ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2518/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2518/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 10 mai 2007, pe rolul Tribunalului

Constanța, reclamanta C.V. a chemat în judecată Primarul Orașului

Eforie și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună, obligarea pârâtului la restituirea în natură a

terenului în suprafață de 517 mp, lot nr. 55, situat în Eforie Sud,

județul Constanța, respectiv a părții libere de construcții

și neînstrăinate, precum și restituirea sub formă de echivalent, prin

compensare cu un alt teren, a părții din teren ce nu poate fi restituită

în natură.

La data de 09 octombrie 2007, reclamanta și-a

completat cererea de chemare în judecată, lărgind cadrul procesual pasiv prin chemarea

în judecată, în calitate de pârâți a SC T.H.R.M.N. SA (fostă SC E. SA) și

a Orașului Eforie prin Primar.

Prin sentința civilă nr. 103 din 27 ianuarie 2009,

Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții Primarul

Orașului Eforie și Orașul Eforie prin Primar să acorde reclamantei, în compensare,

alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri pentru ½

din suprafața de 517 mp. teren, lot 55 situat în Eforie Sud, jud. Constanța, precum

și la plata a 600 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea

reclamantei de restituire în natură a aceluiași teren și acțiunea formulată

în contradictoriu cu SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță

a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 01 noiembrie 1928

la grefa Tribunalului Ilfov, numitul Ș.C. a cumpărat de la A. și R.B. lotul nr.

XX în suprafață de 517 mp situat în comuna Hasiduluc, jud. Constanța. Conform adresei

din 10 octombrie 2001 a Serviciului UATCDCTI, lotul nr. XX din parcelarea „F.B.”

din Eforie Nord apare înregistrat în tabloul proprietarilor de terenuri în anii

1940, ca fiind în proprietatea lui Ș.C.

Situația juridică actuală a terenului a fost descrisă

în adresa din 05 octombrie 2006 a D.A.D.P.P.: lotul nr. XX din Planul parcelar B.

nu face în prezent obiectul vreunui contract de concesiune și nu e cuprins în domeniul

public al Orașului Eforie, el fiind însă ocupat parțial de construcția Restaurantului

V. Pentru suprafața construită a acestui activ, s-a emis, în baza H.C.L. Eforie

nr. 132 din 04 noiembrie 1997, acordul către SC E. SA pentru obținerea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în conformitate cu prevederile

H.G. nr. 834/1991; restul lotului reprezintă alei de acces.

Prima instanță a constatat că reclamanta

se legitimează în cauză ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform

legii speciale. Astfel, prin certificatul de moștenitor din 08 decembrie 1959 eliberat

de Notariatul de Stat al raionului G. Gheorghiu Dej, regiunea București, de pe urma

lui C.Ș. (decedat) au rămas moștenitori C.E. în calitate de soție supraviețuitoare

și C.S. în calitate de fiu, cărora le-a revenit câte ¼, respectiv ¾,

din masa succesorală compusă dintr-un teren – loc de casă în suprafață de 517 mp

situat în orașul Eforie, consemnat în actul de vânzare-cumpărare autentificat din

anul 1928 la Tribunalul Ilfov secția notariat ca făcând parte din parcelarea „Dr.

B.” parcela/cotul XX” .

Prin certificatul de moștenitor din 29

noiembrie 2007 eliberat de B.N.P. L.L. și E.C. București, rectificat prin încheierea

nr. 18592 din 22 noiembrie 2005, după moartea numitei C.E., intervenită la data

de 04 aprilie 1977, moștenirea lăsată de acesta a revenit fiului său, C.S.

C.S. a decedat în anul 1995, întreaga masă succesorală

revenind soției sale, C.V., în urma renunțării la succesiune a lui C.C.S., fiul

celor doi (conform certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1996 eliberat de

B.N.P. L.P.C.).

Cu privire la evoluția regimului juridic al bunului,

tribunalul a reținut că, prin Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 al Ministerul

Turismului și Comerțului, s-a înființat conform Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1041/1990,

SC E. SA, în a cărei proprietate s-a găsit și Restaurantul V. situat pe str. T.V.,

Eforie Nord. În urma parcurgerii procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991 (care

a implicat și adoptarea de către Consiliul Local Eforie a Hotărârii nr. 132 din

04 noiembrie 1997), s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate

eliberat de Autoritatea Națională pentru Turism la data de 08 noiembrie 1999, prin

care s-a recunoscut societății dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1.818,18

mp teren aferent acestui activ, individualizat conform anexelor certificatului.

Prin rezoluția nr. 53284 din 27 septembrie 1999 a O.R.C. Constanța, s-a luat act

de cesiunea de acțiuni prin care F.P.S. s-a retras din societatea SC E. SA, acționariatul

devenind în acest mod integral privat.

Prin notificarea înregistrată la Judecătoria Constanța

sub nr. 3206 din 20 martie 2001, C.S. și C.V. au solicitat de la SC E. SA restituirea

în natură a terenului în suprafață de 517 mp lot XX parcelarea B. ce a aparținut

autorului lor și care ar fi fost preluat de stat în anul 1959.

Ulterior, aceleași persoane au revenit cu o nouă

notificare, cu același conținut (nr. 709 din 13 iunie 2001), expediată către SC

E. SA prin B.E.J. S.C.A. În această notificare se completează prima solicitare sub

aspect probator, pentru a se combate ,,răspunsul’’ trimis cu referire la calitatea

de proprietar a notificatorilor.

Prin decizia nr. 141 din 09 mai 2001, SC E. SA

a procedat la soluționarea notificării din 20 martie 2001, respingând solicitarea

de restituire în natură a terenului, pe motiv că persoanele îndreptățite nu au comunicat

actele necesare identificării imobilului și stabilirii situației juridice a acestuia;

decizia a fost comunicată mandatarului notificatoarei, care a semnat pe confirmarea

de primire.

Notificarea nr. 709 din 13 iunie 2001 a fost soluționată

prin decizia nr. 396 din 23 iulie 2001 prin care s-a hotărât că nu se aprobă restituirea

în natură a terenului în suprafață de 513 mp. (lotul XX) din Eforie Nord solicitat

de C.C.S. și C.V. prin mandatarul D.G., avându-se în vedere că acest imobil intră

sub incidența art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată și a art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe terenul în cauză se află amplasat Hotelul

V., proprietatea societății. De asemenea, s-a menționat că pentru acordarea unor

măsuri reparatorii prin echivalent, persoanele îndreptățite se pot adresa A.P.A.P.S.

București (fostul F.P.S.) în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Și această decizie a fost comunicată mandatarului

notificatorilor, D.G., la domiciliul din București, acesta semnând confirmarea de

primire la data de 03 iulie 2001. Notificatorii nu au contestat niciodată aceste

două decizii de respingere a solicitărilor lor de restituire în natură a terenului,

emise de SC E. SA, considerată la data notificării drept unitate deținătoare a bunului

preluat abuziv.

Reclamanta V.C. a întreprins un demers paralel

prin care, prin notificarea nr. 986/2001 adresată A.P.A.P.S., a solicitat restituirea

în natură a aceluiași lot XX.

Prin notificarea nr. 708 din 13 iunie 2001 a B.E.J.

S.C.A., aceiași C.C.S. și C.V., prin mandatar, au solicitat Primăriei Eforie restituirea

în natură a lotului XX parcelarea B., în suprafață de 517 mp.

În ciuda numeroaselor demersuri ulterioare ale

mandatarului notificatorilor, solicitarea de măsuri reparatorii nu a fost soluționată.

Instanța a administrat proba cu expertiză tehnică

imobiliară, prin care imobilul a fost identificat în stațiunea Eforie Nord, jud.

Constanța, în vecinătatea străzii T.V., pe amplasamentul său aflându-se imobilului

„Restaurant V.”.

Suprafața terenului a cărui restituire în

natură se solicită este ocupată de construcția restaurantului, proprietatea S.C.

T.H.R.M.N. SA, în proporție de cca. 50%. Restul de 50% din suprafața totală a fostului

lot nr. XX este ocupată de drumul de acces din spatele restaurantului și de rețele

de utilități.

Instanța a apreciat că față de modalitatea de

preluare a acestui bun, și care se încadrează în ipoteza dată de art. 2 lit. i)

din Legea nr. 10/2001, statul a devenit proprietar în mod abuziv; în egală măsură,

autorul reclamantei era la data preluării titularul dreptului de proprietate.

Față de afectarea întregii suprafețe libere de

traseele utilităților din zonă și de alei de acces, astfel cum rezultă

din expertiză și din înscrisurile depuse la dosar, s-a considerat că în speță nu

este aplicabilă măsura restituirii în natură, ci cea a acordării în compensare a

altor bunuri sau servicii, ori a propunerii acordării de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

În ce privește acțiunea promovată față de societatea

pârâtă, prima instanță a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 25

și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că necontestarea deciziei/dispoziției

în termenul prevăzut de lege are consecința definitivării rezolvării notificării.

În speță, dreptul reclamantei C.V. de a solicita de la SC T.H.R.M.N. SA restituirea

în natură s-a stins la momentul expirării termenului de contestare a deciziei

nr. 396 din 23 iulie 2001.

Prima instanță a apreciat că, întrucât pentru

partea de teren ocupată de Restaurantul V., aflată în proprietatea SC T.H.R.M.N.

SA, C.V. a inițiat o solicitare de acordare a unor despăgubiri pe rolul A.V.A.S.,

acțiunea formulată în contradictoriu cu această societate este neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât

reclamanta V.C., prin mandatar G.D., cât și Primarul Orașului Eforie și Orașul Eforie,

prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 37/C din 12 mai 2014,

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Restituirea în natură a fost reglementată prin

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pct. 10 din Normele metodologice aprobate

prin H.G. nr. 250/2007 (în forma în vigoare la data sesizării instanței) clarifică

sintagma ,,teren liber’’, arătând că este susceptibil de retrocedare pe vechiul

amplasament doar imobilul care nu este afectat de căi de acces (străzi, trotuare,

parcări amenajate etc.) ori de amenajări supra și subterane (dotări tehnico-edilitare,

spații verzi din jurul blocurilor, grădini publice și parcuri, piețe, conducte de

alimentare pentru utilități etc.).

Se dispune neechivoc, atât prin lege, cât și în

normele metodologice, că nu este posibilă restituirea în natură a terenului pe care

se află construcții definitive aparținând unor terțe persoane.

Or, apelanta reclamantă a susținut că Orașul Eforie

nu a probat în baza cărui titlu deține suprafața de 517 mp pe care expertul tehnic

judiciar a identificat-o ca fiind afectată în cotă de ½ de clădirea Restaurantului

V. și în cotă de ½ de traseele subterane ale utilităților din zonă și de

aleile de acces, pretinzând că, în aceste, condiții bunul poate face obiectul restituirii

în natură. A invoca, însă, față de această situație de fapt, că există posibilitatea

restituirii bunului pe același amplasament, echivalează cu o ignorare a legii.

Textul art. 9 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi

interpretat, cum arată apelanta reclamantă, în sensul că legiuitorul a avut în vedere

restituirea terenului în orice condiții, indiferent de gradul de afectare, de regimul

juridic avut la data intrării în vigoare a legii speciale ori de titlurile valabil

constituite în favoarea unor terți – care din perspectiva art. 1 din Protocolul

I al Convenției pentru apărarea drepturilor omului se bucură, la rândul lor, de

un „bun”. Or, în cauză, cel puțin jumătate din suprafața identificată în proprietatea

privată a localității este afectată de traseele utilităților din zonă (rețeaua de

canalizare, de termoficare și rețeaua electrică), astfel cum rezultă din planul

de situație întocmit de SC P. SA Constanța în anul 1998 și vizat de O.C.O.T. Constanța.

Instanța de apel a reținut că cea de-a

doua suprafață este afectată de construcția Restaurantului V., care împreună cu

construcția Hotelului V., reprezintă un activ al SC E. SA (actuala SC T.H.R.M.N.

SA). Pentru partea de teren afectată de această construcție, societatea a obținut

certificat de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991.

Prin urmare, câtă vreme s-a stabilit, prin probele

administrate, că pentru terenul de ½ din fostul lot XX identificat conform

expertizei judiciare nu autoritatea locală, ci SC E. SA (actuala SC T.H.R.M.N. SA)

avea calitatea de unitate deținătoare, apelanta reclamantă nu putea reclama de la

primărie măsuri reparatorii; mai mult, documentația prezentată la dosar atestă că

C.C.S., prin mandatar, primise decizia nr. 141 din 09 mai 2001 a SC E. SA, întrucât

face el însuși trimitere la acest act în noua notificare înaintată sub nr. 708

din 13 iunie 2001 către Primăria Eforie.

Nefiind făcută contestație în legătură cu refuzul

societății de a acorda măsuri reparatorii și constatându-se că acea entitate avea

și calitatea de unitate deținătoare, nu se putea pune în discuție vreo obligație

a autorității locale în a restitui în natură imobilul ori obligația SC T.H.R.M.N.

SA de a face dovada datei edificării acestor construcții și a autorizațiilor emise.

Doar în cadrul unei contestații asupra deciziei menționate s-ar fi putut pune în

discuție natura edificiului, precum și orice aspecte care decurgeau din aplicarea

art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, pentru partea de teren de ½

din suprafața de 517 mp, teren aflat în domeniul privat al localității, în mod corect

s-a recunoscut reclamantei dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, conform

art. 1 alin. (2) din lege.

În privința apelului pârâților Primarul Orașului

Eforie și Orașul Eforie prin Primar, instanța de apel a reținut că tribunalul

nu a operat cu o simplă prezumție de preluare abuzivă a bunului de către stat, ci

a arătat că autoritatea locală nu a relevat cum a intrat statul în posesia acestui

bun, respectiv, de la cine l-a preluat și sub ce titlu. Aceste aspecte nu presupun

impunerea dovezii unui fapt negativ, cum afirmă apelanții pârâți, ci doar completarea

în apărare a probatoriului pe elementele esențiale care decurg din conținutul legii

speciale și care sunt în măsură să înlăture bunul pretins de la aplicabilitatea

Legii nr. 10/2001.

În acest context, tribunalul a considerat că nu

există dovezi asupra modalității de preluare a imobilului, iar instanța de apel

a constatat că acest teren se regăsește consemnat, după decesul lui C.Ș., în masa

succesorală rămasă de pe urma acestuia, conform certificatului de moștenitor

din 08 decembrie 1959, ceea ce relevă existența prezumției preluării lui abuzive,

în perioada la care se referă art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Cât privește criticile legate de primirea de către

reclamantă a unei soluții asupra terenului notificat din perspectiva deciziei nr.

141 din 09 mai 2001 a SC E. SA, instanța de apel a considerat că ele nu sunt

de natură să schimbe soluția primei instanțe; pe rațiunea emiterii respectivei

decizii s-a respins acțiunea nu față de autoritatea locală, ci față de societatea

SC T.H.R.M.N. SA, iar Primarul Orașului Eforie nu se poate prevala pentru partea

de imobil deținută de soluția dată de o altă entitate unitate deținătoare, necontestată

de partea interesată. Astfel fiind, apelanților pârâți nu le profită soluția dispusă

în contradictoriu cu intimata SC T.H.R.M.N. SA pentru partea de ½ din terenul

notificat pentru care s-a emis decizia nr. 141 din 09 mai 2001 a SC E. SA și care

nu a fost contestată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au

declarat și motivat recurs reclamanta C.V. și pârâții Primarul Orașului Eforie

și Orașul Eforie prin Primar.

următoarele critici de nelegalitate, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța a considerat imposibilă restituirea în

natură de către Orașul Eforie prin Primar a terenului în litigiu, prin raportare

la dispozițiile pct. 10 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Însă, pe parcursul soluționării cauze, Orașul

Eforie nu a depus înscrisuri din care să rezulte titlul în baza căruia deține imobilul,

iar SC T.H.R.M.N. SA nu a putut depune autorizația de construcție pentru partea

din imobil edificată pe partea din teren deținută, astfel încât reclamanta este

îndreptățită la restituirea în natură.

Expertiza întocmită în cauză identifică terenul

a cărui restituire în natură se solicită, precizând că 50% din teren este ocupat

de un drum de acces, iar cealaltă parte este ocupată de terasa edificată fără autorizație

a Restaurantului V. aparținând intimatei-pârâte SC T.H.R.M.N. SA.

Or, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001:

„Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate

în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau

demontabile”.

Prin urmare, terenul este liber pentru suprafața

deținută de Orașul Eforie, iar pe suprafața deținută de SC T.H.R.M.N. SA este

edificată o construcție demontabilă (terasă) fără autorizație de construcție.

În ceea ce privește dezlegarea dată în privința

cererii formulate în contradictoriu cu pârâta SC T.H.R.M.N. SA, recurenta arată

că, întrucât excepția tardivității cererii de chemare în judecată raportat

la această pârâtă a fost respinsă de instanță, în cauză nu se mai putea face

aplicarea dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că recurenta

ar fi pierdut dreptul de contestație la momentul expirării termenului de contestare

a deciziei.

Pe de altă parte, nu este real că recurenta nu

a solicitat restituirea în natură și din partea SC T.H.R.M.N. SA, atât timp cât

în toate fazele procesuale recurenta a invocat deținerea fără titlu a bunului de

către acesta intimată.

admiterea recursului în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că s-a făcut

o aplicare greșită a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Una dintre condițiile pe care le impune Legea

nr. 10/2001 este ca bunul imobil să fi fost preluat în mod abuziv de către stat

iar titularul dreptului de proprietate să fi avut această calitate la momentul preluării.

Reclamanta nu a putut depune nici un act juridic

care să ateste deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul

acesteia la data preluării abuzive, așa cum prevede art. 23.1 lit. d) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Lipsa oricărei dovezi și, mai mult, chiar recunoașterea

reclamantei că niciodată imobilul nu a fost preluat de stat reprezintă o certitudine

că imobilul nu poate să fie restituit în baza Legii nr. 10/2001 pentru că nu îndeplinește

condiția cerută de aceasta lege, anume ca el să fi fost preluat abuziv.

Cererile privind restituirea lotului XX din parcelarea

B. au fost soluționate în mod irevocabil prin emiterea deciziilor nr. 141 din

09 mai 2001 și nr. 396 din 23 iulie 2001 de către SC E. SA.

Reclamanta C.V. împreună cu C.S. au solicitat,

prin notificarea nr. 3206 din 20 martie 2001 adresată SC E. SA restituirea în natură

a terenului în suprafață de 517 mp lotul XX din parcelarea B.

Prin decizia nr. 141 din 9 mai 2001, SC E. SA

a soluționat notificarea nr. 3206 din 20 martie 2001 în sensul respingerii solicitării

de restituire în natură a lotului XX pretins de notificatori.

Decizia nr. 141 din 09 mai 2001 a fost comunicată

reclamantei reprezentată de dl D.G. care, în loc să parcurgă procedura legală prevăzută

de Legea nr. 10/2001 și să o conteste în 30 zile, a înțeles să depună la SC

E. SA o nouă notificare, înregistrată sub nr. 709 din 13 iunie 2001, prin care solicită

din nou restituirea, atașând noi înscrisuri.

Cea de-a doua notificare înregistrată cu nr.

709 din 13 iunie 2001 a fost soluționată prin decizia nr. 396 din 23 iulie 2001,

prin care cererea a fost respinsă motivat de faptul că pe teren se afla Hotelul

V. proprietatea SC E. SA, cu precizarea că, pentru a primi despăgubiri, notificatorii

urmează să se adreseze A.P.A.P.S. București, în conformitate cu art. 27 din Legea

nr. 10/2001.

Reclamanții nu au contestat niciodată în instanța

aceste decizii și C.V. a procedat la notificarea A.P.P.A.P.S. în vederea obținerii

restituirii lotului XX.

A mai existat și notificarea nr. 708 din 13

iunie 2001 pe care C.V. și C.S. au înaintat-o Primăriei Orașului Eforie prin care

au solicitat același lucru, respectiv restituirea terenului reprezentând lotul XX

din parcelarea B.

Odată ce notificarea a fost soluționată prin

decizia nr. 141 din 9 mai 2001 a SC E. SA, în sensul respingerii cererii de restituire

în natură a terenului, reclamanta nu mai putea formula prezenta acțiune prin care

să solicite, din nou, restituirea în natură a aceluiași imobil.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt

fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

în natură o solicită este ocupată în proporție de 50% de un drum de acces,

și de 50% de terasa Restaurantului V., aparținând SC T.H.R.M.N. SA.

Consideră însă că, în aceste condiții, este

îndreptățită la restituirea în natură a întregului teren, deoarece, pe de o

parte, Orașul Eforie nu a făcut dovada titlului în baza căruia deține

jumătate din suprafața terenului, iar pe de altă parte, SC T.H.R.M.N. SA nu

a probat că terasa ce ocupă cealaltă jumătate din teren a fost edificată cu autorizație

de construcție.

Susținerile nu pot fi primite.

În ceea ce privește partea din teren deținută

de Orașul Eforie, Înalta Curte constată că instanțele anterioare au făcut

o corectă aplicare a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat

la art. 1 lit. e) din Normele metodologice de punere în aplicare a acestei legi,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Astfel, potrivit normelor menționate, „în

cazul în care

pentru

imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (…),

soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul

se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare

abuzivă”. Or, recurenta nu contestă împrejurarea că parte din terenul a cărui restituire

în natură o solicită se află în patrimoniul statului și nu a administrat probe

care să răstoarne prezumția relativă de preluare abuzivă care rezultă din această

împrejurare.

Pe de altă parte, prevederile art. 9 din Legea

nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, și care

se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege, constând în prevalența restituirii

în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.

Însă, de la acest principiu al prevalenței restituirii

în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a

legii sunt reglementate situații, în care, prin excepție, restituirea bunului nu

poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând

în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale.

Una dintre aceste situații de excepție este cea

prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și vizează cazul în care

terenul este ocupat de servituți legale și alte amenajări de utilitate publică.

Din cuprinsul pct. 10.3 din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250 din 07

martie 2007, rezultă că restituirea în natură nu poate fi dispusă atunci când ar

afecta accesul și utilizarea normală a căilor de acces (străzi, trotuare, parcări

amenajate), a unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol,

electricitate) ori a unor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane

și rurale destinate a deservi nevoile comunității, amenajări de spații verzi, precum

și grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile

legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Din perspectiva acestor norme legale, existența

pe suprafața de teren aflată în patrimoniul Orașului Eforie a unor căi

de acces și a unor utilități subterane, astfel cum a rezultat din probele

administrate în cauză și care nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată

a recursului, împiedică restituirea în natură a respectivei suprafețe de teren

către reclamantă.

În ceea ce privește cealaltă parte a suprafeței

de teren în litigiu, cea pe care se află construită o terasă aparținând

SC T.H.R.M.N. SA, recurenta

susține că soluția pronunțată de instanța de apel nu este legală,

întrucât această suprafață poate fi restituită în natură cât timp nu a fost

probată existența autorizației de construire pentru respectiva terasa.

Susține, totodată, și că terasa reprezintă o construcție demontabilă,

astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Criticile nu sunt fondate.

În prezentul litigiu, cererea de restituire a

suprafeței de teren pe care se află terasa aparținând SC T.H.R.M.N. SA

nu poate fi primită. Recurenta nu contestă calitatea de unitate deținătoare

în accepțiunea Legii nr. 10/2001 a SC T.H.R.M.N. SA și nici împrejurarea

că a inițiat procedura administrativă reglementată de această lege, în contradictoriu

cu unitatea deținătoare, pentru restituirea în natură a suprafeței de

teren pe care o solicită și în prezentul litigiu.

Însă, deși notificarea nr. 3206 din 20

martie 2001 a fost soluționată prin decizia nr. 141 din 09 mai 2001 emisă de

SC E. SA (în prezent, SC T.H.R.M.N. SA), iar notificarea nr. 709 din 13 iunie 2001

a fost soluționată prin decizia nr. 386 din 23 iulie 2001 a aceleiași unități

deținătoare în sensul respingerii cererii de restituire în natură a terenului,

reclamanta nu a urmat procedura judiciară prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

A solicita în prezenta cauză restituirea în natură a terenului înseamnă a eluda

reglementările legale care instituie o procedură obligatorie, în cadrul căreia natura

măsurii reparatorii acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi cenzurată de

instanță.

Pentru aceste motive este irelevant faptul că

ar lipsi autorizația de construire a respectivei terase ori că aceasta ar fi

demontabilă. Aceste susțineri aveau relevanță numai în situația în

care temeinicia cererii de restituire în natură a terenului pe care se află respectiva

terasă putea fi analizată de instanță. Iar această analiză ar fi putut fi efectuată

nu în prezentul litigiu, ci numai în cadrul proceduri judiciare declanșată

în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, dispoziții de care însă reclamanta

nu a înțeles să uzeze.

Nu este relevantă și nici corectă afirmația

recurentei în sensul că respingerea excepției de tardivitate a formulării cererii

de chemare în judecată în prezentul litigiu împiedică aplicarea art. 26 din Legea

nr. 10/2001 sub aspectul dreptului la contestarea deciziilor emise în procedura

Legii nr. 10/2001 de către unitatea deținătoare și al consecințelor

pe care le produce definitivarea, prin necontestare, a măsurilor dispuse prin respectivele

decizii.

Excepția de tardivitate s-a raportat la cererea

de chemare în judecată formulată în prezentul litigiu și care nu a constituit

o contestație împotriva deciziilor nr. 141 din 09 mai 2001 și nr. 396

din 23 iulie 2001 emise de SC E. SA (în prezent, SC T.H.R.M.N. SA), așa cum

în mod corect, se reține prin încheierea de la termenul de judecată din data

de 04 decembrie 2007.

Prin urmare, este irelevantă susținerea recurentei

în sensul că respingerea acestei excepții ar avea consecințe asupra dreptului

său de a contesta deciziile emise în procedura Legii nr. 10/2001 de către unitatea

deținătoare, cât timp în prezenta cauză instanțele nu au fost învestite

cu o contestație împotriva respectivelor decizii, în procedura prevăzută de

art. 26 din Lege.

Pe de altă parte, această susținere este

inexactă. Excepția de tardivitate s-a soluționat, în mod corect, prin

raportare la elementele cererii de chemare în judecată, astfel cum reclamanta a

înțeles să o formuleze în prezentul litigiu. Respingerea acestei excepții

care a vizat prezenta cerere de chemare în judecată nu poate avea efecte asupra

unei alt act de procedură, cu un alt conținut.

Din aceleași considerente, este lipsit de

importanță și aspectul susținut prin motivele de recurs în sensul

că reclamanta ar fi solicitat restituirea în natură a terenului și în contradictoriu

cu SC T.H.R.M.N. SA.

Orașul Eforie prin Primar susțin că hotărârea pronunțată de instanța

de apel este nelegală deoarece reclamanta nu a putut depune nici un act juridic

care să ateste deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul

acesteia la data preluării abuzive, așa cum prevede art. 23.1 lit. d) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007. În

plus, chiar reclamanta recunoaște că niciodată imobilul nu a fost niciodată

preluat de stat.

Susținerile nu sunt întemeiate. În cauză

s-a făcut dovada că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 01

noiembrie 1928 la grefa Tribunalului Ilfov, numitul Ș.C. a cumpărat de la A. și

R.B. lotul nr. XX în suprafață de 517 mp situat în comuna Hasiduluc, jud. Constanța.

Acest lot apare înregistrat în tabloul proprietarilor de terenuri în anii 1940,

ca fiind în proprietatea lui Ș.C. Potrivit certificatului de moștenitor din 08

decembrie 1959 eliberat de Notariatul de Stat al raionului Gh. Gheorghiu Dej, de

pe urma lui C.Ș. (decedat) au rămas moștenitori C.E. în calitate de soție supraviețuitoare

și C.S. în calitate de fiu, cărora le-a revenit câte ¼, respectiv ¾,

din masa succesorală compusă dintr-un teren – loc de casă în suprafață de 517 mp

situat în orașul Eforie, consemnat în actul de vânzare-cumpărare autentificat din

anul 1928 la Tribunalul Ilfov secția notariat ca făcând parte din parcelarea „Dr.

B. parcela/cotul XX”.

Prin certificatul de moștenitor din 29

noiembrie 2007 eliberat de B.N.P. L.L. și E.C. București, rectificat prin încheierea

nr. 18592 din 22 noiembrie 2005, după moartea numitei C.E., intervenită la data

de 04 aprilie 1977, moștenirea lăsată de acesta a revenit fiului său, C.S., C.S.

a decedat la data de 27 februarie 1995, întreaga masă succesorală revenind soției

sale, C.V., în urma renunțării la succesiune a lui C.C.S., fiul celor doi (conform

certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1996 eliberat de B.N.P. L.P.C.).

Prin urmare, reclamanta a făcut dovada, în condițiile

legii, a calității sale de succesoare a fostului proprietar al terenului în

litigiu, iar toate demersurile sale judiciare infirmă afirmația recurentului

în sensul că reclamanta nu ar contesta preluarea abuzivă a bunului de către stat.

Nu pot fi primite nici celelalte critici ale pârâților

vizând nelegalitatea deciziei pentru greșita obligare a acestora la acordarea

în compensare a unor bunuri sau servicii ori de despăgubiri pentru ½ din

suprafața de 517 mp teren pentru care au calitatea de unitate deținătoare,

critici care se întemeiază pe împrejurarea că au fost emise

deciziile nr. 141 din

09 mai 2001 și nr. 396 din 23 iulie 2001 de către de SC E. SA (în prezent,

SC T.H.R.M.N. SA).

Respectivele decizii au vizat partea din teren

pentru care recurenții nu au calitatea de unitate deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001 și, de aceea, emiterea lor este lipsită de relevanță

sub aspectul obligațiilor ce se nasc în sarcina pârâților în temeiul acestei

legi.

În consecință, pentru considerentele expuse,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate,

recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanta C.V., decedată, și continuat de C.C.S. și de pârâții Primarul Orașului

Eforie și Orașul Eforie prin Primar împotriva deciziei civile nr. 37/C din 12 mai

2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie

2015.