ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4685/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4685/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 346/ C din 05 iulie 2011,

Curtea de Apel Constanța a admis apelul reclamantului C.I.A., a schimbat în

parte sentința primei instanțe, a admis în parte acțiunea reclamantului, a anulat

decizia nr. 152 din 17 august 2005 a SC T.H.R.M.N. SA și a obligat-o pe aceasta

să propună despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru terenul în suprafață de 196,72 mp.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost avute în vedere circumstanțele particulare ale cauzei

pendinte, astfel cum acestea s-au configurat în etapele procesuale anterioare, respectiv

următoarele considerente de fapt și de drept:

Prin sentința civilă nr.

1217 din 06 iunie 2006, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins

contestația reclamantului C.I.A., ca nefondată.

S-a reținut că notificarea

reclamantului a fost corect respinsă, cu motivarea că aceasta este tardivă, întrucât

a fost depusă peste termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cât privește

calitatea de persoană juridică deținătoare a SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord, s-a

reținut că, din perspectiva art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, momentul

determinării calității de persoană deținătoare se raportează la data notificării.

La data notificării, această societate deținea în capitalul social acțiuni la A.P.A.P.S, intrând astfel sub incidența textului de lege menționat.

În privința capătului

de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 27 iunie 2003, s-a reținut că nu s-a dovedit

reaua-credință a celor două societăți la momentul încheierii actului juridic de

înstrăinare,respectiv că este lipsită de relevanță împrejurarea că, în

contextul dat de cesionarea acțiunilor în cursul anului 1999, SC E. SA a

menționat că aportul său este posibil a fi revendicat, câtă vreme momentul

determinării bunei ori relei-credințe se raportează exclusiv la momentul încheierii

actului, ori sub imperiul Legii nr. 10/2001 au fost generate procedurii

speciale de restituire în natură a imobilelor preluate de stat, iar la data

încheierii actului de vânzare-cumpărare nicio clauză nu reflecta faptul că una

sau ambele părți au avut cunoștință de demersurile inițiate de reclamant.

Prin decizia civilă nr.

149/ C din 25 aprilie 2007, Curtea de Apel Constanța a admis apelul

reclamantului și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte

contestația, a anulat în parte decizia nr. 152 din 17 august 2005, constatând

că notificarea a fost depusă în termen, pârâta fiind obligată să acorde

persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită, au fost menținute restul dispozițiilor

sentinței.

S-a reținut astfel că

notificarea nr. 290 din 08 august 2001 a fost adresată de către reclamant,

Orașului Eforie, obiectul acesteia fiind retrocedarea vilei și a terenului în

suprafață de 750 mp - lotul 41 - proprietatea autoarei sale, T.K.

Prin dispoziția nr. 447

din 05 septembrie 2003, Primăria Orașului Eforie a respins cererea de

restituire în natură, întrucât imobilul face obiectul unui alt Dosar cu nr. 2950/2003,

pe parcursul soluționării acestuia, contestatorul aflând că o parte din teren,

respectiv 196,5 mp, și vila, au fost înstrăinate cu actul autentic din 24

septembrie 1994 de către SC E. SA către SC I. SA.

Suprafața revendicată

de către reclamant, de 196,5 mp, face parte din suprafața de 750 mp, din care

Orașul Eforie Nord deține 543,15 mp, iar 196,5 mp aparține SC E. SA conform

certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 septembrie 1999,

dreptul de proprietate al pârâtei fiind intabulat la 25 octombrie 2001, fiind prin

urmare opozabil terților.

În absența

comunicării către reclamant, în condițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

a faptului că deținătoarea terenului de 196,5 mp este pârâta SC T.H.R.M.N. SA,

și nu Orașul Eforie, notificarea nu poate fi considerată tardivă.

Imobilul solicitat de

reclamant a fost preluat de stat cu titlu valabil, fiind înstrăinat către un

cumpărător de bună-credință, astfel că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001

și având în vedere că terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât pe

acesta se află o construcție ce nu a fost solicitată, persoana deținătoare

urmează să emită dispoziție motivată pentru acordarea de despăgubiri.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâta SC T.H.R.M.N. SA și reclamantul.

Pârâta a criticat

decizia, în esență, pentru greșita apreciere a notificării ca fiind depusă în

termen, respectiv pentru faptul că instanța de apel a omis să observe că atât

construcția, cât și terenul de sub aceasta de 196,72 mp, aparțin în prezent SC

I. SA, construcția din anul 1999, iar terenul din 2003.

Datele existente cu

privire la identificarea terenului sunt contradictorii, calea de acces la vilă

presupunând traversarea unui lot ce nu aparține reclamantului și, în plus, nu

s-a finalizat Dosarul nr. 2950/2003, ce are ca obiect construcția și terenul

aferent.

Reclamantul a

criticat, în esență, decizia, pentru faptul că, în mod eronat, instanța de apel

a reținut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil și că SC I. SA

este cumpărătoare de bună-credință, încălcându-se, astfel, prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998, în condițiile în care autoarei sale i-a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. 222, un imobil

alcătuit din parter și etaj, fără a fi evidențiată și o suprafață de teren. Sunt

incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, terenul revendicat fiind

preluat fără titlu, motiv pentru care se aplică principiul prevalenței

restituirii în natură, consacrat și de art. 21.7 din Normele metodologice de

aplicare a legii.

S-a invocat și încălcarea

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atunci când s-a respins capătul de

cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a

terenului de 196,72 mp. Părțile contractante au fost de rea-credință, încheind

contractul la doi ani după notificarea nr. 290/08 august 2001, fără a depune

diligențe pentru a verifica dacă bunul este revendicat.

S-a invocat totodată inaplicabilitatea

prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât înstrăinarea s-a

făcut după data de 14 august 2002, precum și greșita interpretare și aplicare a

prevederilor art. 10 din același act normativ, ce se referă doar la

construcțiile noi, nu și la cele edificate de proprietarul deposedat abuziv,

cum este cazul în speță.

Prin încheierea din

18 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea

judecății recursurilor până la soluționarea litigiului ce face obiectul Dosarului

nr. 1890/118/2007, aflat pe rolul Tribunalului Constanța, în raport de

dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. S-a repus cauza pe rol, la

dosar fiind depusă decizia nr. 2974 din 13 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 1890/118/2007.

Prin decizia civilă nr.

6259 din 23 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleași

instanțe.

Astfel cum rezultă

din considerentele deciziei nr. 2974 din 13 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, prin sentința civilă nr. 511 din 24 aprilie 2008 a Tribunalului

Constanța, irevocabilă, s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului

față de SC I. SA, în ceea ce privește restituirea construcției și a terenului

aferent, și SC E. SA și s-a admis în parte acțiunea precizată, anulându-se

dispoziția nr. 447 din 05 septembrie 2003, emisă de Primarul Orașului Eforie, fiind

obligați primarul și Orașul Eforie să restituie, reclamantului, terenul liber

de 595 mp ce face parte din lotul 41, a fost obligat pârâtul să înainteze

notificarea asupra construcției și a terenului aferent de 167,75 mp, către

unitatea deținătoare.

Obiectul cauzei pendinte

îl constituie cererea de restituire în natură a terenului de 196,72 mp,

respinsă prin decizia contestată, nr. 152 din 17 august 2005.

În mod eronat,

instanța de apel a considerat că se pot acorda măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu, independent de construcția

edificată pe acest teren a cărei restituire a solicitat-o reclamantul.

Greșit s-a reținut că

terenul în litigiu se află sub o construcție ce nu a fost solicitată, deși din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că vila R.M. a fost revendicată de același

reclamant prin notificarea nr. 290 din 08 august 2001, într-un dosar separat.

Deși reclamantul a

formulat notificarea nr. 290 din 08 august 2001 către Primăria Orașului Eforie,

care deținea doar în parte terenul solicitat, aceasta nu s-a conformat

dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nu a comunicat

persoanei îndreptățite, deținătorul terenului.

În aceste condiții,

reclamantul s-a adresat pârâtei, care prin dispoziția nr. 152 din 17 august 2005

a respins notificarea, ca tardiv formulată, dar Curtea de Apel a reținut în

considerentele deciziei recurate, că notificarea nu este tardivă, fapt ce a

fost reținut și de către instanța supremă.

Instanța supremă a

dispus administrarea de noi probe pentru ca măsurile reparatorii ce se cuvin

reclamantului, în calitate de persoană îndreptățită pentru terenul aferent

construcției în suprafață de 196,72 mp, să se stabilească în mod unitar, având

în vedere măsurile reparatorii ce se vor acorda pentru vila R.M.

Rejudecând cauza după

casare, în contextul celor reținute anterior, curtea a reținut următoarele:

În conformitate cu

prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a expediat notificarea nr.

290 din 08 august 2001, Primăriei Orașului Eforie, solicitând restituirea în

natură a vilei R.M. și a terenului în suprafață de 750 mp - lotul 41,

proprietatea autoarei sale, Tereza Kiss.

Prin dispoziția nr. 447

din 05 septembrie 2003, primarul Orașului Eforie a respins cererea de

restituire în natură, întrucât imobilul solicitat face obiectul unui contract

de concesiune și a propus acordarea de despăgubiri civile pentru suprafața de

543,28 mp.

În conformitate cu

dispozițiile art. 27 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, Primăria Orașului

Eforie nu a comunicat reclamantului date privind deținătorul bunului în

litigiu.

Dispoziția nr. 447

din 05 septembrie 2003 a făcut obiectul unui alt dosar, dar pe parcursul

soluționării, reclamantul a aflat că suprafața de 196,5 mp și vila au fost

înstrăinate cu actul autentic din 27 septembrie 1994 de către SC E. SA către SC

I. SA Ulterior, SC E. SA a fuzionat prin vânzare, transformându-se în SC

T.H.R.M.N. SA

La data de 08 iulie 2005,

reclamantul s-a adresat cu notificarea nr. 117, pârâtei SC T.H.R.M.N. SA,

solicitând restituirea în natură a vilei R.M. și a terenului în suprafață de

196,72 mp, notificare ce a fost respinsă prin decizia nr. 152/17 august  2005,

cu motivarea că a fost tardiv formulată, soluție menținută și de către instanța

de fond, în urma contestației formulate.

Prin contestația

formulată, reclamantul a solicitat doar restituirea în natură a suprafeței de teren

de 196,72 mp, situată în Eforie Nord, str. Cristal, jud. Constanța.

S-a stabilit

irevocabil că notificarea reclamantului nu este tardivă, acesta având calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenul a cărei

restituire a solicitat-o.

Tot cu caracter irevocabil,

prin decizia civilă nr. 6259 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a stabilit că pârâta are calitatea de unitate deținătoare.

Având în vedere că

reclamantul, în baza contestației formulate a solicitat restituirea în natură a

suprafeței de 196,72 mp, și nu a vilei R.M., instanța respectând principiul

disponibilității, reglementat de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., a pășit

la administrarea de noi probe pentru a stabili măsurile reparatorii ce se cuvin

celui îndreptățit.

Din cuprinsul

dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, rezultă principiul prevalenței restituirii în natură, în sensul că

imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se găsesc în prezent, se

restituie în natură, în starea care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini.

Prin urmare, dacă

prin notificare, persoanele îndreptățite în accepțiunea Legii nr. 10/2001

solicită restituirea în natură a imobilului respectiv sau măsuri reparatorii

prin echivalent, unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea

cererii este obligată să verifice, cu prioritate, posibilitatea restituirii în

natură a bunului, și numai în situația în care restituirea nu este posibilă să

acorde măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii

în echivalent constă în acordarea de măsuri în compensare - bunuri sau servicii

și când măsura în compensare nu este posibilă, acordarea de despăgubirii în

echivalent.

În cauză, reclamantul

a solicitat restituirea în natură, dar această măsură nu este posibil a fi

acceptată, întrucât imobilul în litigiu a fost înstrăinat.

Atribuirea de teren

în compensare nu este posibilă, singura variantă fiind acordarea de drepturi în

echivalent, fapt pentru care unitatea deținătoare va fi obligată să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru terenul în suprafață de 196,72 mp.

Cu privire la

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1667 din 27 iunie 2003,

având ca obiect terenul în suprafață de 196,72 mp, s-a reținut că la data

înstrăinării terenului în litigiu, unitatea pârâtă era proprietara terenului în

litigiu și a construcției, conform certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 20 septembrie 1999, drept intabulat.

Buna-credință a fost

definită în doctrină și practică potrivit prevederilor art. 1898 C. civ., ca

acea convingere a posesorului că persoana de la care a dobândit locul, avea

toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Este, de

asemenea, de principiu că buna-credință se presupune întotdeauna, sarcina

probei revenind celui care invocă existența relei-credințe.

În speță, prezumția

de bună-credință nu a fost răsturnată de către reclamant.

Simpla notificare

adresată autorității locale nu prezumă, în absența unor probe indubitabile, că

adevăratul deținător al unei părți din imobilul solicitat în procedura specială

cunoștea demersurile efectuate de persoana care se considera îndreptățită la

restituire. Nici un înscris depus la dosar nu atestă reaua-credință a celor

două societăți la momentul încheierii actului juridic de înstrăinare, câtă

vreme reclamantul a notificat pe vânzător la doi ani după încheierea actului,

iar cumpărătorul a intervenit în procesul intentat de reclamant, autorității

locale.

Împrejurarea că, în

contextul dat de cesionarea acțiunilor, în cursul anului 1999, SC E. SA a

menționat că aportul său este posibil revendicabil nu are nicio relevanță, câtă

vreme momentul determinării bunei ori relei-credințe se raportează exclusiv la

cel al încheierii actului.

Sub imperiul Legii nr.

10/2001 au fost generate proceduri speciale noi de restituire în natură a

imobilelor preluate de stat, iar la data încheierii actului de

vânzare-cumpărare nicio clauză nu reflecta faptul că una sau ambele părți au

cunoștință de demersurile inițiate de reclamant.

Reclamantul nu se

poate prevala de faptul că a înaintat notificarea sa, autorității locale,

pentru a contesta buna-credință a terților cu care au încheiat contractul de

vânzare-cumpărare al părții din imobil deținute cu titlu legal.

De altfel, s-a

reținut că, prin decizia nr. 6259 din 23 noiembrie 2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție a lămurit irevocabil că acest contract de vânzare-cumpărare

nu este lovit de nulitate.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 16 august 2011,

reclamantul C.I.A. și (II) la data de 02 august 2011, pârâta SC T.H.R.M.N. SA,

prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

(I)

Recurentul - reclamant

a formulat critici întemeiate în mod formal pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ., după cum urmează;

Hotărârea pronunțată

nu răspunde exigențelor art. 6 din Convenție, în condițiile în care noțiunea de

proces echitabil presupune cu necesitate ca o instanță internă să examineze în

mod real problemele care i-au fost supuse atenției, ceea ce în cauză nu s-a

întâmplat.

Instanța de apel a

încălcat astfel și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neținând cont de

dispozițiile obligatori a instanței supreme.

Instanța supremă a statuat

că se impune administrarea de probe noi pentru ca măsurile reparatorii care se

cuvin reclamantului, pentru terenul în litigiu să se stabilească în mod unitar,

având în vedere măsurile reparatorii ce se vor acorda pentru vila R.M.

Cu privire la cererea

principală privind retrocedarea terenului aferent construcției vila R.M., în

completarea suprafeței totale de 750 mp, din care i s-a retrocedat suprafața

care înconjoară clădirea, a depus înscrisuri prin care a dovedit că atât vila

cât și terenul îi aparțin.

Instanța supremă nu a

indicat să se judece cauza sub aspectul retrocedării casei, însă a precizat să

se administreze noi probe care să contureze dreptul deja recunoscut, incluzând

retrocedarea în natură și nu dreptul la despăgubiri.

Este adevărat că

pârâta s-a privatizat, însă dreptul de proprietate asupra acțiunilor nu

interesează, pentru că societatea nu a obținut prin contractul de cesiune de

acțiuni un drept de proprietate asupra unui activ, care să cuprindă și terenul

în litigiu, astfel că nu este vorba de o înstrăinare realizată în cadrul

procesului de privatizare la care fac referire dispozițiile art. 45 din Legea

10/2001, fiind aplicabile dispozițiile dreptului comun privitor la

imprescriptibilitatea invocării nulității absolute.

S-a dovedit că

terenul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv și fără titlu valabil, respectiv

că a fost înstrăinat în mod ilegal și că actul de vânzare-cumpărare este

fraudulos, obținut cu încălcarea legii.

Ținând cont de

prevederile Legii nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia

cui se află în prezent se restituie în natură, această măsură fiind prioritară

în fața ori cărei alte măsuri.

Instanța de apel a

decis doar într-o singură propoziție în sensul că restituirea nu este posibilă,

întrucât imobilul a fost înstrăinat, neindicând articolul de lege pe care își

susține motivarea și uitând că Legea nr. 10/2001, o lege profund reparatorie,

face diferență între imobilele înstrăinate cu respectarea legii și cele

înstrăinate abuziv și ilegal.

Clauzele mincinoase inserate

în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare sunt de natură să atragă în mod

neîndoielnic anularea contractului.

Instanța de apel nu

motivează în nici un fel de ce reclamantul nu este îndreptățit a primi în

natură terenul înstrăinat ilegal, câtă vreme acesta nu a fost deposedat

niciodată de acest teren în calitate de moștenitor iar terenul era

indisponibilizat prin apariția Legii nr. 10/2001.

S-a demonstrat că

atât cumpărătorul cât și vânzătorul cunoșteau viciile ascunse ale actului

translativ de proprietate, cunoșteau faptul că imobilul are un proprietar și,

pentru ascunderea adevărului, au configurat clauze mincinoase în contractul de

vânzare-cumpărare.

Instanța de apel nu

aduce nici o motivare de ce nu s-au respectat la data încheierii actului de

vânzare-cumpărare dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001 și ale Normelor

metodologice care interzic înstrăinarea imobilelor retrocedabile și a celor

notificate.

Părțile contractante,

persoane juridice, erau obligate să respecte legea specială, care prevalează în

fața legilor ordinare, și buna lor credință trebuie interpretată avându-se în

vedere dispozițiile legii speciale.

Pe lângă ilegalitatea

sa prin încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, actul de vânzare-cumpărare

cuprinde clauze care ascund faptul că preluarea imobilului s-a făcut abuziv de

către stat iar cumpărătorul, cu rea-credință, ascunde faptul că a cunoscut

situația juridică a terenului.

Actuala deținătoare a

terenului nu deține un act translativ de proprietate care să emane de la

adevăratul proprietar, ci de la un non dominus. SC E. SA nu a avut un titlu

valabil constituit în favoarea sa și, în consecință, nu putea transmite SC I. SA

dreptul de proprietate asupra terenului în cauză.

S-a solicitat să se

analizeze actul de vânzare-cumpărare din perspectiva art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, conform căruia „sub sancțiunea nulității absolute, până la

soluționarea procedurilor administrative sau juridice este interzisa

înstrăinarea sub orice forma a imobilelor notificate”.

S-a reținut în mod

eronat că, prin decizia nr. 6259 din 23 noiembrie 2010 a instanței supreme,

s-ar fi lămurit în mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare nu este lovit

de nulitate.

Neținând cont de

dispozițiile obligatorii trasate de instanța supremă i s-a creat,

recurentului-reclamant, o situație mai grea în propria cale de atac, decât

aceea din hotărârea instanței supreme.

(II) Recurenta - pârâtă

a invocat excepția puterii de lucru judecat, susținând totodată că i

nstanța de apel nu a

motivat ce impact a avut asupra litigiului pendinte, atașarea Dosarului nr. 2950/2003

al Tribunalului

Constanta.

Instanțe judecătorești

anterioare au soluționat în mod irevocabil, situația juridică a terenului în

suprafață de 196,72 mp, aferent Vilei R.M. din Eforie Nord. Întrucât recurenta nu

a fost parte în acel proces, nu a avut acces la informațiile din dosar.

Recurentul-reclamant a

procedat corect renunțând la judecata în contradictoriu cu această parte la

data de 02 martie 2004, acesta înțelegând că doar instituțiile statului

implicate în procesele de privatizare au calitate procesuală pasivă.

Reclamantului i-au

fost deja recunoscute măsurile reparatorii, atât pentru construcție, cât și

pentru terenul aferent acesteia, menținerea acestei soluții ar însemna ca

intimatul să beneficieze de două ori de despăgubiri pentru același imobil, o

dată de la stat și o dată de la recurentă.

Instanța de apel a

depășit limitele investirii, pronunțându-se pe ceva ce nu s-a cerut -

reclamantul a insistat doar în restituirea în natură a terenului, el nu a fost de

acord cu acordarea de măsuri reparatorii. Această poziție procesuală a fost

exprimată ferm atât oral cât și în scris în fața instanței de apel. Este și motivul

pentru care nu s-a efectuat o expertiză privind valoarea imobilului și nu a

fost lărgit cadrul procesual cu instituția implicată în privatizarea societății

recurente.

Hotărârea pronunțată a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - a interpretat și aplicat

greșit dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 cu privire la

instituția abilitată să acorde măsuri reparatorii, dar și prevederile art. 29

și urm. din Legea nr. 10/2001.

Instituția implicată

în privatizare, anume A.P.A.P.S. (actual A.V.A.S.) trebuie să plătească

eventualele despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 29 și urm. din

Legea nr. 10/2001.

Raportat la

prevederile Legii nr. 247/2005, SC T.H.R.M.N. SA nu are calitatea de „entitate

învestită cu soluționarea notificărilor” și nici de „unitate deținătoare”.

La 14 februarie 2001,

SC T.H.R.M.N. SA era o societate comercială pe acțiuni integral privatizată,

situație care rezultă cu evidență din probatoriul atașat la dosarul cauzei.

Din conținutul Legii nr.

10/2001, rezultă că societățile comerciale integral privatizate nu au obligația

de a restitui în natură imobilele ce le dețin în patrimoniu, și nici să acorde

măsuri reparatorii în echivalent.

Imobilul nu a fost

evaluat, deși decizia de casare recomandă administrarea de noi probe pentru

măsurile reparatorii ce se vor acorda, apelantul-reclamant refuzând în mod categoric

efectuarea unei expertize privind valoarea imobilului.

În aceste condiții, partea

recurentă se află în imposibilitatea executării dispozitivului hotărârii, în

sensul propunerii de despăgubiri în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001

care prevede că despăgubirile trebuie să fie corespunzătoare valorii de piață a

imobilului.

Recursurile sunt

nefondate pentru considerentele ce urmează;

(I) Instanța supremă

a reținut încă din etapa procesuală anterioară un aspect necontestat, anume

faptul că obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea reclamantului de

restituire în natură a terenului în suprafață de 196,72 mp.

Prin decizia civilă nr.

2974 din 13 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, irevocabilă,

Primăria Orașului Eforie a fost obligată să-i restituie în natură,

reclamantului, suprafața de 595 mp, liberă de construcție, din totalul

suprafeței de 750 mp.

Instanța de apel, în rejudecare,

a reținut cu prioritate ceea ce instanța supremă a stabilit cu caracter irevocabil

- prin decizia

civilă nr. 6259 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

respectiv;

notificarea nr. 117 din 08 iulie 2005 a fost formulată în termen; reclamantul,

în calitate de persoană îndreptățită, are dreptul la măsuri reparatorii pentru

terenul a cărui restituire a solicitat-o; pârâta SC T.H.R.M.N. SA are calitatea

de unitate deținătoare.

A consemnat totodată

că, prin contestația formulată, reclamantul a solicitat doar restituirea în

natură a suprafeței de teren de 196,72 mp, situată în Eforie Nord, str. Cristal,

jud. Constanța.

Instanța de apel, respectând

principiul disponibilității prevăzut de art. 129 C. proc. civ. - în conținutul

căruia intră, așa cum corect s-a reținut, dreptul reclamantului de a determina

limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va

desfășura judecata cu privire la obiect și părți - a procedat la administrarea

de probe noi pentru a stabili în mod concret măsurile reparatorii ce se cuvin

celui îndreptățit.

Față de conținutul dispozițiilor

art. 1, art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care

prescriu în mod expres principiul prevalenței restituirii în natură (în sensul

că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se găsesc în prezent,

se restituie în natură, în starea care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini), instanța de apel a analizat, cu prioritate,

posibilitatea restituirii în natură a bunului către reclamant, și numai în subsidiar,

a avut în vedere acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

În circumstanțele

cauzei pendinte, pe deplin stabilite și consemnate în expunerea de motive, s-a

apreciat că reclamantul nu poate beneficia de restituirea în natură a terenului,

întrucât imobilul în litigiu a fost înstrăinat, astfel că singura variantă a

fost acordarea de măsurilor reparatorii în echivalent, fapt pentru care

unitatea deținătoare a fost obligată să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Hotărârea pronunțată

nu poate fi astfel criticată pe temeiul prevederilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât tocmai în considerarea noțiunii de

proces echitabil, ce presupune cu necesitate ca o instanță de judecată să

examineze în mod real problemele care i-au fost supuse atenției, au fost

configurate circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, începând cu

aspectele referitoare la investirea instanței, de ordin procedural, până la

chestiunile ce țin de fondul raportului juridic dedus judecății.

Instanța de apel a respectat

întrutotul și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ținând cont de

dispozițiile obligatorii ale instanței supreme, întrucât „hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și a necesității

administrării de noi probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, așa

cum de altfel am consemnat în paragrafele anterioare - notificarea a fost

formulată în termen; reclamantul, în calitate de persoană îndreptățită, are

dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul a cărui restituire a solicitat-o;

pârâta SC T.H.R.M.N. SA are calitatea de unitate deținătoare.

În privința

administrării de noi probatorii, instanța de apel a avut în vedere atât

pretenția concretă a reclamantului referitoare la identificarea cât mai corectă

a măsurilor reparatorii ce i se cuvin pentru terenul în suprafață de 196,72 mp,

cât și principiul disponibilității, astfel cum, prin propria sa voință,

reclamantul l-a valorificat în contextul cauzei pendinte.

În jurisprudența

instanțelor de judecată s-a stabilit că regimul juridic al reparației pentru

imobilele aflate în patrimoniul societăților comerciale care sunt privatizare

integral sau într-o proporție ce nu permite aplicarea art. 21 din lege și au

făcut obiectul unor proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii, impune

soluția acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.

Cu privire la

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 2003, s-a

reținut corect că doctrina și jurisprudența instanțelor au definit deja

noțiunea de bună-credință, prin prisma prevederilor de principiu ale art. 1898 C.

civ., ca fiind acea convingere a posesorului că persoana de la care a dobândit

bunul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea.

Cum buna-credință se

presupune întotdeauna, sarcina probei revine celui ce invocă existența

relei-credințe. În speță, prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată de

către reclamant.

Prevederile art. 1898

C. civ. au valoare de principiu, ele bazându-se pe considerații de echitate și

utilitate socială și dând expresie necesității de a se asigura securitatea

dinamică a circuitului civil.

S-a apreciat cu

justețe că simpla notificare adresată autorității locale nu prezumă, în absența

unor probe indubitabile, că adevăratul deținător al unei părți din imobilul

solicitat în procedura specială cunoștea demersurile efectuate de persoana care

se considera îndreptățită la restituire.

Instanțele fondului

nu au putut identifica nici un înscris depus la dosar care să ateste

reaua-credință a celor două societăți la momentul încheierii actului juridic de

înstrăinare - câtă vreme momentul determinării bunei ori relei-credințe se

raportează exclusiv la cel al încheierii actului - cu atât mai mult cu cât

reclamantul l-a notificat pe vânzător la doi ani după încheierea actului.

Prevederile Legii nr.

10/2001 prescriu într-adevăr că imobilele preluate abuziv, indiferent în

posesia cui se află în prezent se restituie în natură, această măsură fiind

prioritară în fața ori cărei alte măsuri, însă situația cauzei pendinte nu

poate ignora dispozițiile speciale, favorabile pârâtei, de care aceasta s-a și

folosit în apărare.

Nu poate fi primită

nici critica întemeiată pe nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, conform cărora „sub sancțiunea nulității absolute, până la

soluționarea procedurilor administrative sau juridice este interzisa

înstrăinarea sub orice forma a imobilelor notificate”, față de momentul

expedierii notificării către unitatea deținătoare, respectiv data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

Cât timp instanța de

apel a ținut cont de dispozițiile obligatorii ordonate de instanța supremă, acestea

fiind în mod evident favorabile recurentului-reclamant, nu se poate susține cu

deplin temei că i s-ar fi creat acestuia o situație mai grea în propria cale de

atac, cu atât mai mult cu cât casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, s-a dispus pentru suplimentarea probatoriului și stabilirea deplină

a situației de fapt.

Chiar dacă recurentul-reclamant

a formulat critici întemeiate în mod formal și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., din expunerea de motive nu rezultă invocarea vreunui act juridic

(în înțelesul lui de negotium juris), interpretat greșit de către instanță,

dându-i-se conținutului acestuia o semnificație contrară celei impuse de natura

actului.

(II) Criticile

formulate de recurenta-pârâtă nu pot fi primite pentru următoarele

considerente;

Excepția

puterii de lucru judecat invocată în cauză nu poate fi reținută decât în

condițiile în care s-ar fi dovedit a fi îndeplinite cerințele prescrise de art.

1201 C. civ.

De

principiu, autoritatea de lucru judecat are ca fundament necesitatea de a da

eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra

aceleiași chestiuni litigioase, împiedicând punerea în discuție a hotărârii

definitive de către părți, în altă modalitate decât prin intermediul căilor de

atac prevăzute de lege.

Acest

principiu de drept împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat,

având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, ci și contrazicerile

dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei

părți sau constatările făcute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie

contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată în alt proces.

Cât timp

recurenta - pârâtă nu a indicat hotărârea judecătorească care ar putea răspunde

exigențelor normei legale sus-menționate, cu semnificația consacrată deja în doctrina

de specialitate, respectiv practica instanțelor de judecată, Înalta Curte nu

poate reține excepția puterii de lucru judecat.

Este motivul pentru

care nu se poate aprecia că, reclamantului, i-ar fi fost deja recunoscute

măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, respectiv că prin menținerea soluției

instanței de apel ar însemna ca intimatul să beneficieze de două ori de o despăgubire

pentru același imobil, o dată de la stat și o dată de la recurentă.

Instanța de apel nu a

depășit limitele investirii, pronunțându-se pe ceva ce nu s-a cerut - în contextul

în care reclamantul a insistat doar în restituirea în natură a terenului, acesta

nefiind de acord cu acordarea de măsuri reparatorii - întrucât pretenția

reclamantului trebuie privită în directă legătură cu dispoziția legală

incidentă, conform căreia î

n cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă

se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent (art. 1 alin. (2) din lege).

Împrejurarea că

instanța de apel nu a dispus efectuarea unui raport de

expertiză privind

valoarea imobilului în litigiu nu are semnificația dată de recurenta-pârâtă, ci

reprezintă o consecință a recunoașterii/respectării partajării atribuțiilor

instituțiilor statului, în procedura reglementată de legea specială.

Susținerile

referitoare la imposibilitatea executării dispozitivului hotărârii instanței de

apel nu pot fi analizate drept critici de nelegalitate, întrucât exced

competențelor instanței de recurs, dat fiind conținutul explicit al art. 304 C.

proc. civ., respectiv atribuțiilor instanțelor de judecată în procedura

reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Hotărârea pronunțată nu

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât instanța de apel a respectat

întocmai dispozițiilor obligatorii ale instanței supreme, dintr-o etapă

procesuală anterioară, în privința persoanei identificate ca fiind unitate

deținătoare în accepțiunea legii speciale.

În condițiile

prefigurate de o decizie anterioară a instanței supreme nu se mai pot reaprecia

considerațiile referitoare la calitatea SC T.H.R.M.N. SA de „entitate învestită

cu soluționarea notificărilor/ unitate deținătoare” ori la lipsa unei astfel de

calități.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate, ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.I.A. și de pârâta SC

T.H.R.M.N. SA împotriva deciziei nr. 346/ C din 5 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2012.