ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2004 pe rolul Tribunalului

Constanța, reclamantul C.I.A. a chemat în judecată pe pârâții SC E. SA, SC I.

SA, D.M. și D.G. și a solicitat instanței ca, ca hotărârea pe care o

va pronunța, să oblige pârâții să emită decizie cu privire la imobilul format

din teren în suprafață de 196,72 mp situat pe lotul 41, parcela L. și

construcția edificată pe acesta (Vila R.M.), situat în Eforie Nord, jud.

Constanța.

Prin încheierea din data de 25 februarie 2005,

tribunalul a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC

I. SA Eforie Nord, D.M. și D.G., reținând că acestea nu sunt persoane

deținătoare în sensul art. 20 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 457 din 25 martie 2005,

Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca lipsită de obiect.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că, prin notificarea din 8 august 2001,

formulată în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a

solicitat restituirea imobilului - construcție și teren în suprafață de 750 mp

lotul 41 din parcelarea L., iar primarul orașului Eforie a emis Dispoziția din 5

septembrie 2003, prin care a respins cererea de restituire a imobilului cu

motivarea că bunul face obiectul unui contract de concesiune.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei

sentințe fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă

nr. 801/C din 21 septembrie 2005.

Recursul declarat de reclamantul C.I.A. a

fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2740

din 21 mai 2013, prin care s-a casat hotărârea atacată și s-a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

Înalta Curte a reținut că, potrivit

petitului cererii de chemare în judecată, reclamantul C.I.A. a solicitat

obligarea pârâților SC E. SA, SC I. SA Eforie Nord, D.M. și D.G. la emiterea

deciziei/dispoziției cu privire la imobilul format din teren în suprafață de

196,72 mp situat pe lotul 41, parcela Leautey și construcția edificată pe

acesta (Vila R.M.), situat în Eforie Nord, jud. Constanța.

Prin dispoziția din 5 septembrie 2003,

Primarul orașului Eforie a respins notificarea din 8 august 2001 formulată de

reclamant pentru restituirea în natură a imobilului construcție și teren din

Eforie Nord, reprezentat de lotul 41, parcelarea L., în suprafață de 750 mp,

reținând că imobilul solicitat face obiectul unui contract de concesiune. S-a

propus valoarea echivalentă a terenului ce nu este posibil a fi restituit în

natură, respectiv suma de 22.500 dolari SUA, reprezentând contravaloarea de 30 dolari

SUA/mp.

Prin Decizia nr. 152 din 17 august 2005, SC

T.H.R.M.N. SA a respins notificarea depusă de reclamant pentru restituirea în

natură a terenului în suprafață de 196,72 mp situat în Eforie Nord, lotul 41 și

a reținut că societatea nu face parte din categoria persoanelor juridice

prevăzute de art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, iar pentru

acordarea măsurilor reparatorii reclamantul trebuie să procedeze conform art. 27

din Legea nr. 10/2001 republicată.

S-a mai constatat că, ulterior, prin Decizia civilă

nr. 2974 din 13 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Primăria

orașului Eforie a fost obligată să restituie reclamantului C.I.A., în natură,

suprafața de 595 mp teren, liberă de construcție, din totalul suprafeței de 750

mp.

De asemenea, prin Decizia nr. 6259 din 23

noiembrie 2010, aceeași instanță a stabilit cu caracter irevocabil că

reclamantul, în calitate de persoană îndreptățită, are dreptul la măsuri

reparatorii pentru terenul în suprafață de 196,72 mp pentru care pârâta SC

T.H.R.M.N. SA are calitatea de unitate deținătoare.

Prin Decizia nr. 4685 din 21 iunie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit cu caracter irevocabil

obligația unității deținătoare de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 196,72 mp,

care a fost înstrăinat, motiv pentru care reclamantul nu poate beneficia de

restituirea lui în natură.

Față de cele anterior expuse, instanța de

recurs a constatat că, în speță, a fost lămurită numai situația terenului

solicitat de reclamant, statuându-se cu privire la deținătorii suprafețelor de

595 mp, respectiv de 196,72 mp, precum și cu privire la natura măsurilor

reparatorii ce pot fi acordate pentru aceste terenuri, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001. S-a mai constatat că, atât prin cele două

notificări, cât și prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a

solicitat, însă, ca dispoziția să fie emisă nu numai pentru terenul situat pe

lotul 41, parcela Leautey, ci și pentru construcția edificată pe acesta (Vila R.M.),

situată în Eforie Nord, jud. Constanța.

Prin urmare, că în cauză nu este lămurită

situația juridică a construcției Vila R.M., nu este stabilit deținătorul

acestui bun la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cine este

unitatea deținătoare care are obligația legală de a soluționa notificarea

reclamantului, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel

conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 314 C. proc. civ. în scopul

stabilirii pe deplin, în funcție de întreg materialul probator administrat în

cauză, a situației de fapt a construcției, la care va face aplicarea

dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 incidente.

Rejudecând cauza, prin Decizia nr. 86/C din 15

octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul

declarat de reclamantul C.I.A. împotriva sentinței civile nr. 457 din 25

martie 2005 a Tribunalului Constanța, A schimbat în tot sentința

apelată în sensul că a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii, a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâta SC T.H.R.M.N. SA să emită

propunere de acordare a măsurilor reparatorii în puncte conform Legii nr. 165/2013

pentru construcția situată în Eforie Nord, compusă din parter și etaj, cu o suprafață

construită de 108,03 mp, în favoarea reclamantului, menținând restul

dispozițiilor sentinței.

A obligat intimata SC T.H.R.M.N. SA la 2.150

lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Analizarea lucrărilor dosarului din

perspectiva exigențelor impuse de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23

din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Normele de aplicare unitară a acestui act

normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 conduce la concluzia că dreptul de

proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului litigios și calitatea

acestuia, de succesor al proprietarului bunului notificat, dar și lipsa

oricărui titlu legal al deposedării autoarei sale, sunt aspecte confirmate de

probatoriile administrate în ciclurile procesuale anterioare.

Existența dreptului de proprietate asupra

construcției Vila R.M. a fost dovedită cu actul de vânzare autentificat din 26

septembrie 1935 la Tribunalul județului Constanța, prin care T.K. a cumpărat un

teren în suprafață de 750 mp situat în Eforie, între loturile și strada din

parcelarea T. - P. și cu autorizația din 29 septembrie 1936 eliberată de

Primăria orașului Eforie, prin care cumpărătoarea a fost autorizată să construiască

clădirea unei vile, conform planurilor anexate.

Cu certificatul de calitate de moștenitor din

13 mai 2003 eliberat de B.N.P., F.D. s-a făcut dovada că succesiunea defunctei

T.K. (cunoscută și sub numele L.R., potrivit declarației autentificate din 13

mai 2003), a revenit reclamantului C.A., în calitate de nepot de soră.

Preluarea în proprietatea statului a

imobilului compus din construcție și teren este dovedită cu extrasul din

„Situația de vilele naționalizate conform Decretului nr. 92/1950 din Stațiunea

Eforia”, anul 1950, fond Sfat Popular Regional Dobrogea, potrivit căruia Vila

M.R., aflată în proprietatea R.P., compusă din parter și etaj, figurează în

anexa nr. 222 la nr. crt. 85.

De altfel, valoarea probatorie a

înscrisurilor examinate în precedent nu a fost contestată de intimații pârâți,

iar coroborarea lor cu împrejurarea depunerii notificării în termenul stabilit

de Legea nr. 10/2001 - aspect reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia

nr. 6259 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a

statuat și că măsurile reparatorii pentru terenul ce a făcut obiectul

notificării din 08 august 2001 nu se pot acorda independent de construcția

edificată pe acesta, și Decizia nr. 4685 din 21 iunie 2012 pronunțată de

aceeași instanță - impune recunoașterea calității reclamantului, de persoană

îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii stabilite de acest act normativ

pentru Vila R.M. situată în Eforie Nord.

Potrivit înscrisurilor depuse de părți, Vila R.M.

a fost trecută în proprietatea SC E. SA prin Ordinul M.C.T. nr. 154 din 26

aprilie 1991, fiind menționată la poziția 51 din lista anexă ce stabilea

imobilele care fac parte din patrimoniul acestei societăți comerciale.

Prin contractul de societate din 13 noiembrie

1996 încheiat între SC E. SA și SC W.S. LTD, D.M., D.G. și C.M. s-a convenit

constituirea societății comerciale pe acțiuni SC I. SA cu un capital social de

170.000 lei, din care 80.000 lei aport în natură al SC E. SA, reprezentat de

Vila R.M. din Eforie Nord și 90.000 lei în numerar.

SC I. SA a fost înregistrată în Registrul

Comerțului sub nr. J/13/564/1997, iar prin contractul de cesiune de acțiuni din

04 octombrie 1999, acționarul SC E. SA, în calitate de cedent, a cesionat

numiților D.G. și D.M., în calitate de cesionari și acționari ai SC I. SA (în

prezent SC I. SRL), cele 800 de acțiuni deținute din capitalul social al

acesteia, respectiv întregul său aport la constituirea capitalului menționat

care, potrivit art. 20 din contractul de cesiune, era reprezentat de Vila R.M.

din Eforie Nord.

Din adresa din 26 mai 2014 a Orașului Eforie

rezultă că imobilul în litigiu este în prezent înregistrat la matricola fiscală

A246, în proprietatea SC I. SRL - transformată în societate cu răspundere

limitată conform Hotărârii A.G.E.A. SC I. SA din 04 iulie 2007 - și este situat

la adresa din Eforie Nord, titlul care a stat la baza înregistrării fiscale

fiind contractul de cesiune de acțiuni anterior menționat.

Totodată, din încheierea nr. 1188 din 21

februarie 2003 a Biroului de C.F. al Judecătoriei Constanța rezultă că dreptul

de proprietate al aceleiași societăți asupra Vilei R.M., compusă din parter și

etaj, a fost intabulat în C.F. a localității Eforie Nord.

În raport de aceste circumstanțe ale cauzei, curtea

de apel a constatat că reclamantul nu poate beneficia de restituirea în natură

a construcției notificate pentru că aceasta a fost înstrăinată unei terțe

persoane juridice anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, împrejurare

ce exclude verificarea incidenței art. 21 alin. (1) și (2) din lege în

procedura de stabilire a naturii măsurilor reparatorii pentru bunul astfel

înstrăinat.

Sunt lipsite de relevanță în rezolvarea

acestui aspect susținerile referitoare la efectul contractului de cesiune de

acțiuni intervenit în 1999 întrucât imobilul în litigiu nu a ieșit din

patrimoniul SC E. SA și, pe cale de consecință, nu s-a transmis în patrimoniul SC

I. SA, în temeiul acestei convenții.

Conform art. 65 din Legea nr. 31/1990 a

societăților comerciale, bunurile constituite ca aport la capitalul social al

societății devin proprietatea acesteia din momentul înregistrării ei în

registrul comerțului, adică din momentul în care, dobândind personalitate

juridică, devine un subiect de drept distinct de persoana asociaților, având un

patrimoniu propriu, cu condiția ca asociatul aportor să fie titularul dreptului

de proprietate asupra bunului constituit ca aport, căci nimeni nu poate

transfera ceva ce nu are (nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse

habet).

Or, SC E. SA avea calitatea de proprietar al

Vilei R.M. din 1991, conform Ordinului M.C.T. nr. 154 din 26 aprilie 1991, iar

ca urmare a aducerii acestui imobil ca aport în natură la constituirea SC I. SA,

bunul a devenit proprietatea societății astfel constituite de la data

înregistrării ei în Registrul comerțului, în 1997, independent de cesiunea

ulterioară a acțiunilor deținute de asociatul aportor, făcută în favoarea altor

asociați ai societății de la acel moment.

Valabilitatea contractului de societate din data

de 13 noiembrie 1996 încheiat între SC E. SA și SC W.S. LTD, D.M., D.G. și C.M.,

prin care s-a convenit constituirea societății comerciale pe acțiuni, SC I. SA,

nu poate fi contestată în condițiile în care, la data perfectării lui,

asociatul aportor avea calitatea de proprietar al construcției ce fusese

constituită ca aport în natură, iar prezumția de bună credință a părților

contractante nu poate fi înlăturată câtă vreme reclamantul nu a demonstrat că

acestea cunoșteau, anterior perfectării contractului de societate, eventualele

demersuri făcute în scopul restituirii acestui bun.

Cât timp notificarea prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilului în litigiu a fost depusă abia în anul 2001

la Primăria orașului Eforie și în anul 2005 la SC E. SA, actuala SC T.H.R.M.N.

SA, reaua credință a pârâtelor nu poate fi dedusă din conținutul clauzei

stipulată în art. 20 din contractul de cesiune de acțiuni din 04 octombrie 1999,

prin care acționarul SC E. SA, în calitate de cedent, a cesionat numiților D.G.

și D.M., în calitate de cesionari și acționari ai S.C. Intertour S.A (în

prezent SC I. SRL), cele 800 de acțiuni deținute din capitalul social al

acesteia, clauză potrivit căreia aportul SC E. SA, reprezentat de Vila R.M.,

este posibil revendicabil, iar cesionarul, prin administrator, își asumă toate

riscurile privind evicțiunea, pentru că momentul determinării bunei sau relei

credințe este cel al încheierii contractului de societate prin care s-a

convenit includerea în patrimoniul societății nou constituite a dreptului de

proprietate asupra acestui bun. Or, așa cum s-a arătat anterior, nicio probă a

dosarului nu relevă că vreuna dintre părțile acestui contract aveau cunoștință,

la momentul semnării lui, de intenția reclamantului de a revendica acest bun

sau de vreun eventual demers inițiat în acest sens.

Prin urmare, deși prevederile Legii nr. 10/2001

consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv,

indiferent în posesia cui se află în prezent, această măsură fiind prioritară

față de oricare altă formă de acordare a măsurilor reparatorii, în cauză nu pot

fi ignorate dispozițiile speciale favorabile proprietarului actual al vilei,

respectiv cele stabilite de art. 45 alin. (2) din acest act normativ, în raport

de care concluzia care se impune este aceea că măsurile reparatorii

corespunzătoare construcției Vila R.M. pot fi acordate reclamantului doar în

echivalent valoric, în condițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la

propunerea SC T.H.R.M.N. SA.

La stabilirea obligației de emitere a propunerii

de acordare de despăgubiri în sarcina societății pârâte, instanța de apel

a avut în vedere că, deși la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

construcția nu se mai afla în patrimoniul acesteia, din interpretarea

coroborată a art. 21 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 rezultă că nu pot avea

calitatea de entitate investită cu soluționarea notificării decât unitățile

administrativ teritoriale, regiile autonome, societățile sau companiile

naționale, societățile comerciale la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar,

organizațiile cooperatiste sau alte persoane juridice de drept public,

investite prin notificare de către persoana îndreptățită.

Or, anterior transmiterii ei în patrimoniul SC

I. SRL, Vila R.M. a fost proprietatea pârâtei SC T.H.R.M.N. SA, societate

căreia reclamantul i s-a adresat cu notificarea din 08 iulie 2005, prin care a

cerut restituirea în natură a construcției și terenului aferent, în suprafață

de 196,72 mp, astfel că obligația de emitere a propunerii de acordare de

despăgubiri în referire la construcție nu poate fi stabilită decât în sarcina

acesteia, în calitatea sa de entitate care s-a aflat sub incidența prevederilor

art. 21 din lege, iar nu în sarcina pârâtei SC I. SRL, pentru că dispozițiile art.

21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 250/2007

stabilesc expres că societățile comerciale constituite din inițiativă privată,

care au dobândit bunuri aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, nu sunt

entități investite cu soluționarea notificărilor.

Curtea de apel a mai reținut că determinarea

modalității în care vor fi acordate reclamantului măsuri reparatorii pentru

Vila R.M. este guvernată de prevederile Legii nr. 165/2013, intrată în vigoare

după pronunțarea deciziei de casare, aplicabile cauzei în raport de

dispozițiile art. 4 din acest act normativ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul C.I.A. și pârâta SC T.H.R.M.N. SA.

formulează următoarele critici:

Vila R.M. a fost naționalizată în mod abuziv

de regimul comunist, prin Decretul nr. 92/1956. Preluarea de către stat a

imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de

dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încălca în mod

flagrant Constituția României în vigoare în acel moment.

Naționalizarea imobilului revendicat s-a

făcut cu nesocotirea chiar a dispozițiilor decretului menționat, întrucât,

autoarea reclamantului, fiind soție de funcționar public, era exceptată de la

naționalizare,

În plus, Decretul nr. 92/1930 încălca legile

în vigoare, în special art. 481 C. civ., și tratatele internaționale la care

România era parte în special Declarația Universală a Drepturilor Omului și

Tratatul de Pace cu puterile aliate de la Paris, ratificat prin Legea nr. 304

din 30 august 1947.

Întrucât preluarea imobilului de către stat

s-a făcut fără titlu valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului în

discuție nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim anterior

naționalizării, iar statul nu a putut transmite un asemenea drept pârâtei SC

T.H.R.M.N. SA care, la rândul său, nu putea să-l înstrăineze.

În anul 1996 a fost creată SC I. SA, iar construcția

a fost mult subevaluată, suma de 8.000 lei din contractul de societate fiind

derizorie față de valoarea casei. Obiectul de activitate al societății nu a

fost niciodată îndeplinit în afară de eventuale închirieri sezoniere ale vilei,

ceea ce denotă caracterul fictiv al societății.

La data apariției Legii nr. 10/2001,

reclamantul a formulat notificarea din 8 august 2001, iar Primăria Eforie nu a

respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu a răspuns în termenul legal de

60 de zile la notificarea. Dimpotrivă, pe data de 22 mai 2002, a concesionat în

întregime firmei SC I. SA, lotul notificat.

La data de 27 august 2003, o parte din lotul

41, aferent construcției, este vândut prin contract de vânzare-cumpărare tot

firmei SC I. SA, dar de către SC E. SA, pe baza Certificatul de atestare al

dreptului de proprietate asupra terenului, deși contractul de concesiune

funcționa și nu a fost schimbat printr-un act adițional.

De asemenea, firma SC. Intertour SA reușește

să-și intabuleze în mod ilegal în cartea funciară și construcția pentru care nu

avea act translativ de proprietate. Înscrierea este ilegală întrucât bunurile

mobile (cele 800 acțiuni cesionate) nu se pot înscrie în cartea funciară.

Primăria Eforie răspunde la notificarea prin Dispoziția

nr. 447 din 03 septembrie 2003, iar la data de 11 februarie 2004 trimite

notificarea din 08 august 2001 către SC E. SA (devenită ulterior SC. SC

T.H.R.M.N. SA.), informând-o că, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, este

deținătoarea imobilului teren și construcție solicitat de petent.

SC E. SA (devenită ulterior SC T.H.R.M.N. SA)

nu a răspuns nici până în prezent la notificarea din 08 august 2001.

Recurentul invocă art. 9 din Legea nr. 10/2001

și Normele metodologice aferente și arată că titlul său de proprietate nu

a fost alterat în nici un fel. Vânzarea vilei nu s-a făcut în materialitatea ei

prin act translativ de proprietate, ci s-a făcut o vânzare de părți sociale care

sunt valori mobiliare. Cele 800 de acțiuni transferate de la SC E. SA la SC I.

SA prin contractul de cesiune de acțiuni au fost obținute prin transformarea

valorii construcției, dar analiza înscrisurilor din dosar converge spre ideea

că scopul înființări SC I. SA a fost tocmai acela al obținerii vilei R.M. ce nu

putea fi cumpărată în mod direct prin act de vânzare-cumpărare.

Analiza bilanțului economic al societății pe

ultimi trei ani arată un randament nul care are o singură explicație: singura

rațiune a societății este deținerea și păstrarea vilei R.M. fără act translativ

de proprietate.

Prin urmare, susține recurentul, construcția

este retrocedabilă în natură, în baza art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din

Legea nr. 10/2001. Solicită să se constate că înscrierea construcției vila R.M.

în C.F. este ilegală.

Cererea de recurs nu cuprinde o încadrare în

drept a criticilor formulate.

instanței de apel pentru următoarele considerente, pe care le întemeiază

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Curtea de apel a interpretat și aplicat

greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013 cu privire la entitatea

învestită de lege cu soluționarea notificării și cu emiterea propunerii de

acordare a măsurilor reparatorii în puncte.

Astfel, SC T.H.R.M.N. SA nu este o entitate învestită

în sensul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013. Instituția implicată în

privatizarea recurentei, și anume A.P.A.P.S., trebuie a emită propunere de

acordare a măsurilor reparatorii cu puncte.

Nici raportat la prevederile Legii nr.

247/2005, SC T.H.R.M.N. SA nu are calitatea de „entitate investită cu soluționarea

notificărilor” și nici de „unitate deținătoare”.

La data apariției Legii nr. 10/2001, SC

T.H.R.M.N. SA era o societate pe acțiuni integral privatizată, astfel cum

rezultă din adresa SC R. SA din 16 martie 2006 cuprinzând structura

acționariatului SC E. SA (actual SC T.H.R.M.N. SA) la data 14 februarie

2001.

Or, din conținutul Legii nr. 10/2001 rezultă

ca societățile comerciale integral privatizate nu au obligația de a restitui în

natură imobilele ce le dețin în patrimoniu, și nici să acorde măsuri

reparatorii în echivalent. Prin urmare, SC T.H.R.M.N. SA nu are calitate de

entitate investită cu soluționarea notificărilor.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele

considerente:

nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate, în temeiul art. 306 alin.

(3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că o parte din acestea pot fi

circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerile privind nelegalitatea

preluării de către stat a construcției în litigiu și efectele asupra

transmiterii ulterioare a bunului, deși pot fi încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 6 din Legea nr.

213/1998 nu vor fi analizate de instanța de recurs întrucât vizează

aspecte necontestate în cauză.

Așa cum în mod corect a reținut

instanța de apel, dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra

imobilului în litigiu și calitatea reclamantului de succesor al fostului proprietar,

ca și lipsa oricărui titlu legal al preluării bunului de către stat, sunt

aspecte confirmate de probatoriile administrate în cauză.

În plus, aceste concluzii nu au fost

contestate în cauză de partea care avea un interes procesual în acest sens,

astfel încât ele au constituit în mod legal premisa de la care a pornit analiza

făcută de curtea de apel, și urmează a fi menținute de instanța

de recurs.

În ceea ce privește criticile privind subevaluarea

construcției în litigiu la încheierea contractul de societate din 13

noiembrie 1996, caracterul pretins fictiv al societății SC I. SA,

nelegalitatea concesiunii din data de 22 mai 2002, a contractului de cesiune de

acțiuni din 04 octombrie 1999, a vânzării încheiate în data de 27 august 2003,

ori a intabulării în cartea funciară, Înalta Curte constată că instanțele

nu au fost învestite în prezentul litigiu cu cereri care să aibă ca obiect

pretenții cu un astfel de conținut.

Față de dispozițiile art. 129 C.

proc. civ. și de limitele învestirii în prezenta cauză, ca și în

raport de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ.,

susținerile menționate, formulate prin cererea de recurs nu pot fi

analizate de Înalta Curte.

În ceea ce privește critica întemeiată

pe prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, prin

care recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate pentru

nerestituirea în natură a construcției în litigiu, Înalta Curte

reține următoarele:

Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001

consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, și care se

regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege, constând în prevalența

restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de

reglementare.

Însă, de la acest principiu al prevalenței

restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada

de referință a legii, sunt reglementate situații, în care, prin excepție,

restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii

prin echivalent.

O astfel de situație este aceea care se

regăsește în prezentul litigiu, în care reclamantul nu poate beneficia de

restituirea în natură a construcției notificate pentru că aceasta a fost înstrăinată

unei terțe persoane juridice anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este dovedit în cauză că, potrivit Ordinului M.C.T.

nr. 154 din 26 aprilie 1991, SC E. SA avea calitatea de proprietar al vilei R.M.

din anul 1991.

Prin urmare, la data încheierii contractului

de societate din data de 13 noiembrie 1996 (prin care s-a convenit constituirea

societății comerciale pe acțiuni, SC I. SA), SC E. SA (în prezent SC T.H.R.M.N.

SA), avea calitatea de proprietar al construcției pe care a adus-o ca aport în

natură.

Însă, date fiind prevederile art. 65 din

Legea nr. 31/1990, bunul a devenit proprietatea SC I. SA de la data

înregistrării ei în Registrul comerțului, în anul 1997.

În mod corect, instanța de apel a

reținut că valabilitatea contractului de societate din data de 13

noiembrie 1996, prin care s-a convenit constituirea SC I. SA, nu poate fi

contestată în condițiile în care, la data perfectării lui, SC E. SA - asociatul

aportor - avea calitatea de proprietar al construcției adusă ca aport în natură.

În plus, prezumția de bună credință a părților contractante nu poate fi

înlăturată în condițiile în care reclamantul nu a demonstrat că acestea

cunoșteau, anterior perfectării contractului de societate, eventuale demersuri

făcute în scopul restituirii acestui bun.

De asemenea, în mod corect s-a reținut

că reaua credință a pârâtelor nu poate fi dedusă din conținutul art. 20 din

contractul de cesiune de acțiuni din 04 octombrie 1999, prin care acționarul SC

E. SA, în calitate de cedent, a cesionat unor acționari ai SC I. SA cele

800 de acțiuni deținute. Chiar dacă în clauza cuprinsă în acest articol se

menționează că aportul SC E. SA, reprezentat de vila R.M., este posibil

revendicabil, iar cesionarul își asumă toate riscurile privind evicțiunea, buna

credință trebuie apreciată la momentul încheierii acordului de

voință. Or, contractul de cesiune de acțiuni a fost încheiat în anul 1999,

iar notificarea prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului în

litigiu a fost depusă în anul 2001 la Primăria orașului Eforie și în anul 2005

la SC E. SA. În plus, nu s-au administrat probe care să dovedească că părțile aveau

cunoștință, la momentul încheierii contractului de cesiune de acțiuni din 04

octombrie 1999 de intenția reclamantului de a redobândi acest bun.

Prin urmare, în mod corect, față de

prevederile art. 45 alin. (2) și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

curtea de apel a decis că măsurile reparatorii pentru vila R.M. pot fi acordate

reclamantului doar în echivalent valoric, la propunerea SC T.H.R.M.N. SA.

instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că nu are calitatea de entitate obligată la emiterea propunerii de acordare a

măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Criticile formulate de pârâtă nu sunt

fondate.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001,

persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în

vigoare a Legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură

a bunului.

Normele Metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250 din 07 martie 2007 definesc

unitatea deținătoare ca fiind entitatea cu personalitate

juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau

privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie,

instituția prefectului sau orice alta instituție publică), fie entitatea

cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent

de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii

autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat,

organizații cooperatiste).

Prin urmare, SC I. SRL

nu se încadrează în

noțiunea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, nefiind o

entitatea care exercită, în numele statului, dreptul de

proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul Legii ori

o entitate cu personalitate juridică din cele menționate în H.G. nr. 250/2007

căreia să-i incumbe obligația de a stabili măsurile reparatorii, respectiv

regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital

de stat, organizații cooperatiste.

Având în vedere prevederile art.

21 și ale

art. 26 din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că anterior transmiterii în

patrimoniul SC I. SRL, vila R.M. a fost proprietatea pârâtei SC T.H.R.M.N. SA,

iar reclamantul a adresat recurentei notificarea nr. 117 din 08 iulie 2005,

prin care a cerut restituirea în natură a construcției și a terenului aferent,

în suprafață de 196,72 mp, ca și faptul că, prin Decizia nr. 6259 din 23

noiembrie 2010, pronunțată în judecarea contestației formulată de

reclamant împotriva Deciziei nr. 152 din 17 august 2005 emisă de SC T.H.R.M.N.

SA în soluționarea notificării nr. 117 din 08 iulie 2005, Înalta Curte a

stabilit în mod irevocabil calitatea SC T.H.R.M.N. SA de unitate

deținătoare în ceea ce privește terenul în suprafață de 196,72 mp

aferent vilei R.M., în mod corect instanța de apel a apreciat că pârâta SC

T.H.R.M.N. SA are calitatea de entitate obligată la emiterea propunerii de

acordare a măsurilor reparatorii pentru construcția în litigiu.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate,

recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.I.A. și de pârâta SC

T.H.R.M.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 86/C din 15 octombrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 iunie 2015.