ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 780/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 780/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 34 din 15 ianuarie

2002, SC E. SA a respins notificarea nr. 3156 din 9 noiembrie 2001 adresată de B.E.

care a solicitat restituirea în natură a imobilului „Vila C.” și a terenului

aferent în suprafață de 369,67 mp, situate în orașul Eforie Nord, cu motivarea

că persoana juridică notificată este o societate comercială privatizată și că

în raport de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, reclamanta are a de

adresa, pentru obținerea despăgubirilor bănești, Prefecturii Constanța, conform

art. 36 alin. (2) din aceeași lege.

Prin cererea înregistrată la data de

14 februarie 2002, reclamanta B.E. a solicitat anularea dispoziției mai sus

arătată și obligarea pârâtei SC E. SA să-i lase în deplină proprietate și

posesie imobilul în litigiu.

În motivarea cererii reclamanta a susținut

că terenul revendicat, în suprafață de 369,67 mp și „Vila C.” au fost dobândite

în proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul

Tribunal Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 23021 la data de 26 august 1933, că au

fost trecute abuziv în proprietatea statului, prin naționalizare, și că, deși,

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 248 din 6 aprilie 2001, a admis

acțiunea sa și a dispus ca imobilul să fie retrocedat, totuși pârâta, prin

decizia contestată refuză restituirea bunului.

Prin sentința nr. 1044 din 4

septembrie 2003, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte cererea formulată

de reclamanta B.E. și continuată de moștenitoarele acesteia B.E.M. și B.M.E. și

a obligat pe pârâta SC E. SA Eforie Nord să le restituie în natură imobilul

reprezentând „Vila C.” și terenul în suprafață de 179,58 mp, aferent

construcției, situat în orașul Eforie Nord, fără număr, identificat prin

expertiza întocmită de expert tehnic M.E.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea de chemare în garanție pentru lipsa calității procesuale

pasive a A.P.A.P.S. și a Ministerului Finanțelor Publice în reprezentarea

Statului Român.

În motivarea sentinței instanța a

reținut și motivat că titlul statului asupra imobilului nu este valabil

deoarece naționalizarea a fost dispusă fără respectarea identității între

proprietarul imobilului și persoana vizată de măsura luată, situație în care

sunt inaplicabile prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul

reglementând doar situația imobilelor preluate cu titlu valabil evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor

legale.

Instanța a reținut și că nu poate fi

primită apărarea pârâtei referitoare la inadmisibilitatea restituirii în natură

a imobilului, întrucât dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc

aplicabilitatea în speță deoarece privatizarea societăților comerciale prin

transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau a părților sociale aparținând

statului nu a reprezentat o înstrăinare a bunurilor imobile.

Prin decizia nr. 344/C din 7 aprilie

2004, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâta SC E. SA Eforie Nord, pentru aceleași considerente reținute și de

prima instanță.

Instanța de apel a reținut și că, în

raport de prevederile art. 1557 C. civ. și art. 68 C. proc. civ., nu pot fi

primite apărările privind nulitatea cererii de chemare în judecată, formulată

de mandatarul reclamantei și, respectiv, nulitatea procurii datată 5 decembrie

1997, întrucât contractul de mandat nu a încetat prin decesul mandantei iar

moștenitorii acesteia au înțeles să ratifice actele făcute de mandatar.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta SC E. SA Eforie Nord, invocând incidența motivelor prevăzute de

art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 martie 2005

instanța de recurs a luat act de împrejurarea că denumirea pârâtei s-a schimbat

în SC T.H.R.M.N. SA cu sediul în Eforie Nord.

Prin decizia civilă nr. 2347 din 14

martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, cu majoritate

de voturi, a admis recursul declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord

(fostă SC E. SA Eforie Nord), a casat decizia recurată și a trimis cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă.

În motivarea deciziei instanța a

constatat că recursul pârâtei se privește a fi fondat, cu consecința casării și

reluării judecății la aceeași curte de apel, pentru că nu au fost stabilite pe

deplin două împrejurări de fapt, în scopul aplicării corecte a legii.

Anume, instanța de recurs a statuat

că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta și-a întemeiat demersul

său judiciar de recuperare a imobilului, compus din teren și construcție, pe

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23021 din 26 august 1933

de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat (filele 5-6 fond).

Or, din studiul actului, instanța a

constatat că reclamanta a dobândit în temeiul contractului menționat doar

dreptul de proprietate asupra terenului de 369,67 mp (lotul nr. 73), înscrisul

nemenționând existența vreunei construcții.

Întrucât critica din recurs

referitoare la lipsa unor dovezi concludente cu referire la dobândirea în

proprietatea reclamantei a construcției a constituit în același timp și motiv

de apel și cum instanța de apel nu a răspuns la atare critică și întrucât nu

este clar în proces când și în ce condiții reclamanta a dobândit (a edificat)

construcția, instanța de recurs a apreciat că se impune reluarea judecății pe

acest aspect.

Totodată, instanța de recurs a

reținut că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a afirmat că

pârâta SC E. SA a fost obligată prin sentința civilă nr. 248 din 6 aprilie 2001

(dosar nr. 8741/1999) a Tribunalului Constanța să-i lase în deplină proprietate

și posesie, printre altele, Vila C. și terenul aferent din orașul Eforie Nord, însă

că pârâta, prin decizia contestată în litigiul de față, refuză să-l restituie.

Instanța de recurs a constatat că,

din lectura amintitei sentințe (filele 14-16 dosar de fond), rezultă că

reclamanta a triumfat în acțiunea în revendicarea imobilului promovată pe drept

comun.

Ca atare, instanța de recurs a

apreciat că se impune ca în rejudecare să se verifice dacă această sentință

este definitivă și irevocabilă, deoarece, în caz afirmativ, dacă reclamanta

este beneficiara unui titlu executoriu cu referire la nemișcător, este de

discutat admisibilitatea demersului ulterior întreprins conform Legii nr. 10/2001,

pentru același bun, sau dacă, dimpotrivă, este doar o chestiune de executare a

acelui titlu executoriu constituit în cadrul acțiunii în revendicare.

Instanța de recurs a apreciat ca

fiind nefondate celelalte critici formulate de pârâtă referitoare la nulitatea

cererii de chemare în judecată sau la neîndeplinirea unor condiții legale la

întocmirea notificării ca, de altminteri, și cele relative la valabilitatea

titlului statului, pentru considerentele expuse pe larg în decizie.

Prin decizia civilă nr. 71 din 5

martie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârâtă, ca

nefondat.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că prin raportul de expertiză întocmit în cauză de ing. M.E., care nu a

fost contestat de pârâtă, lucrare care a avut în vedere planul de parcelare al S.A.T.

întocmit în anul 1930, lotul de teren nr. 73, care a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă, datat 26 august 1933, a

fost localizat în zona în care este situată Vila C.

Totodată, instanța a constatat că la

poz. 234 din Anexa la Decretul nr. 92/1950, figurează ca fiind naționalizat pe

numele H.B., soțul reclamantei inițiale, E.B., un „imobil complect” din Eforie.

Așa fiind, instanța a constatat că

pentru terenul ce se identifică cu lotul nr. 73, reclamanta a făcut dovada dreptului

de proprietate cu un act translativ de proprietate, încheiat în anul 1933, și respectiv

că, pentru construcția edificată pe acest teren, în favoarea sa operează

prezumția relativă de proprietate instituită prin dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 10/2001, întrucât se subînțelege din mențiunea înserată în anexa la

decretul de naționalizare că statul a preluat nu numai un teren ci un imobil

complet, adică un teren și o construcție.

Instanța a reținut și că pârâta nu a

răsturnat prezumția menționată, în speță nefiind administrată vreo probă din

care să rezulte că statul ar fi preluat prin naționalizare doar terenul iar

construcția ar fi fost edificată ulterior preluării, cu mențiunea că, urmare a

verificărilor efectuate, nu s-au găsit mențiuni în evidențele fiscale și cele

de la Arhivele Naționale, care să fie edificatoare sub aspectul analizat.

Totodată, instanța a reținut că în

rejudecare nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate prin apel

întrucât, prin decizia de casare, Înalta Curte a dezlegat, cu caracter

obligatoriu pentru instanța de trimitere, chestiunile referitoare la caracterul

abuziv al preluării imobilului prin naționalizare și la lipsa valabilității

titlului statului.

Ca atare, în raport de dispozițiile

art. 27, în redactarea în vigoare la data formulării notificării, 9 noiembrie

2001, instanța de apel a reținut că se impune restituirea în natură a

imobilului naționalizat – teren și construcție – cu mențiunea că nu este

relevant sub acest aspect împrejurarea că societatea pârâtă era sau nu

privatizată integral la data apariției legii.

Totodată instanța de apel a reținut

că judecata acțiunii în revendicare a imobilului în litigiu nu a fost finalizată,

ci este suspendată în dosarul nr. 117/36/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta

susține că instanța de trimitere nu s-a conformat deciziei de casare, care

impunea administrarea de probe în legătură cu faptul dobândirii sau al

edificării construcției de către reclamanta inițială, B.E., ci doar s-a rezumat

să constate că atâta timp cât reclamanta deținea în proprietate terenul naționalizat

se poate prezuma că ea era și proprietara construcției edificate pe teren.

Sub acest aspect, al dovedirii

proprietății asupra construcției, pârâta apreciază că sunt relevante

considerentele deciziei potrivit cu care „nici registrul de rol fiscal aflat la Primăria Orașu lui Eforie și nici evidențele aflate în păstrarea Arhivelor Naționale nu au

conținut date care să fie edificatoare cu privire la chestiunile în dispută”.

Pârâta susține, totodată, că în mod

nelegal instanța de apel a apreciat că îi revenea sarcina de a răsturna

prezumția de proprietate asupra construcției de care ar beneficia reclamanta.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea când hotărârea instanței de

apel „este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.”

În justificarea

criticii de nelegalitate pârâta susține că instanța de apel nu s-a conformat

deciziei de casare, care impunea completarea probatoriului cu dovezi

referitoare la dreptul de proprietate asupra construcției în litigiu, și că a

reținut greșit incidența în speță a prezumției potrivit cu care

orice construcție edificată

pe un teren este presupusă a fi făcută de proprietarul acelui teren cu

cheltuiala sa și că este a sa, până la proba contrară.

Or, verificând lucrările

dosarului se constată că, în rejudecare, instanța de apel s-a conformat

deciziei de casare, în sensul că a dispus completarea probatoriului în limitele

permise de dispozițiile procedurale, critica formulată de pârâtă sub acest

aspect nefiind de altminteri, dezvoltată în concret, cu referire la datele

dosarului, ci formulată în termeni generali, caz în care nu poate fi analizată.

Totodată,

verificând conținutul hotărârii recurate se constată că instanța de apel și-a

fundamentat soluția nu pe prezumția invocată de pârâtă, prevăzută de art. 492 C.

civ., ci pe prezumțiile instituite prin dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001.

Anume, prin

dispoziția art. 24 alin. (1), legiuitorul a stipulat că „În absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive.”

Potrivit alin. (2)

al articolului menționat, „În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența

unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.”

Soluția s-a impus a fi adoptată de

legiuitor în complinirea dificultății prezentării unor de înscrisuri probatorii

referitoare la existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate al

persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001,

dată fiind perioada de timp care cade sub incidența acestui act normativ, 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Or, în mod

corect instanța de apel, în aplicarea prezumțiilor menționate a statuat că

atâta timp cât în anexa la actul de naționalizare s-a consemnat că se

naționalizează „un imobil complect” și nu doar o suprafață de teren, se poate

prezuma că dreptul de proprietate al persoanei indicate, soțul reclamantei

inițiale, se întindea atât cu privire la teren cât și cu privire la construcția

existentă pe teren la momentul naționalizării și care, în mod necontestat, se

identifică cu cea existentă în prezent, a cărei vechime de circa cca. 65 de ani

a fost confirmată prin mențiunile raportului de expertiză întocmit de ing. C.V.

(în dosar nr. 8741/1999).

Concluzia s-a

impus justificat și de faptul că în speță, astfel cum corect a reținut și

instanța de apel, nu au fost administrate probe contrare, în scopul răsturnării

prezumției, de către pârâta SC Turism, H.R.M.N. SA, parte litigantă care a

contestat pe parcursul judecății întinderea dreptului de proprietate al

reclamantei cu privire la construcția existentă pe terenul proprietatea sa,

cerință impusă de dispozițiile legale menționate.

Așa fiind, cum

hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea corectă a

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte, în raport de limitele

investirii, urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC T.H.R.M.N. SA împotriva deciziei nr. 71/C din 5 martie 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă

și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

februarie 2010.