ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6817/2011

Deliberând asupra

contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată pe

rolul acestei instanțe, la data de 4 decembrie 2010, sub nr. 10011/1/2010,

contestatoarea reclamantă C.I.M. a solicitat anularea Deciziei nr. 4478 din 16

septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în contradictoriu cu intimații Orașul

Eforie, prin Primar, Consiliul Local Eforie și S.C. T.H.R.M.N. S.A.

În motivarea

contestației, aceasta a susținut că Înalta Curte a omis să cerceteze motivele

de recurs în măsură să atragă soluția admiterii căii de atac respective.

Astfel, instanța nu a

analizat criticile privind neîncadrarea construcțiilor în categoria celor de

„utilitate publică”, deoarece nu sunt destinate a deservi nevoile comunității,

ci nevoile exploatării comerciale, critica privind executarea, pe terenul în

litigiu, a unor construcții fără autorizație de construire și nici cea

referitoare la relevanța Deciziei nr. 2065 din 6 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată

într-un caz asemănător.

Contestatoarea a

solicitat admiterea contestației în anulare și rejudecarea recursului formulat

de aceasta împotriva deciziei instanței de apel.

Analizând contestația

în anulare formulată în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele considerente:

Prin Sentința civilă

nr. 1301 din 31 octombrie 2003, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată,

contestația formulată de reclamantele P.G. și C.I.M. împotriva Deciziei nr. 389

din 23 iulie 2001 emisă de S.C. E. S.A., în contradictoriu cu această pârâtă,

prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață

de 513 mp, situat în Eforie Nord - incinta complexului Dunăre - Marea Neagră.

Apelul declarat de

reclamante împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Constanța,

prin Decizia civilă nr. 76 din 09 aprilie 2006, sentința apelată a fost

desființată și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, primei instanțe.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 3203/118/2008.

Soluționând, pe fond,

cauza, Tribunalul Constanța a pronunțat Sentința civilă nr. 441 din 31 martie

2009, prin care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

de pârâta S.C. T.H.R.M.N. S.A., ca nefondată.

A fost admisă

acțiunea formulată de reclamanta C.I.M. în contradictoriu cu pârâții S.C.

T.H.R.M.N. S.A., Orașul Eforie, prin Primar, și Consiliul Local Eforie.

A fost anulată

Decizia nr. 389 din 23 iulie 2001, emisă de S.C. E. S.A., actuala S.C.

T.H.R.M.N. S.A.

Au fost obligați

pârâții Orașul Eforie, prin Primar, și Consiliul Local al orașului Eforie să

emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri, conform

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața de 513 mp teren ce nu poate

fi restituit în natură.

Au fost obligați

pârâții, către reclamantă, la plata sumei de 7.400 RON reprezentând cheltuieli

de judecată.

În esență, prima

instanță a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză,

terenul în litigiu este afectat, în parte, de construcția vilei C11 și căsuța

E5, construcții definitive, cu structură din beton, fundație din beton,

acoperiș, terasă și rețele de apă și canalizare, telefonie subterană, toate

aceste construcții fiind puse în funcțiune încă din anul 1974.

Terenul nu poate fi

restituit în natură deoarece este afectat de construcții definitive, iar

susținerile reclamantei privind incidența dispozițiilor art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 nu sunt întemeiate.

Textul de lege

sus-menționat, care consacră regula restituirii în natură a terenurilor pe care

s-au edificat construcții neautorizate, nu este aplicabil întrucât norma

vizează doar construcțiile neautorizate edificate după anul 1990; or, în speță,

construcțiile au fost edificate în 1974.

Împotriva Sentinței

civile nr. 441 din 31 martie 2009 au declarat apel reclamanta și pârâții.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin Decizia civilă nr. 271/C din 23 noiembrie 2009, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate.

În ceea ce privește

apelul declarat de reclamantă, Curtea a avut în vedere aceleași considerente de

fapt și de drept ca și prima instanță.

Împotriva deciziei

enunțate au declarat recurs reclamanta C.I.M. și pârâta S.C. T.H.R.M.N. S.A.

În motivarea căii de

atac exercitate, reclamanta a susținut că, construcțiile de pe terenul în

litigiu au fost edificate fără autorizație de construire, necesară conform

Decretului nr. 144/1958; că presupusele utilități existente pe teren sunt

destinate uzului comerciantului și clienților lui, nefăcând parte din categoria

„utilităților publice”, în sensul art. 10.3. din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

A mai susținut că

instanța nu a avut în vedere argumentele Deciziei nr. 2065 din 6 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, care, într-o speță similară, a dispus restituirea în natură a

unui teren pe care se edificaseră construcții fără autorizație anterior anului

1990, fiind ignorat, astfel, precedentul judiciar și dreptul reclamantei la un

proces echitabil.

Recursul pârâtei a vizat

greșita obligare, în opinia sa, la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 4478 din 16 septembrie 2010, a

respins recursurile declarate.

În ceea ce privește

recursul reclamantei, Înalta Curte a reținut că instanțele de fond au

interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 1 din

Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece, așa cum rezultă din verificarea

lucrărilor dosarului, suprafața de 513 mp teren nu este liberă, astfel cum

susține recurenta, ci este afectată de utilități publice, în sensul art. 10.3.

din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în parte, de

construcția unei vile, o construcție cu caracter definitiv cu structură din

beton.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În speță, raportat la

situația juridică a imobilului imposibil de restituit în natură, instanțele au

stabilit corect, ca modalitate de reparație pentru terenul preluat abuziv,

acordarea de despăgubiri, obligând pârâții să emită dispoziție motivată cu

propunere de despăgubiri, conform legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru

suprafața de 513 mp teren.

Astfel, instanța de

judecată a făcut o justă aplicare a legii, nefiind incidente motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 318

teza a II-a C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu

contestație în anulare atunci când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de casare sau de modificare.

Cum s-a arătat în

precedent, motivele de recurs formulate de reclamantă s-au bazat, în esență, pe

două chestiuni majore, aceasta invocând posibilitatea restituirii în natură a

terenului în litigiu determinat de faptul că, construcțiile existente pe acesta

au fost edificate fără autorizație de construire, necesară și în cazul

construcțiilor edificate anterior anului 1990, inclusiv în sectorul de stat,

și, pe de altă parte, celelalte utilități, dacă există, nu se încadrează în

categoria „amenajărilor de utilitate publică”, deservind interesul privat al

pârâtei, iar nu nevoile comunității.

Instanța de recurs nu

a răspuns acestor critici, arătând doar că terenul este ocupat, în parte, de

construcția unei vile cu structură din beton, fiind afectat de „utilități

publice” în sensul art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001.

Totodată, aceste

susțineri nu reprezintă simple argumente în fundamentarea unui motiv de recurs,

ci motive distincte ale căii de atac, determinante în soluționarea cauzei.

Astfel, în stabilirea

formei de reparație cuvenită reclamantei pentru imobilul în litigiu, este

importantă interpretarea dispozițiilor legale în materie, mai precis, în ce

măsură, raportat la acestea, există posibilitatea restituirii în natură a

terenurilor preluate de stat, ocupate de construcții edificate anterior anului

1990, fără autorizație de construire.

De asemenea, aceeași

relevanță o prezintă și încadrarea lucrărilor existente pe teren în noțiunea de

„amenajări de utilitate publică”, în sensul art. 10.3. din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

După cum s-a arătat,

aceste chestiuni au fost susținute, ca motive de recurs, de către

contestatoare, iar instanța de recurs, din eroare, a omis să le analizeze, ceea

ce atrage temeinicia contestației în anulare, cu consecința admiterii căii de

atac.

Cât privește

susținerile privind soluția dată într-o speță asemănătoare, de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, acestea nu se subsumează unui motiv de recurs

distinct, ci reprezintă un argument în susținerea motivului referitor la

posibilitatea restituirii terenurilor pe care există construcții neautorizate,

edificate anterior anului 1990, contestatoarea redând considerentele Deciziei

nr. 2065/2007 în acest sens.

Ca atare, faptul că

instanța de recurs nu a făcut referire la această decizie, în soluționarea

cauzei, nu constituie un motiv de admitere a contestației în anulare de față,

fiind, însă determinantă, lipsa analizei celorlalte două aspecte.

În concluzie, Înalta

Curte constată că sunt întrunite cerințele art. 318 teza a II-a C. proc. civ.,

astfel încât va admite contestația în anulare formulată de C.I.M., va anula, în

parte, decizia atacată, respectiv în ceea ce privește recursul declarat de

aceeași parte împotriva deciziei Curții de Apel.

Va acorda termen

pentru judecata recursului declarat de reclamantă, sub aspectele neanalizate de

instanța precedentă și care au condus la admiterea contestației în anulare,

păstrând celelalte dispoziții ale deciziei contestate, respectiv soluția

pronunțată asupra recursului declarat de pârâta S.C. T.H.R.M.N. S.A., care nu

este influențată de soluția ce se va da recursului formulat de reclamantă, în

rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în

anulare formulată de contestatoarea C.I.M. împotriva Deciziei nr. 4478 din 16

septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Anulează, în parte,

decizia în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva

Deciziei nr. 271/C din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Acordă termen pentru

soluționarea recursului declarat de reclamantă la 13 ianuarie 2012, completul

6, cu citarea părților.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei contestate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 octombrie 2011.