie

Nord, jud. Constanța.

Prin aceiași sentință, instanța a respins

cererea de restituire a suprafeței de 509,57 mp teren aferent construcției.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că imobilul a trecut în

proprietatea

statului prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950,

act

normativ contrar dispozițiilor constituționale și în condițiile în care

proprietara era exceptată de la aplicarea acestei

măsuri, fiind casnică,

caz în care titlul statului nu este valabil.

În consecință, constatând că imobilul nu este

exceptat prin dispozițiile art. 20 alin. (1) și cele ale art. 27 din Legea nr.

10/2001 de la restituirea în natură, tribunalul a apreciat că se impune

obligarea

pârâtei la retrocedarea

construcției, parte din imobil pe care o deține în proprietate, nu și a

terenului aferent acesteia și pentru care reclamanta

urmează să formuleze o nouă notificare către

persoana deținătoare.

Prin decizia civilă nr. 42/C din 5 februarie

2007, Curtea de Apel Constanța a admis apelul declarat de reclamantă și a

schimbat în

parte sentința în sensul că a

obligat pe societatea pârâtă să înainteze documentația referitoare la teren

Primăriei orașului Eforie.

Prin aceiași decizie instanța a respins

apelul declarat de pârâta SC TH.R. M.N. (fostă SC E. SA).

În motivarea deciziei instanța a reținut

că terenul aferent construcției în litigiu se află în proprietatea orașului

Eforie (Eforie Nord), sens în care această unitate administrativă are calitatea

de

entitate deținătoare și obligația

de a răspunde notificării formulată cu privire la acest imobil.

Referitor la apelul declarat de

societatea pârâtă, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada că imobilul

în litigiu a aparținut defunctei E.G., terenul fiind dobândit prin cumpărare în

anul 1935, respectiv faptul că statul a naționalizat din patrimoniul acesteia

atât suprafața de 341 mp teren cât și construcția

care era edificată pe

acesta, imobile pentru care în apel s-a dispus

efectuare a două expertize de identificare, identificare care s-a realizat în

raport de

vecinătățile din actul de

proprietate invocat de reclamantă.

Instanța a reținut că imobilul a fost preluat

de stat fără un titlu valabil pentru aceleași considerente reținute și de prima

instanță, precum și faptul că nu există impedimente legale pentru restituirea

sa în natură către moștenitorii fostului proprietar deposedat de stat.

Totodată, instanța a reținut că reclamanta M.Z.

a făcut dovada calității de moștenitoare după defunctul M.M. cu certificatul de

moștenitor nr. 10/2001 emis de BNP I.L.M., act care, conform art. 88 alin. (1)

din Legea nr. 36/1995, face dovada deplină cu privire la această calitate până

la anularea sa pe cale judecătorească.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta invocând

incidența art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta susține că

notificarea nr. 2182 din 2 decembrie 2002 a fost depusă de către autorul

intimatei cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 și că atâta timp cât imobilul este evidențiat în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizată din data de 21 septembrie 1999, în raport de

prevederile art. 21 și art. 29 din lege, în vigoare după data de 31

decembrie 2005, nu era supus restituirii în

natură, foștii proprietari fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin

echivalent.

Recurenta reiterează critica potrivit căreia

actul de vânzare în baza căreia autoarea reclamantei ar fi dobândit

proprietatea asupra terenului, datat 7 iunie 1935 , nu poate fi considerat a fi

un titlu legal întrucât nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1171 C. civ.,

că

există confuzii cu privire la

amplasamentul terenului, care în anul 1940

era înregistrat ca aparținând

lui A.H. deși acesta îl înstrăinase către E.G. din anul 1935 și, respectiv, cu

privire la vechime construcției.

Recurentul susține instanțele de fond nu ar

manifestat rol activ aspect dedus din faptul că la dosarul cauzei nu ar exista

dovezi că intima este în viață, că actele prin care își probează calitatea

succesorală ar fi originale și legale, respectiv că ar exista aceiași

semnătură pe mai multe din înscrisurile prezentate

instanțelor de fond.

Totodată

recurentul susține că atâta timp cât nu a fost clarificată

situația juridică a terenului, pentru care

a fost obligat în mod nelegal să

înainteze documentația

Primăriei Eforie, în mod eronat instanța a

dispus cu privire la situația juridică a construcției edificată pe

acest teren.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2007,

instanța suspendat judecata recursului și a sesizat Curtea Constituțională în

vederea

soluționării excepției de

neconstituționalitate a art. l pct. 60 din Titlul

I

al

Legii nr. 247/2005, cauza fiind repusă pe rol

la data de 8 septembrie 2008.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu

poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 27 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 (în redactare inițială) pentru imobilele preluate cu titlu

valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu

respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la

societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii

imobilelor solicitate.

Dispoziția legală menționată nu era incidență

în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă

societățile deținătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu

dispozițiile legale, situație în care se putea dispune restituirea în natură.

Dispoziția art. 27 alin. (1) (devenit,

după republicare, art. 29) a fost modificată prin art.

I

pct.

60 din titlul

I

al Legii nr. 247/2001, legiuitorul

suprimând distincția referitoare la preluarea

imobilelor, cu sau fără titlu

valabil, statuând că pentru toate

imobilele evidențiate în patrimoniul

unor

societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale,

altele

decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au

dreptul doar la despăgubiri în condițiile legii speciale, anume a Legii nr.

247/2005.

Dispoziția art.

I

pct. 60

din Titlul

I

al Legii nr. 247/2005 a fost

declarată a fi neconstituțională prin decizia nr.

830 din 8 iulie 2008 a Curții

Constituționale ( M. Of. nr. 559 din 24

iulie 2008).

În consecință,

cererile referitoare la imobilele preluate de stat în

mod

abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt

supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) în redactarea avută

anterior modificării prin dispoziția art.

I

pct. 60, caz

în care nu poate fi primită critica prin care recurenta invocă aplicarea de

către instanțele de fond a dispozițiilor art. 29, fără a observa

modificările aduse acestui text de lege după dat

de 31 ianuarie 2005.

Așa fiind, investite cu soluționarea

unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele au a verifica și

stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât funcție

de acest fapt urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii, restituirea în

natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptățite.

În speța

supusă analizei, instanțele de fond au stabilit că imobilul

în litigiu a fost preluat de stat prin încălcarea dispozițiile actului

de naționalizare, anume ale art. ll din Decretul nr. 92/1952, caz în care,

această măsură nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, foștii

proprietari sau moștenitorii acestora fiind îndreptățiți la restituirea în

natură, inclusiv a bunurilor aflate în patrimoniul societăților privatizate, în

condițiile art 29 (fost. 27) din Legea nr. 10/2001, soluție ce se impunea cu

atât mai mult conform art. 21 din lege, în situația în care statul avea

calitatea de acționar al societății care deținea bunul la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Referitor la calitatea de proprietar a autoarei

intimatei, G.E., asupra suprafeței de 509,57 mp (lotul nr. 95), teren aferent

construcției denumită vila C., este de observat că prin sentința civilă nr. 618

din 23 februarie 2007 a Tribunalului Constanta, rămasă definitivă și

irevocabilă, s-a statuat că G.E. era proprietară, aceasta dobândind terenul

prin cumpărare în baza contractului autentificat sub nr. 2852 din 7 iunie 1935,

situație în care, dat fiind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al

unor astfel de hotărâri judecătorești, această instanță nu mai poate proceda la

o analiză a criticilor formulate de recurentă cu privire la situația juridică a

terenului menționat ori a valabilității actului de dobândire.

În acest context al analizei este de menționat

că în materia Legii nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 24 alin. (1),

legiuitorul a prevăzut că, în absența unor probe contrare, existența și, după

caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive.

Totodată, potrivit alin. (2) al art. 24, s-a

prevăzut că în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe

contrare, persoana

individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

sau, după caz, s-a pus

în executare măsura preluării abuzive este

presupusă

că deținea imobilul sub nume de proprietar.

Așa fiind, cum în actul de naționalizare, poz.

211 din anexa la Decretul nr. 92/1950, s-a menționat că din patrimoniul E.G.

s-a preluat atât terenul (lotul nr. 95) cât și construcția edificată pe acest

teren, cunoscută ca Vila E.G. (actualmente vila C.), în raport de dispozițiile

legale mai sus arătate, cu privire la întinderea dreptului de proprietate al

autoarei intimatei se prezumă că aceasta era proprietara atât a terenului cât

și a construcției.

Pentru acest motiv, în mod just,

instanțele de fond nu au primit criticile formulate de pârâtă privind lipsa

unor dovezi care să ateste împrejurările în care a fost construită vila, anume

autorizație de construire, plan de situație etc, vilă în care există și în

prezent, fiind situată în mijlocul terenului -lotul nr. 95, referitor la care

expertul a concluzionat că are o vechime de 11 ani (1929).

Așa fiind,

pentru considerentele de fapt și de drept arătate, înalta

Curte,

reținând și că în cauză nu au fost răsturnate prezumția existenței capacității

de folosință a intimatei și nici cea privind calitatea sa de moștenitor (în

raport de mențiunile certificatului nr. 10/2001) urmează a constata că recursul

dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constat

că nu poate primi nici critica referitoare la tardivitatea notificării cât

timp, potrivit art. 22 alin. (4) din lege, notificarea înregistrată de autorul

intimatei la Primăria

orașului Eforie în

termenul legal, nr. 1813 din 3 august 2001, face dovada

deplină în fața

oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut

la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține

imobilul.

Totodată, Înalta

Curte constată a nu fi fondată nici critica privind

greșita

sa obligare la restituirea documentației referitoare la teren primăriei

menționate, care avea calitatea de entitate deținătoare ca urmare a

nefinalizării de către pârâtă a procedurii de obținere a

certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, soluția adoptată de

instanța de apel impunându-se prin

interpretarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

comunicarea prevăzută de dispoziția menționată nefiind justificat a se face în

speța supusă analizei

persoanei

îndreptățite cât timp aceasta transmisese corect notificarea

entității

deținătoare care, date fiind raporturile juridice în care se afla cu pârâta, o

înaintase eronat acesteia.

Sub acest aspect

este de observat că notificarea menționată, cu privire la terenul aferent

vilei, a fost soluționată prin dispoziția nr. 354 din 5 septembrie 2006 a

Primarului orașului Eforie, contestată în dosarul nr.

3625/2006

al Tribunalului Constanța, judecata fiind finalizată prin

pronunțarea sentinței civile nr. 618 din 23

februarie 2007 evidențiată și în

cuprinsul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA

împotriva deciziei nr.

42/C din 5 februarie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă minori și

de familie litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 ianuarie

2009.