ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6817/2011

Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 4 decembrie 2010, sub nr. 10011/1/2010, contestatoarea reclamantă C.I.M. a solicitat anularea Deciziei nr. 4478 din 16 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în contradictoriu cu intimații Orașul Eforie, prin Primar, Consiliul Local Eforie și S.C. T.H.R.M.N. S.A. În motivarea contestației, aceasta a susținut că Înalta Curte a omis să cerceteze motivele de recurs în măsură să atragă soluția admiterii căii de atac respective.

Astfel, instanța nu a analizat criticile privind neîncadrarea construcțiilor în categoria celor de „utilitate publică”, deoarece nu sunt destinate a deservi nevoile comunității, ci nevoile exploatării comerciale, critica privind executarea, pe terenul în litigiu, a unor construcții fără autorizație de construire și nici cea referitoare la relevanța Deciziei nr. 2065 din 6 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată într-un caz asemănător. Contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare și rejudecarea recursului formulat de aceasta împotriva deciziei instanței de apel. Analizând contestația în anulare formulată în raport de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele considerente: Prin Sentința civilă nr. 1301 din 31 octombrie 2003, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, contestația formulată de reclamantele P.G. și C.I.M. împotriva Deciziei nr. 389 din 23 iulie 2001 emisă de S.C. E. S.A., în contradictoriu cu această pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 513 mp, situat în Eforie Nord - incinta complexului Dunăre - Marea Neagră. Apelul declarat de reclamante împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 76 din 09 aprilie 2006, sentința apelată a fost desființată și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, primei instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 3203/118/2008. Soluționând, pe fond, cauza, Tribunalul Constanța a pronunțat Sentința civilă nr. 441 din 31 martie 2009, prin care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta S.C. T.H.R.M.N. S.A., ca nefondată. A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta C.I.M. în contradictoriu cu pârâții S.C. T.H.R.M.N. S.A., Orașul Eforie, prin Primar, și Consiliul Local Eforie. A fost anulată Decizia nr. 389 din 23 iulie 2001, emisă de S.C. E. S.A., actuala S.C. T.H.R.M.N. S.A. Au fost obligați pârâții Orașul Eforie, prin Primar, și Consiliul Local al orașului Eforie să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri, conform legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața de 513 mp teren ce nu poate fi restituit în natură.

Au fost obligați pârâții, către reclamantă, la plata sumei de 7.400 RON reprezentând cheltuieli de judecată. În esență, prima instanță a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul în litigiu este afectat, în parte, de construcția vilei C11 și căsuța E5, construcții definitive, cu structură din beton, fundație din beton, acoperiș, terasă și rețele de apă și canalizare, telefonie subterană, toate aceste construcții fiind puse în funcțiune încă din anul 1974. Terenul nu poate fi restituit în natură deoarece este afectat de construcții definitive, iar susținerile reclamantei privind incidența dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt întemeiate.

Textul de lege sus-menționat, care consacră regula restituirii în natură a terenurilor pe care s-au edificat construcții neautorizate, nu este aplicabil întrucât norma vizează doar construcțiile neautorizate edificate după anul 1990; or, în speță, construcțiile au fost edificate în 1974. Împotriva Sentinței civile nr. 441 din 31 martie 2009 au declarat apel reclamanta și pârâții. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 271/C din 23 noiembrie 2009, a respins, ca nefondate, apelurile declarate. În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, Curtea a avut în vedere aceleași considerente de fapt și de drept ca și prima instanță.

Împotriva deciziei enunțate au declarat recurs reclamanta C.I.M. și pârâta S.C. T.H.R.M.N. S.A. În motivarea căii de atac exercitate, reclamanta a susținut că, construcțiile de pe terenul în litigiu au fost edificate fără autorizație de construire, necesară conform Decretului nr. 144/1958; că presupusele utilități existente pe teren sunt destinate uzului comerciantului și clienților lui, nefăcând parte din categoria „utilităților publice”, în sensul art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. A mai susținut că instanța nu a avut în vedere argumentele Deciziei nr. 2065 din 6 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, într-o speță similară, a dispus restituirea în natură a unui teren pe care se edificaseră construcții fără autorizație anterior anului 1990, fiind ignorat, astfel, precedentul judiciar și dreptul reclamantei la un proces echitabil.

Recursul pârâtei a vizat greșita obligare, în opinia sa, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 4478 din 16 septembrie 2010, a respins recursurile declarate. În ceea ce privește recursul reclamantei, Înalta Curte a reținut că instanțele de fond au interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece, așa cum rezultă din verificarea lucrărilor dosarului, suprafața de 513 mp teren nu este liberă, astfel cum susține recurenta, ci este afectată de utilități publice, în sensul art. 10.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în parte, de construcția unei vile, o construcție cu caracter definitiv cu structură din beton.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În speță, raportat la situația juridică a imobilului imposibil de restituit în natură, instanțele au stabilit corect, ca modalitate de reparație pentru terenul preluat abuziv, acordarea de despăgubiri, obligând pârâții să emită dispoziție motivată cu propunere de despăgubiri, conform legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața de 513 mp teren.

Astfel, instanța de judecată a făcut o justă aplicare a legii, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație în anulare atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare.

Cum s-a arătat în precedent, motivele de recurs formulate de reclamantă s-au bazat, în esență, pe două chestiuni majore, aceasta invocând posibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu determinat de faptul că, construcțiile existente pe acesta au fost edificate fără autorizație de construire, necesară și în cazul construcțiilor edificate anterior anului 1990, inclusiv în sectorul de stat, și, pe de altă parte, celelalte utilități, dacă există, nu se încadrează în categoria „amenajărilor de utilitate publică”, deservind interesul privat al pârâtei, iar nu nevoile comunității. Instanța de recurs nu a răspuns acestor critici, arătând doar că terenul este ocupat, în parte, de construcția unei vile cu structură din beton, fiind afectat de „utilități publice” în sensul art. 10.3.

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Totodată, aceste susțineri nu reprezintă simple argumente în fundamentarea unui motiv de recurs, ci motive distincte ale căii de atac, determinante în soluționarea cauzei. Astfel, în stabilirea formei de reparație cuvenită reclamantei pentru imobilul în litigiu, este importantă interpretarea dispozițiilor legale în materie, mai precis, în ce măsură, raportat la acestea, există posibilitatea restituirii în natură a terenurilor preluate de stat, ocupate de construcții edificate anterior anului 1990, fără autorizație de construire. De asemenea, aceeași relevanță o prezintă și încadrarea lucrărilor existente pe teren în noțiunea de „amenajări de utilitate publică”, în sensul art. 10.3.

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. După cum s-a arătat, aceste chestiuni au fost susținute, ca motive de recurs, de către contestatoare, iar instanța de recurs, din eroare, a omis să le analizeze, ceea ce atrage temeinicia contestației în anulare, cu consecința admiterii căii de atac. Cât privește susținerile privind soluția dată într-o speță asemănătoare, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea nu se subsumează unui motiv de recurs distinct, ci reprezintă un argument în susținerea motivului referitor la posibilitatea restituirii terenurilor pe care există construcții neautorizate, edificate anterior anului 1990, contestatoarea redând considerentele Deciziei nr. 2065/2007 în acest sens.

Ca atare, faptul că instanța de recurs nu a făcut referire la această decizie, în soluționarea cauzei, nu constituie un motiv de admitere a contestației în anulare de față, fiind, însă determinantă, lipsa analizei celorlalte două aspecte. În concluzie, Înalta Curte constată că sunt întrunite cerințele art. 318 teza a II-a C. proc. civ., astfel încât va admite contestația în anulare formulată de C.I.M., va anula, în parte, decizia atacată, respectiv în ceea ce privește recursul declarat de aceeași parte împotriva deciziei Curții de Apel. Va acorda termen pentru judecata recursului declarat de reclamantă, sub aspectele neanalizate de instanța precedentă și care au condus la admiterea contestației în anulare, păstrând celelalte dispoziții ale deciziei contestate, respectiv soluția pronunțată asupra recursului declarat de pârâta S.C.

T.H.R.M.N. S.A., care nu este influențată de soluția ce se va da recursului formulat de reclamantă, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de contestatoarea C.I.M. împotriva Deciziei nr. 4478 din 16 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Anulează, în parte, decizia în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva Deciziei nr. 271/C din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Acordă termen pentru soluționarea recursului declarat de reclamantă la 13 ianuarie 2012, completul 6, cu citarea părților. Menține celelalte dispoziții ale deciziei contestate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2011.