ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8302/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8302/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1553 din 05
octombrie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta
T.I.G., în contradictoriu cu parații Primarul Orașului Eforie, Consiliul Local
Eforie, Orașul Eforie prin Primar și pârâții neconvenienți N.V.D., N.H.T.,
N.A.R. și N.V., dispunându-se anularea parțială a Dispoziției nr. 78 din 26
februarie 2008 emisă de Primarul Orașului Eforie, în referire la art. 2 din
dispoziție, în sensul anulării obligației reclamantei de a se subroga în
drepturile reconvenientului.
S-a constatat nulitatea absolută parțială
a contractului de concesiune din 07 aprilie 1999 încheiat între Consiliul Local
Eforie și N.C. cu privire la terenul în suprafață de 375 mp. ce a făcut
obiectul restituirii în natură către reclamantă prin dispoziția nr. x din 26
februarie 2008.
A fost obligat pârâtul Consiliul Local
Eforie la emiterea unei hotărâri privind scoaterea terenului în suprafață de
375 mp proprietatea reclamantei, din domeniul privat al Orașului Eforie.
S-a dispus anularea numărului
cadastral x/2002 cu care este înregistrată lucrarea topografică în ceea ce privește
terenul proprietatea reclamantei în evidențele Oficiului de Cadastru și
Intabulare Constanța.
A fost respinsă cererea reconvențională,
ca nefondata, pârâții și reconvenienții fiind obligați către reclamantă la plata
sumei de 2.700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție -
dispusă după desființarea cu trimitere spre rejudecare, conform deciziei civile
nr. 180/C din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, a sentinței nr. 1608 din
19 decembrie 2008 - tribunalul a stabilit că prin cererea înregistrată inițial
sub nr. 2844/118/2008, reclamanta T.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu
pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar, Consiliul Local
Eforie și N.C. (decedat pe parcursul judecății și a cărui poziție procesuală a
fost preluată de moștenitorii legali), anularea parțială a dispoziției nr. 78
din 26 februarie 2008 emisă de Primarul Orașului Eforie, în sensul eliminării
art. 2 din dispoziție, cu consecința înlăturării sarcinii de a se subroga in
drepturile concedentului cu privire la suprafața de 375 mp ce face obiectul
contractului de concesiune din 7 aprilie 1999, nulitatea absolută parțială a
contractului de concesiune din 07 aprilie 1999 încheiat între pârâții Consiliul
Local Eforie și N.C., în sensul modificării obiectului contractului prin
diminuarea cu cei 375 mp ce au fost restituiți reclamantei prin dispoziția nr. 78
din 26 februarie 2008, obligarea pârâtului Consiliul Local Eforie la emiterea
unei hotărâri privind scoaterea terenului din domeniul privat al Orașului
Eforie precum și anularea numărului cadastral cu care este înregistrat terenul
proprietatea reclamantei in evidențele registrului de cadastru.
Reclamanta a arătat că prin sentința
civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005 a Tribunalului Constanța, definitivă și
irevocabilă, s-a admis acțiunea sa și s-a dispus obligarea pârâtului Primarul
Orașului Eforie la restituirea în natură a terenului în suprafață de 375 mp ce
formează lotul nr. 18 din parcelarea Leautey, statuându-se prin aceeași
sentință și asupra nelegalității contractului de
concesiune.
S-a susținut că, deși autoritatea
locală a fost parte în acel proces, pârâtul Primarul Orașului Eforie a emis
dispoziția contestată cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 9
din Legea nr. 10/2001 și fără a ține cont de hotărârea judecătorească
sus-citată, care a clarificat aspectele legate de titlul reclamantei și de
modalitatea de preluare a bunului de către stat.
Prin cerere reconvențională, pârâtul N.C.
a solicitat anularea dispoziției nr. 78 din 26 februarie 2008 prin care a fost
restituit în natură reclamantei, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul compus
din teren în suprafață de 375 mp, pretinzând obligarea Primarului Orașului
Eforie și Orașului Eforie să acorde acesteia măsuri reparatorii în echivalent
prin compensare iar, în subsidiar, să-i restituie reclamantei doar suprafața de
200 mp.
Judecătorul fondului a avut în vedere
faptul că prin dispoziția nr. 78 din 26 februarie 2008 emisă de Primarul
Orașului Eforie s-a restituit, în natură, reclamantei imobilul teren în
suprafață de 375 mp, lotul 18 parțial, din parcelarea K Leautey situat în
localitatea Eforie Nord. Prin art. 2 se menționează că imobilul teren ce se
restituie în natură este afectat de contractul de concesiune din 07 aprilie 1999
încheiat între Primăria Orașului Eforie și pârâtul neconvenienți N.C.,
pentru care s-a obținut Autorizația de construire din 12 iunie 2000.
Dispoziția nr. 78 din 26 februarie 2008
a fost emisă ca efect a punerii în executare a sentinței civile nr. 1185 din 20
iulie 2005 pronunțate de Tribunalul Constanța, rămasă definitivă și
irevocabilă, prin care pârâtul Primarul Orașului Eforie a fost obligat să
restituie în natură reclamantei imobilul în suprafață de 375 mp situat în
localitatea Eforie Nord, având ca vecinătăți la Est - lot 15, la Vest - str.
Proiectată, la Nord - parte din lot 18, la Sud - lot nr. 19, astfel cum a fost
identificat în raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert ing.
B.M.
Prin aceeași hotărâre s-a reținut, cu
putere de lucru judecat, că la data întocmirii contractului de concesiune, 07
aprilie 1999, exista o cerere de restituire a imobilului formulată de autorul
reclamantei, înregistrată sub nr. 3726/1992, astfel încât concesionarea
terenului litigios s-a efectuat prin act administrativ încheiat cu încălcarea
legii.
În consecință, a apreciat instanța de
fond, că valabilitatea contractului de concesiune din 07 aprilie 1999 încheiat
între Primăria Orașului Eforie și pârâtul reconvenient N.C. a fost analizată,
cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005
pronunțată de Tribunalul Constanța, hotărâre rămasă irevocabilă.
Or, unul din efectele puterii de lucru
judecat îl constituie obligativitatea, ce presupune ca părțile să se supună
hotărârii judecătorești.
Prin sentința civilă nr. 1185 din 20
iulie 2005 a Tribunalului Constanța nu s-a instituit nici o obligație în
sarcina reclamantei, astfel că art. 2 din dispoziția nr. 78 din 26 februarie 2008
emisă de către pârâtul Primarul Orașului Eforie, prin care a fost obligată să
se subroge în drepturile concedentului este nelegală, deoarece pârâtul nu mai
putea dispune în legătură cu un bun ce a fost restituit în proprietatea
reclamantei printr-o hotărâre judecătorească, fiind obligat în virtutea acestei
hotărâri să restituie în natură imobilul liber de sarcini, cu atât mai mult cu
cât prin aceeași sentință s-a statuat asupra nelegalității contractului de
concesiune încheiat între Consiliul Local Eforie și N.C., cu referire la
terenul proprietatea reclamantei.
În ceea ce privește cel de-al doilea
capăt de cerere, instanța de fond a reținut că potrivit art. 10 din Legea nr. 50/1991
pot fi concesionate prin licitație publică, în condițiile respectării
documentației de urbanism, doar terenurile aparținând domeniului privat al
statului sau unităților administrative teritoriale.
Aceste dispoziții se completează cu
prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 219/1998 conform cărora pot forma
obiectul concesiunii numai bunurile proprietate publică sau privată a statului,
județului, orașului sau comunei.
Prin hotărâre judecătorească s-a
statuat, irevocabil, că bunul nu a trecut niciodată în proprietatea statului
sau a unității administrativ teritoriale și nu putea face obiectul
concesionării, decât cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate.
S-a reținut și incidența disp. art. 11
din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora nu pot forma obiectul concesiunii
terenurile libere de construcții aflate in administrarea primăriilor și care
pot fi revendicate de foștii proprietari.
Or, reclamanta a făcut dovada faptului
că Primăria Orașului Eforie a fost încunoștințată încă din anul 1993 despre
demersurile efectuate în vederea restituirii imobilului.
În aceste condiții, contractul de
concesiune a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, în
ceea ce privește terenul în suprafață de 375 mp proprietatea reclamantei.
În lumina dispozițiilor art. 44 din
Constituție, conform cărora proprietatea privată este garantată și ocrotită în
mod egal de lege, indiferent de titular, instanța de fond a obligat pârâtul
Consiliul Local Eforie la emiterea unei hotărâri privind scoaterea bunului
imobil din domeniul privat al Orașului Eforie, iar ca o consecință a
constatării nulității parțiale a contractului de concesiune încheiat între
Consiliul Local Eforie și pârâtul N.C. cu privire la terenul în suprafață de
375 mp și a efectelor acestei sancțiuni - repunerea părților în situația
anterioară, s-a dispus și anularea numărului cadastral x/2002 sub care este
înregistrată lucrarea topografică, în ceea ce privește terenul proprietatea
reclamantei, în evidențele Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară
Constanța.
Cererea reconvențională a fost respinsă,
apreciindu-se că dispoziția nr. 78 din 26 februarie 2008 a fost emisă ca efect
al punerii în executare a sentinței civile nr. 1185 din 20 iulie 2005, astfel
că la acest moment instanța nu mai poate obliga pârâtul Primarul Orașului
Eforie să acorde teren în echivalent sau să restituie reclamantei doar 200 mp
din lotul 18, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a
dispus restituirea unui imobil teren în suprafață de 375 mp, individualizată
prin hotărâre. A proceda în altă manieră ar însemna încălcarea principiului
puterii de lucru judecat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat
apel, în termen legal, pârâții autorități locale Primarul Orașului Eforie,
Consiliul Local Eforie și Orașul Eforie, care au criticat soluția pe
considerentul greșitei dezlegări în drept date asupra temeiului de nulitate
parțială al dispoziției nr. 78 din 26 februarie 2008, apreciindu-se că instanța
de fond a ignorat disp. art. 14 din Legea nr. 10/2001 și normele metodologice
de aplicare a legii, cuprinse în pct. 14.1., care statuează în sensul că
subrogarea intervine în acest caz de drept.
Legiuitorul nu a reglementat doar cu
titlu de opțiune menționarea de către persoana deținătoare, în dispoziția de
restituire a bunului, a contractelor civile sau comerciale care îl grevează, ci
a instituit o obligație în acest sens, iar în speță, beneficiarei măsurii
reparatorii de restituire în natură i-a fost făcută cunoscută existența contractului
de concesiune din 7 aprilie 1999, obligațiile fiind transmise reclamantei în acest
mod conform legii, iar nu prin simpla voință a autorității locale deținătoare.
Astfel fiind, subrogarea intervine de
drept, fără ca beneficiarul să aibă posibilitatea de a alege și fără ca
emitentul dispoziției să poată obliga la subrogare, așa cum eronat a reținut
instanța de fond.
A fost criticată și motivarea care nu
ține seama de faptul că acest contract de concesiune a fost încheiat în anul
1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind respectate
la încheierea actului dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 50/1991.
Terenul concesionat lui N.C. îndeplinea toate condițiile prevăzute de lege
pentru a putea fi concesionat, în sensul că se afla în proprietatea privată a
orașului Eforie conform Legii nr. 69/1991 și era construibil.
A fost invocată buna-credință a
părților contractului de concesiune, potrivit art. 1898 alin. (1) C. civ., în
speță nefiind dovedită reaua-credință.
Împotriva aceleiași hotărâri a
declarat apel, în termen legal, și pârâții reconvenienți N.V., N.V.D. în nume
propriu și în calitate de reprezentant legal al minorilor N.H.T. și N.A.R.,
criticile vizând valabilitatea contractului de concesiune din 07 aprilie 1999
încheiat de autoritățile locale cu autorul lor N.C.
Apelanții reconvenienți au apreciat că
tribunalul a soluționat în condiții de necompetență materială capătul de cerere
privitor la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de
concesiune, câtă vreme judecarea unui asemenea petit revine secției de
contencios administrativ al tribunalului, actul fiind emis în temeiul mai
multor hotărâri ale Consiliului Local Eforie (154/1997, 119/1997 și 99/1999), a
căror anulare nu a fost solicitată de către reclamantă.
Nu s-a solicitat, deopotrivă, nici
nulitatea licitației din 24 aprilie 1999, iar instanța de fond nu a avut în
vedere că atât aceasta, cât și încheierea contractului de concesiune și
procesul-verbal de punere în posesie a concesionarului sunt ca dată anterioare
formulării notificării și emiterii dispoziției primarului în sistemul Legii nr.
10/2001, dar și hotărârilor judecătorești de care se prevalează intimata
reclamantă.
Apelanții au considerat că tot de
competența secției de contencios administrativ este și capătul de cerere
privitor la obligarea autorității locale de a scoate imobilul din domeniul
privat, fiind făcută trimitere la dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.
S-a solicitat să se aibă în vedere
poziționarea imobilului pentru care s-a dispus restituirea în natură, anume că
prin raportul de expertiză efectuat de expert B.M. și pe baza căreia s-a
pronunțat sentința civilă nr. 1185/2005 a Tribunalului Constanța în Dosarul nr.
3110/2002, suprafața de teren identificată prin expertiza topografică D. trebuie
deplasată cu doi metri înspre interiorul lotului nr. 18, precum și împrejurarea
că în decizia I.C.C.J. s-a stabilit că imobilul pentru a cărui edificare s-a
eliberat autorizație de construire numitului N.C., în calitate de concesionar
al lotului, „afectează numai cealaltă jumătate a lotului
”
.
Apelanții neconvenienți au solicitat
să se constate că acest litigiu este primul în care reclamanta a înțeles să se
judece cu beneficiarii contractului de concesiune, în cauza ce a constituit
obiectul Dosarului nr. 3110/2002 N.C. nefigurând ca pârât, sentința respectivă
fiind pronunțată doar în contradictoriu cu autoritățile locale.
S-a invocat și faptul că art. 1 lit. c)
din Legea nr. 219/1998 a fost introdus în lege prin art. IV al Legii nr. 528/2004,
astfel că în mod eronat instanța de fond s-a raportat la acest text inaplicabil
contractului de concesiune încheiat în anul 1999. S-a făcut trimitere la
reglementările care au constituit fundamentul legal al licitației organizate în
vedere concesionării terenului, faptul că nu era posibilă la momentul
încheierii contractului anticiparea apariției unei legi noi, de retrocedare și
faptul că intimata reclamantă nu a făcut nici o dovadă în sensul că a comunicat
prin corespondență autorului apelanților neconvenienți demersurile
efectuate în legătură cu acest imobil.
S-a făcut deopotrivă trimitere la
normele incidente din Legea nr. 10/2001, precum și la prevederile din normele
de aplicare, cu privire la situația terenurilor ocupate de construcții cu
caracter definitiv, edificate cu autorizație, comparativ cu terenurile pe care
nu sunt edificii ori când acestea nu au fost ridicate cu autorizație.
Apelanții persoane fizice au criticat
și soluția dată cererii reconvenționale, apreciind că autorul lor nu a avut
cunoștință de existența litigiului purtat între intimata reclamantă și
autoritățile locale după încheierea contractului său de concesiune, fiind
astfel necesară punerea în posesie a intimatei pe un alt amplasament.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă
a solicitat respingerea ambelor apeluri și menținerea, ca legală și temeinică,
a soluției primei instanțe.
Prin decizia civilă nr. 5/ C din 17
ianuarie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă și pentru cauze cu minori
și de familie, pentru litigii de munca și asigurări sociale, a admis apelurile
civile învederate de apelanții pârâți Primarul Orașului Eforie, Consiliul Local
Eforie și Orașul Eforie prin Primar și N.V.D., N.H.T. și N.A.R., și N.V.,
împotriva sentinței chile nr. 1553 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul
Constanța în Dosarul civil nr. 8695/118/2009, în contradictoriu cu intimata
reclamantă T.I.G.
A schimbat în parte sentința apelată,
în sensul că a respins ca nefondată acțiunea reclamantei
A menținut restul dispozițiilor
sentinței apelate.
În motivarea deciziei s-a reținut că
în mod evident art. 1 din dispoziția nr. 78 din 26 februarie 2008 a Primarului
Orașului Eforie pune în aplicare sentința civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005 a
Tribunalului Constanța, definitivă conform deciziei 932/C din 14 decembrie 2005
a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin Decizia nr 10417 din 15
decembrie 2006 a I.C.C.J. pronunțate în Dosarul nr. 3534/1/2006.
Această soluție a statuat în sensul
obligării pârâtului Primarul Orașului Eforie să restituie în natură, către
reclamanta T.I.G., terenul în suprafață de 375 mp situat în Eforie Nord, astfel
cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de inginerul B.M.,
instanța apreciind că este posibilă atribuirea imobilului pe același
amplasament cât vreme - deși terenul este afectat de un contract de concesiune
în derulare, pentru care au fost eliberate și documentele de autorizare a unei
construcții noi - s-a probat în cauză că imobilul a fost preluat în mod abuziv
de către stat, iar construcția este poziționată pe parcela adiacentă celei
revendicate, fără afectarea terenului cerut a fi retrocedat.
S-a conchis în hotărâre în sensul că
terenul nu este așadar afectat de detalii de sistematizare aprobate prin
documente legale, arătându-se că pe calea incidență a excepției de nelegalitate
se poate deduce caracterul ilegal al operațiunii juridice de concesionare, din
perspectiva autorității locale concedente (singura care era la acea dată parte
în proces ca pârât), procedură care nu conduce însă și anularea contractului
propriu-zis de concesiune.
Acest punct de vedere a fost menținut
în apel și recurs, I.C.C.J. arătând în plus că imobilul pentru care s-a
eliberat autorizația de construcție numitului N.C., pentru lotul nr. 18,
afectează cealaltă parte a terenului decât cea în litigiu, concluzia finală
fiind aceea că terenul întrunește sub aspect juridic toate condițiile pentru a
fi restituit în natură.
Așadar, după parcurgerea acestei
judecăți, nu a fost soluționată, astfel cum susține intimata reclamantă,
chestiunea valabilității contractului de concesiune X/1999 încheiat între
Consiliul Local Eforie și N.C., prin evocarea pe cale incidență a excepției de
nelegalitate urmărindu-se de către judecătorul cauzei să definească situația
juridică actuală a bunului și să stabilească dacă există impedimente în
restituirea în natură.
Această procedură a permis analizarea
modalității în care terenul a intrat în patrimoniul statului (concluzia fiind
aceea a unei preluări abuzive, fără titlu), precum și dacă din perspectiva
documentației întocmite de autoritățile locale în temeiul Legii nr. 69/1991 și
a Legii nr. 50/1991, imobilul putea face obiectul concesiunii; analizând aceste
elemente, tribunalul a arătat doar că, fără a se putea dispune anularea
contractului de concesiune în procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001,
apelarea la excepția de nelegalitate vizează conformitatea cu legea a
operațiunii autorității de concesionare a terenului litigios.
Acest punct de vedere, confirmat de
altfel în căile de fundamentează în esență pe faptul că nu este posibilă
statuarea - în această modalitate - asupra legalității actului intrat în
circuitul juridic, pentru că în procedura de contestare a lui, legea stabilește
existența unei proceduri prealabile contencioase și raportarea la legalitatea
actelor normative cu caracter de autoritate pe care s-a fundamentat.
Or, intimata reclamantă nu a probat că
a inițiat în acest sens un demers în procedura contenciosului administrativ,
nefiind pronunțată nici o hotărâre judecătorească prin care să se statueze
asupra legalității actelor de autoritate emise de consiliul local care au stabilit
organizarea licitației și acordarea concesiunii, ori obținerea autorizațiilor
de construire de către concesionar.
În consecință, reclamanta nu putea
pretinde, în contestarea dispoziției primarului emise la 26 februarie 2008,
constatarea nulității contractului de concesiune în partea privitoare la
suprafața de teren restituită în natură (doar pentru a se invoca nelegala
subrogare în drepturile concedentului), câtă vreme însuși legiuitorul a
prevăzut posibilitatea restituirii în natură a unor imobile grevate de
contracte de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în
participațiune, caz în care „noul proprietar se va subroga în drepturile
statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte
clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii”
- art. 14 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data emiterii
dispoziției contestate.
Prin urmare, intimata reclamantă a
obținut în natură un teren grevat de un contract de concesiune legal și valabil
încheiat conform Legii nr. 69/1991, nefiind făcută dovada că N.C. a fost
notificat, după finalizarea procedurii de licitație și anterior încheierii
contractului de concesiune, anume în anul 1999, asupra existenței unei cereri
de retrocedare depuse la Primăria Eforie; nu s-a cerut anularea, în contencios
administrativ, a procedurii de licitație și a autorizațiilor de construire
emise pe numele concesionarului, astfel că soluția primei instanțe, de
constatare a nulității absolute parțiale a contractului încheiat între
Consiliul Local și N.C. la 7 aprilie 1999 (deci anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 10/2001), în condițiile în care nu s-a dovedit reaua credință a
concesionarului sau încălcarea legii la data concesionării, este una
neîntemeiată.
Nu s-a reținut critica vizând
soluționarea cu încălcarea normelor de competență funcțională a instanței, a
capetelor de cerere care în opinia apelanților sunt de natură
contencios-administrativă, întrucât reclamanta nu a pretins, în modalitatea în
care le-a formulat, supunerea legalității lor prevederilor corelative din Legea
contenciosului administrativ, ci a prezumat că nevalabilitatea contractului de
concesiune derivă din faptul că instanțele au statuat anterior, pe calea
incidență a excepției de nelegalitate, asupra legalității actelor de autoritate
care au fundamentat încheierea acestui contract. In aceste condiții, instanța
civilă era competentă să analizeze, într-un capăt de cerere subsecvent cererii
principale, dacă acest act - care a intrat în circuitul civil încă din anul
1999 - era legal sau nu în ce privește terenul restituit în natură.
Curtea a observat că este criticabilă
și soluția de anulare a dispozițiilor art. 2 din dispoziția contestată, din
moment ce existența contractului de concesiune nu a constituit un impediment în
a se statua, prin hotărâre irevocabilă, restituirea în natură a terenului liber
de construcții, intimata reclamantă având obligația de a prelua bunul în natură
cu subrogarea, conform art. 14 din Legea nr. 10/2001, în drepturile și
obligațiile persoanei deținătoare; persoana îndreptățită are de altfel
posibilitatea de a renegocia clauzele contractuale ori de a proceda la
modificarea, prin acord, a convenției astfel încheiate.
În mod greșit prima instanță a dispus,
în egală măsură, obligarea autorității locale să emită o hotărâre de modificare
a regimului juridic al bunului, în sensul scoaterii lui din domeniul privat,
câtă vreme restituirea în natură conform hotărârii judecătorești are ca efect
direct preluarea lui în patrimoniu de către intimata reclamantă, cu drepturile
și obligațiile concesionarului, fiind evident că terenul nu se mai putea afla
în domeniul privat al localității urmare punerii în executare a măsurii
reparatorii. Aceeași dezlegare în drept eronată a fost dată cererii incidente
de anulare a indicațiilor cadastrale ale proprietății, intimata reclamantă
având la dispoziție procedurile prevăzute de Legea nr. 7/1996 de
rectificare/modificare a înscrierilor efectuate în cartea funciară în legătură
cu terenul restituit în natură.
În ce privește apelul formulat de
apelanții pârâți neconvenienți (succesori legali în drepturile
concedentului), Curtea a avut în vedere că sunt fondate doar criticile pe
dezlegarea dată acțiunii reclamantei, pentru aceleași considerente mai sus
expuse, nu și cele privitoare la respingerea cererii reconvenționale.
Este evident că din moment ce s-a
dispus prin hotărâre judecătorească irevocabilă, restituirea în natură a
terenului de 375 mp ce a constituit proprietatea autoarei reclamantei, B.A., conform
actului de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iunie 1937, ca parte sudică a
lotului 18 (cealaltă parte, indicată în contractul menționat ca fiind
poziționată pe latura de nord a proprietății, fiind a numitei I.C.S.), pârâții
nu mai pot invoca imposibilitatea acordării către reclamantă a acestei măsuri
reparatorii, instanța de fond stabilind corect această situație și raportând-o
la efectele puterii lucrului judecat.
Nu se putea pretinde, așadar,
atribuirea unui alt teren în echivalent sau propunerea de despăgubiri, fiind
stabilită în chip irevocabil situația juridică și măsura reparatorie incidența
în cauză, chiar dacă pârâții neconvenienți nu au fost parte în procesul în
care s-a dispus prin decizia 10417 din 15 decembrie 2006 a I.C.C.J.
În ce privește modalitatea de punere
în posesie, prin translatarea terenului în litigiu cu cei 2 m înspre interiorul
lotului 18, astfel cum a stabilit expertiza B., Curtea a avut în vedere că
punerea în executare a hotărârii irevocabile urmează să se realizeze în
modalitatea stabilită prin această hotărâre, eventualele drepturi izvorâte în
legătură cu sarcinile impuse de construcția edificată de concesionar urmând a
face obiectul convenției părților sau a rezolvării pe cale judiciară.
Împotriva acestei decizii au declarat
recurs atât reclamanta T.I.G. cât și pârâții N.V.D., N.H.T., N.A.R. și N.V.
Recurenții-pârâți au criticat decizia
invocând disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Au arătat pârâții că soluția instanței
de apel este contradictorie, sub aspectul motivării, cu privire la soluționarea
cererii principale și a cererii reconvenționale.
Au considerat că soluția instanței de
apel este contradictorie pentru că pe de o parte reține legalitatea contractului
de concesiune, a documentației de urbanism, faptul că N.C. nu a fost notificat
de către reclamantă vreodată, dar în același timp susține restituirea terenului
pe baza amplasamentului identificat în dosarul de revendicare al reclamantei.
S-a arătat că N.C. a fost proprietar
și al construcției amplasate pe lotul 19, construcție finalizată, potrivit
înscrisurilor depuse la dosar și la momentul la care N.C. a devenit concesionar
pe lotul nr. 19 și a demarat lucrările de construire (anul 1998), acestuia i s-a
eliberat și o schiță cadastrală pe acest lot 19, care se învecinează cu lotul
18.
Pentru lotul 19 N.C. a obținut
autorizație de construire, a edificat un hotel, a obținut un proces verbal de
finalizare a lucrării, astfel că în acest moment construcția de pe lotul 19
este terminată, este dată în folosință, iar documentația eliberată pentru acest
lot (autorizație de construire, certificat de urbanism, proiecte, schițe)
corespundea la momentul anului 1998 schiței de la fila 175, astfel că la acel
moment balcoanele nu depășeau limita lotului nr. 19, iar lotul 18, va fi
afectat, atât cu privire la fundația existentă cât și la documentațiile de
urbanism realizate;
Că potrivit anexei 3 la raportul de
expertiză, pe lotul 19 nu se încalcă în nici un fel linia de hotar, astfel cum
era documentația avizată la acel moment și de altfel, pentru lotul nr. 19 s-a
înregistrat la OCPI schița cu nr. 10718/2005, autorizația de construire a fost
obținută în anul 2004 sub nr. 263, iar construcția a fost finalizată în anul
2008.
Acest imobil are deja număr cadastral x
și carte funciară x, astfel că de la momentul înscrierii în cartea funciară
acestea devin opozabile terților și nu au fost contestate de către reclamanta
din prezenta cauză.
Ceea ce nu au reținut instanțele este
că de la nivelul anului 2004-2005 conformația terenului și a construcțiilor s-a
modificat, pe baza autorizației de construire și a procesului verbal de
recepție finală, cei doi experți având în vedere la acel moment o construcție
în stadiul de execuție, care a fost finalizată în anul 2008.
Culpa, revine reclamantei care
niciodată nu l-a notificat de N.C. să suspende lucrările de construire sau nu
s-a adresat instanței de contencios administrativ.
Au invocat recurenții pârâți că
soluția instanței de apel, pe soluția dată cererii reconvenționale, încalcă
prevederile Legii nr. 10/2001 și normelor de aplicare a acesteia: Art. 10 alin.
(2), Art. 26 alin. (1), Art. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Recurenta-reclamanta T.I.G. a invocat
disp. art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
A arătat recurenta-reclamantă ca toata
judecata declanșata prin depunerea acestei acțiuni nu ar fi avut loc, daca
instanțele din Constanta care au admis contestația depusa in anul 2005
împotriva dispoziției nr. 376 din 8 mai 2002 a Primarului Orașului Eforie și
prin care i se respinsese cererea de reconstituire a terenului in suprafața de
375 mp, ar fi adoptat un punct de vedere corect până la capăt și ar fi dispus
ele însele restituirea suprafeței de teren.
În loc sa dispună ele însele
restituirea - au adoptat soluția greșită de a obliga Primarul Orașului Eforie
sa-i restituie in natura terenul solicitat, contrar Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei
Curți.
S-a invocat că la soluționarea
apelului si pronunțarea deciziei recurate, Curtea de Apel a interpretat greșit
actul dedus judecații, a schimbat natura si înțelesul lămurit si vădit
neîndoielnic al acestuia.
Petitul cererii l-a constituit pct. 1
din contestație in care a solicitat „anularea parțiala a dispoziției primarului
Eforiei nr. 78 din 26 februarie 2008, in sensul eliminării art. 2 din
dispoziție”.
Continuarea frazei „cu consecința
înlăturării sarcinii de a ne subroga in drepturile concedentului…” reprezintă
doar o detaliere a cererii, având deci un caracter explicativ si nu petitoriu,
întrucât aceasta sarcina nu apare in Dispoziția atacata, instanța nici nu putea
fi chemata sa se pronunțe asupra ei.
Cererea de la pct. 2 din Contestație
este subsecventa cererii principale (anularea art. 2,) si consta in solicitarea
de a se constata caracterul ilegal al contractului de concesiune, care nu este
conform cu legislația in vigoare și deci ea nu reprezintă un petit autonom.
Dealtfel chiar instanța de apel, la
pag. 10 alin. (3) din decizie a respins motivul de apel privind necompetenta materiala
a instanței civile, cu motivarea că obiectul dedus judecații este deci cat se
poate de clar: anularea art. 2 din Dispoziție, ca urmare a constatării
ilegalității contractului de concesiune, pe calea excepției de ilegalitate, ca
si in prima judecata, ceea ce duce implicit si automat la suprimarea oricărei
obligații de substituire în drepturile concedentului.
Instanța a admis apelurile paraților
si a respins contestația motivând in esența ca contractul de concesiune nu a
fost anulat cu ocazia soluționării primei contestații (2005) si ca reclamanta
nu a probat ca a inițiat in acest sistem un demers in procedura contenciosului
administrativele nefiind pronunțata nici o hotărâre judecătoreasca prin care sa
se statueze asupra legalității actelor de autoritate emise de Consiliul Local.
A arătat reclamanta ca instanța a
soluționat cererea, ca si cum ar fi fost făcuta sub incidența Legii
Contenciosului Administrativ, cu ignorarea procedurilor specifice acesteia.
Or așa cum a arătat, petitul acțiunii
nu are nici o tangență cu legea contenciosului administrativ solicitând doar,
în scopul anularii art. 2, să se constate ilegalitatea contractului de
concesiune.
In consecință, tratând cererea ca
acțiune de anulare a unui act administrativ in baza legii contenciosului
administrativ instanța a schimbat natura si înțelesul contestației, care avea
ca obiect anularea art. 2 din Dispoziție, si a comis nulitatea prev. de art. 304
pct. 8 C. proc. civ.
O altă critică a vizat faptul că
decizia nu cuprinde nici un fel de motivare cu privire la validitatea sau
nevaliditatea contractului de concesiune din 7 mai 1999, pe care era obligata
să-l verifice.
Instanța de apel a reținut prin
decizie ca cererea sa de a se analiza legalitatea contractului de concesiune
constituie un aspect subsecvent al cererii principale.
Acest aspect subsecvent este însa
determinant in soluționarea cauzei, dat fiind ca in raport de validitatea sau
lipsa de validitate a contractului de concesiune, terenul este sau nu afectat
de existenta acestuia.
Deci instanța trebuia sa verifice si
sa se pronunțe asupra acestui aspect.
În calitate de unica moștenitoare a
proprietarei B.A., prin notificarea din 26 aprilie 2001 a solicitat in baza
Legii nr. 10/2001 restituirea in natura a suprafeței de 375 mp. ce formează parțial
lotul nr. 18 din parcelarea «R.».
Prin dispoziția Primarului Orașului
Eforie nr. 376 din 08 mai 2002 cererea a fost respinsă însă prin sentința
civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005 pronunțată în Dosar civil nr. 3110/2002
Tribunalul Constanta, secția civilă, a dispus:
- „anularea ca nelegală a dispoziției nr.
376 din 8 mai 2002 si obligarea paratului Primarul Orașului Eforie sa restituie
in natura către reclamanta terenul in suprafața de 375 mp. situat in Eforie
Nord, Județul Constanta având ca vecinătăți: la E. - lot nr. 5, la V. - str.
proiectata, la N. - parte din lotul 18, la S. - lot 19, astfel cum a fost
identificat în raportul de expertiza tehnică imobiliara întocmit de ing. expert
B.M.”.
În această cauză, Tribunalul Constanta
a verificat și a respins susținerile pârâtului în sensul că lotul 18 din care
face parte terenul în litigiu este afectat de un contract de concesiune,
statuând ca acesta este ilegal.
Prin această hotărâre s-a reținut că:
partea din lotul nr. 18, solicitata de reclamanta nu a trecut niciodată in
proprietatea statului si deci nu putea fi concesionat; că acest teren a fost
solicitat pentru restituire încă din 03 decembrie 1992 prin cerere nr. 3726
făcuta de autorul sau, D.V.; că Primăria Orașului Eforie, in adresa nr. 3406/1999
către Circumscripția Fiscala Eforie solicitând situația juridica a lotului nr. 18
din Eforie Nord. parcelarea „R.” a făcut mențiunea expresa: „lot ce a fost
solicitat de dl. V.D."; că autorizația de construire pe terenul
concesionat a expirat si nu a mai fost prelungita tocmai din cauza ilegalității
concesiunii în baza dispozițiilor legale in vigoare la data încheierii
contractului de concesiune din 07 mai 1999.
Prin obligarea Primarului la
restituire, s-a permis acestuia, de coniventa cu pârâtul N.C. să tergiverseze 2
ani emiterea dispoziției nr. 78 din 26 februarie 2008 timp în care paratul N. a
ridicat pe lotul 19 (de asemenea concesionat de el) o construcție care încalcă
integritatea părții revendicate, prin amplasarea ferestrelor la o distanta
inferioara celei prevăzute de codul civil si edificarea balcoanelor peste
proprietatea restituita (situație relevata in expertizele efectuate).
Instanța de apel, pentru a respinge
acțiunea a schimbat natura si caracterul cererii, si s-a limitat la a retine ca
nu a solicitat si obținut o anulare a actului de concesiune conform Legii
Contenciosului Administrativ.
Or este evident ca daca s-ar fi
pronunțat nulitatea contractului, pe calea Contenciosului Administrativ,
instanța civila nu mai putea fi investita cu nici un fel de cerere privind
acest aspect.
Reclamanta investind instanța cu
cererea de a anula art. 2 din dispoziție, tocmai pentru motivul ca contractul
respectiv este ilegal, instanțele erau obligate - așa cum a procedat corect
instanța de fond să se pronunțe asupra excepției de ilegalitate.
Că verificând decizia recurată se
constata ca nu se regăsește nici o motivare, care sa combată considerentele
instanței de fond și să justifice schimbarea soluției, la dosar exista dovezi
din care rezultă ca partea din lotul nr. 18, solicitată de reclamantă nu a fost
niciodată în proprietatea statului; că autorul sau D.V. a solicitat restituirea
terenului prin cerere nr. 3726 din 03 decembrie 1992 fapt recunoscut de
Primăria Orașului Eforie; conform art. II din Legea nr. 50/1991
coroborat cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 219/1998 bunul fiind solicitat pentru
restituire, nu putea fi concesionat „pana la reglementarea prin lege a
situației juridice
”
, fiind evident ca concesionarea din
1999 s-a făcut cu premeditare si cu rea credința, dat fiind ca proiectul Legii nr.
10/2001 era deja in discuție publica naționala si internaționala - astfel ca se
aștepta din zi in zi reglementarea prin lege a situației juridice a acestor
bunuri.
Autorizația de construire pe terenul
concesionat este expirata si nu a mai fost prelungita tocmai din cauza
ilegalității concesiunii
Nici una din aceste probe nu este
discutata in decizia recurată și unicul considerent aflat la fila 10 alin. (1)
nu constituie o motivare pentru a declara legal contractul de concesiune, ci
reprezintă un veritabil sofism.
O altă critică privește încălcarea
disp. art. 9 din Legea nr. 10/2001 si a puterii de lucru judecat în ce privește
ilegalitatea contractului de concesiune nr. x/1999.
Dispoziția Primarului nr. 78/2008 s-a
emis ca o forma de punere in executare a sentinței civile nr. 1185/2005,
definitivă și irevocabilă, iar potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, „imobilele
preluate in mod abuziv, indiferent in posesia cui se afla in prezent, se
restituie în natura in starea in care se afla la data cererii de restituire și
libere de orice sarcină”.
În consecința numai prin încălcarea
acestei dispoziții legale, clare si neechivoce, Primarul a introdus in art. 2
sarcina: „terenul este afectat de contractul de concesiune.”
Decizia curții de apel care menține
aceasta dispoziție este ilegală, lovită de nulitate fiind pronunțată cu
ignorarea și deci încălcarea directă a art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Pe de alta parte sentința civila nr. 1185/2005
definitiva si irevocabila a analizat pe larg ilegalitatea contractului de
concesiune invocat de parat, l-a declarat ilegal si a obligat Primarul Orașului
Eforie sa restituie in natura terenul in discuție, pe vechiul amplasament, identificat
de expertul B.;
Deci sentința 1185/2005 exclude
posibilitatea vreunei sarcini asupra terenului rezultând din contractul de
concesiune ilegal.
S-a invocat greșita aplicare a art. 14
din Legea nr. 10/2001. Pentru a respinge acțiunea si a valida dispoziția
Primarului, instanța de apel a făcut trimitere la art. 14 din legea nr. 10/2001
în doua considerente, făcând in ambele o greșita aplicare a acestui text de
lege.
Daca instanța de apel ar fi verificat
validitatea contractului de concesiune (motivul II de recurs) constatând ca si
cele cinci instanțe precedente ca este ilegal, aplicarea art. 14 din legea nr. 10/2001
ar fi fost practic imposibila.
Fără sa accepte puterea de lucru
judecat a sentinței nr. 1185/2005 si fără sa verifice si sa statueze ea însăși
asupra ilegalității contractului, instanța face o greșita aplicare a art. 14
din lege, deoarece ignora cu desăvârșire partea finala a acestui text care
condiționează restituirea terenurilor grevate cu asemenea sarcini de
legalitatea acestora.
Curtea a reținut ca art. 2 din
Dispoziție este legal, din moment ce existenta contractului de concesiune nu a
constituit un impediment în a se statua, prin hotărâre irevocabilă restituirea
în natura a terenului de construcții, intimata având obligația de a prelua
bunul in natura cu subrogarea conform art. 14 din Lenea nr. 10/2001, in
drepturile si obligațiile persoanei deținătoare. Prin acest considerent se
omite în mod absolut inadmisibil ca hotărârea de restituire s-a pronunțat după
ce a incriminat ilegalitatea contractului de concesiune.
Instanța de Apel a denaturat complet
soluția dată prin sentința nr. 1185/2005 si a ignorat concluzia ilegalității
contractului, considerând ca acesta este deplin producător de efectele
prevăzute în art. 14 din lege, respectiv subrogarea reclamantei in drepturile
primăriei.
Corecta aplicare a acestui text obliga
instanța sa verifice daca respectivul contract de concesiune este legal și deci
art. 14 din lege este aplicabil în cauză.
Nefăcând aceasta verificare, s-a făcut
o greșită aplicare a art. 14 din lege, și i s-a impus o sarcină pe care
instanța de restituire nu a recunoscut-o, declarând-o ilegală.
Prin ultima critică, s-a invocat
încălcarea a art. 480 C. civ., a art. 44 si 20 din Constituția României si a art.
l din Protocolul adițional la Convenție.
Contrar acestora, dispoziția
Primarului, confirmata prin decizia recurată, o privează de absolut toate
atributele proprietății, reclamanta primind un teren grevat de un contract de
concesiune ilegal, din cauza căruia nu are dreptul exclusiv si absolut de a
dispune de bunul sau ceea ce reprezintă o privare totala de proprietate.
Decizia contravine si art. 44 din
Constituția României iar dreptul său de proprietate a fost încălcat de instanța
de apel care a admis restituirea in proprietate a unui bun asupra căruia nu
poate exercita nici unul din atributele garantate prin Constituție.
Analizând cu prioritate excepția
invocată de către recurenta-reclamantă privind nulitatea recursului declarat de
către pârâții N., se constată că aceasta este nefondată.
Se constată că motivele de recurs, așa
cum au fost dezvoltate și argumentate, se încadrează în prevederile art. 304 pct.
7 și 8 C. proc. civ., aspectele invocate privind legalitatea hotărârii și nu
temeinicia acesteia.
Examinând decizia recurată și motivele
de recurs invocate de către părți, se constată că recursurile sunt nefondate
pentru următoarele considerente.
Cu privire la recursul declarat de
către recurenții pârâți se constată următoarele:
Este nefondată critica, fondată pe
disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea instanței nefiind
contradictorie, în ceea ce privește soluționarea cererii principale cât și a
cererii reconvenționale.
Reținerea că dispoziția nr. 78/2008 a
fost emisă ca efect al punerii în executare a sentinței civile nr. 1185/2005,
astfel că la acest moment instanța nu mai poate obliga Primarul orașului Eforie
să acorde teren în echivalent sau să restituie reclamantei doar 200 mp din
lotul nr. 18, întrucât prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus
restituirea unui imobil în suprafață de 375 mp, individualizată prin hotărâre
nu este în contradicție cu cele reținute în motivarea soluționării acțiunii
principale și care a avut în vedere aplicarea disp. art. 14 din Legea nr. 10/2001,
respectiv a analizat existența contractului de concesiune și consecințele din
perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, respectiv modalitatea și forma
restituirii în natură.
Din moment ce prin hotărâre
judecătorească s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 375 mp,
identificată prin amplasament și vecinătăți, în mod fondat s-a reținut că nu se
mai poate analiza legalitatea restituirii, raportat la disp. art. 10 alin. (2),
art. 26 alin. (1) și pct. 10.3 din Normele metodologice fără a se încălca
autoritatea de lucru judecat și nici nu se poate solicita de către un terț,
față de dispoziția de restituire, atribuirea de teren în compensare.
Punerea în executare a dispoziției de
restituire în natură, urmează să se facă în modalitatea stabilită prin hotărâre
judecătorească, eventualele litigii privind stabilirea granițelor celor două
proprietăți și afectarea acestora de existența sau inexistența unor
servituți legale sau convenționale urmând a fi soluționate convențional
sau pe cale judiciară.
Sunt nefondate și criticile invocate
de către recurenta-reclamantă pentru următoarele considerente:
Se constată că invocarea de către
recurentă a deciziei nr. XX a Înaltei Curți, a disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001
și a art. 6 din C.E.D.O. este străină de natura prezentei cauze, acestea
reprezentând de fapt critici de nelegalitate și netemeinicie a sentinței nr. 1185/2005,
ce nu pot fi analizate, fără încălcarea autorității de lucru judecat.
Nefondată este și critica întemeiată
pe disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest motiv privește
încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit cu care
convențiile legale făcute cu putere de lege între părțile contractante, iar în
cauză nu a făcut obiect de analiză a instanței nicio convenție, căreia să i se
fi schimbat natura ori înțelesul, iar interpretarea dată de instanță constituie
o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs.
Se constată totuși, că motivul de
recurs, așa cum a fost dezvoltat și argumentat se subsumează motivului de
recurs prev. de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța s-ar fi pronunțat
pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv pe nulitatea contractului de concesiune, în
condițiile în care s-a invocat a se analiza ilegalitatea acestuia.
Acest motiv de recurs nu poate fi
invocat decât în măsura în care Curtea ar fi acordat mai mult decât a
constituit obiectul cererilor deduse judecății, și numai de partea adversă.
Prin decizia recurată, instanța nu a
acordat părții ceea ce nu a cerut, sau mai mult decât s-a cerut, acțiunea fiind
respinsă în întregimea sa, astfel că nu este incident nici acest motiv de
recurs.
Contractul de concesiune este acela
prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă
determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar,
dreptul și obligația de exploatare a unui bun, a unei activități sau unui
serviciu public, în schimbul unei redevențe, fiind un contract solemn,
sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ și cu executare succesivă, și este
încheiat intuitu
personae.
Contractul de concesiune, încheiat
după epuizarea procedurilor prevăzute de lege, este un contract civil sau
comercial, în raport cu natura activității ori a serviciului (dacă acestea sunt
sau nu acte obiective de comerț), care face obiectul concesiunii, precum și de
calitatea concesionarilor, și a cărui legalitate nu poate fi analizată pe cale
incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate.
Contractul de concesiune încheiat în
cauză este un contract civil, astfel că nu sunt incidente dispozițiile legii
contenciosului administrativ.
Fac obiect de analiză, în condițiile
legii contenciosului administrativ, doar procedurile stabilite prin capitolul
II din Legea nr. 218/1998, care sunt proceduri administrative și care în cauză
nu au fost contestate de către reclamantă, așa cum corect a reținut și instanța
de apel.
Excepția de nelegalitate privește
întotdeauna un act administrativ unilateral, normativ sau individual și de care
depinde soluționarea litigiului pe fond, iar în cauză contractul de concesiune
este unul civil, bilateral, oneros, comutativ.
De altfel, bine s-a reținut că
reclamanta a solicitat doar să se constate că prin hotărârile judecătorești
pronunțate anterior s-a constatat deja nelegalitatea contractului de
concesiune, această susținere nefiind reală, întrucât prin sentința nr. 1185/2005
s-a statuat doar asupra posibilității de restituire în natură a terenului,
reținându-se că existența contractului de concesiune nu constituie un
impediment legal pentru nerestituirea în natură.
În mod legal a reținut instanța că în
cadrul contestației fundamentate pe disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001
se analizează doar corecta aplicare a disp. art. 14, în sensul constatării
existenței sau inexistenței contractului de concesiune și consecințele juridice
pe planul drepturilor și obligațiilor derivând din lege și contract, hotărârea
fiind motivată în acest sens prin raportare la situația de fapt și de drept
reținută.
Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001
reprezintă o excepție de la regula înscrisă în disp. art. 9 potrivit cu care
imobilele se restituie libere de sarcini.
Sintagma „libere de sarcini
”
era incidență numai asupra
garanțiilor reale, ca mijloace juridice accesorii unui raport juridic de
obligație, iar nu și asupra sarcinilor, care, potrivit legii, respectiv art. 14,
revin proprietarului, așa cum a statuat și Curtea Constituțională prin mai
multe decizii.
În ceea ce privește concordanța dintre
legea specială și Convenția Europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O.
lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției, adoptarea măsurilor
legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților
preluate de stat.
Astfel, în cauza Pădurarii împotriva
României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu
poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege
condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de
ratificarea convenției.
Or, în această materie statul a dispus
ca restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul unui contract de
concesiune să se facă întotdeauna prin subrogarea în drepturi a noului
proprietar în drepturile persoanei juridice deținătoare și cu renegocierea
celorlalte clauze ale contractului.
Această modalitate și formă de
restituire în natură, nu încalcă prevederile art. 480 C. civ., art. 44 și 20
din Constituția României și nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenție.
Pentru considerentele expuse,
constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, Înalta Curte, în
aplicarea disp. art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului
declarat de pârâți.
Respinge ca nefondate recursurile
declarate de reclamanta T.I.G. și de pârâții N.V.D., N.H.T., N.A.R. și N.V.
împotriva deciziei nr. 5/ C din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel
Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și
pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
23 noiembrie 2011.