ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1848/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 124 din 27 ianuarie 2005 a Tribunalului Constanța, pronunțată în Dosarul nr. 5450/2002, a fost admisă contestația reclamanților S.R. și A.M.N. împotriva dispoziției din 12 septembrie 2002 emise de Viceprimarul orașului Eforie, dispunându-se anularea acesteia și obligarea Primarului orașului Eforie să emită o nouă dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului, Vila „P.” și a terenului aferent de 862 mp, ce a format lotul nr. L1 Eforie Sud, în fosta parcelare M.T., cu următoarele vecinătăți: E-faleza superioară; V-lot. L2; N-lot. L3; S-lot. L4.

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul fondului a reținut, în esență, că imobilul menționat a fost inițial rechiziționat de stat în temeiul Legii nr. 139/1940, ulterior rămânând în posesia statului fără titlu, fără a fi restituit proprietarilor de drept, situație în care sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 de care s-au prevalat reclamanții. Art. 1 din legea specială consacră prevalența restituirii în natură a bunului, prima instanță apreciind măsura ca posibilă. Totodată, tribunalul a constatat că emiterea dispoziției de către Viceprimar, în locul Primarului localității, nu atrage sancțiunea nulității, câtă vreme acest act a fost dispus în acord cu prevederile art. 68 lit. a), art. 71 alin. (1) și art. 79, dar și a art. 82 alin. (1) din Legea nr. 215/2001; totodată, s-a apreciat că, în cauză, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Primarul orașului Eforie.

Împotriva acestei hotărâri pârâtul Primarul orașului Eforie a declarat apel în termen legal, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a criticat soluția prin prisma greșitei rețineri a calității procesuale pasive a autorității locale în privința construcției Vila „P.”, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 2002 încheiat între SC C.S.

SA cu SC M. SRL, suprafața de teren aferentă edificiului, de 480 mp, fiind concesionată către societatea cumpărătoare, conform hotărârii Consiliului Local din 2002. Apelantul pârât a arătat că dispoziția vizând acordarea de despăgubiri în cuantum de 17 . 500 dolari SUA (20 dolari SUA/mp) pentru terenul de 862 mp imposibil a fi restituit în natură este corectă, câtă vreme suprafața de 480 mp a fost concesionată noului titular al dreptului asupra construcției, pe aceasta urmând de altfel a se construi o alee de acces în interiorul campingului, iar pe restul de teren rămas liber nu se poate construi în condițiile Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 453/2001, precum și ale Regulamentului local de urbanism.

Apelantul a mai susținut că acest imobil a fost rechiziționat de stat în anul 1940, bunul neintrând așadar în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și că notificatorii au depus copia actului de vânzare-cumpărare încheiat între C.N.I.D. și M.S., fără transcriere și fără a se face vreo dovadă a gradului de rudenie cu cumpărătorul menționat. Prin decizia civilă nr. 309/C din 23 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, apelul formulat de pârât a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond, contestația a fost respinsă ca neîntemeiată; s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea intimaților reclamanți la plata, către apelantul pârât, a sumei de 550 RON reprezentând cheltuieli de judecată, iar către intervenienții B. a sumei de 2.290 RON, cu același titlu.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că notificarea formulată de petenții S.R., A.A. și A.M.N. în temeiul Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei orașului Eforie și înregistrată din 9 august 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc „D.V.”, a vizat restituirea în natură a imobilului identificat drept Vila „P.” situată în Complexul camping „C.”, cu terenul aferent de 862 mp, care la data naționalizării a aparținut antecesorului lor, M.S., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 octombrie 1924. Curtea de apel a constatat că prima instanță a stabilit corect, pe baza probelor administrate, că reclamanții S.R., A.A. și A.M.N. s-au legitimat ca persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, câtă vreme au probat că bunul a aparținut autorului lor, iar pentru atestarea calității lor de moștenitori a fost emis certificatul din 11 septembrie 2001 de Biroul Notarial Public E. București.

Totodată, probatoriul administrat în cauză a confirmat faptul că această construcție, achiziționată de autorul intimaților reclamanți sub denumirea Vila „I.”, ulterior cunoscută ca Vila „E.” (denumire sub care a și fost rechiziționată în anul 1940), astfel cum reiese din situația fiscală a lotului L1, este aceeași cu cea care în prezent se identifică drept Vila „P.” ce a făcut obiectul notificării, aspect confirmat de expertiza topografică. Prin urmare, instanța de apel a înlăturat ca nefondate criticile formulate prin motivele de apel cu privire la lipsa calității intimaților de persoane îndreptățite ca și cele referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru considerentul preluării bunului în afara perioadei de referință a actului normativ, constatându-se că prima instanță a stabilit în mod corect că imobilul se încadrează în domeniul de aplicare a legii speciale reparatorii.

Prin dispoziția din 12 septembrie 2002 emisă de Viceprimarul orașului Eforie s-a respins cererea de restituire în natură a acestei construcții, cât și a terenului aferent, motivat însă și de faptul că Vila „P.” a făcut obiectul deciziei din 26 aprilie 2002 emise de SC C.S. SA Eforie Sud. În aceste condiții, autoritatea locală a propus măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul de 862 mp imposibil a fi restituit în natură, singurul bun pentru care avea calitatea de persoană deținătoare, la valoarea de 17.500 dolari SUA (20 dolari SUA/mp). Instanța de apel a mai constatat că, anterior promovării contestației împotriva dispoziției din 12 septembrie 2002, reclamanții au primit decizia din 26 aprilie 2002 emisă de SC C.S.

SA Eforie Sud, care a respins cererea de restituire în natură a Vilei „P.” și a terenului de 862 mp aferent (pentru ultimul, cu mențiunea că terenul nu face parte din patrimoniul societății, ci din cel al orașului Eforie). Această decizie, prezentată de altfel în Dosarul nr. 14274/2002 al Judecătoriei Constanța, nu a fost contestată de reclamanți, astfel cum s-a arătat și în ședința din 16 mai 2011, pentru considerentul că imobilul-construcție fusese deja înstrăinat de societate. Vila „P.” a intrat în patrimoniul SC C.S. SA prin Protocolul de predare-primire din 13 noiembrie 2000 încheiat de această societate în procedura de divizare, intervenientei fiindu-i transmis în folosință și terenul aferent activelor turistice preluate.

Ulterior, construcția a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 ianuarie 2002 la Biroul Notarial Public G.P. și E.L.S. către SC M. SRL Constanța, înstrăinare ce s-a realizat cu acordul instituției implicate în privatizare și în baza negocierii directe consemnate prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2001. La data înstrăinării către SC M. SRL Constanța, bunul imobil suferise deja transformări majore legate de capacitatea de cazare, în actul de înstrăinare consemnându-se faptul că imobilul S+P+1E are o suprafață construită de 295 mp și capacitate de cazare de 39 de locuri dispuse în 24 de camere, astfel că acesta, conform raportului de expertiză imobiliară efectuat de expert C.C.

reprezintă un imobil nou față de cel descris în titlul autorului reclamanților, fiind compus din 7 camere, 3 antreuri, o cămară și trei latrine. La rândul său, SC M. SRL înstrăinează activul unei persoane fizice, P.F., cu mențiunea că terenul de 480 mp (parte din lotul L1) este deținut în continuare de către societatea vânzătoare în baza contractului de concesiune din 4 iulie 2002 încheiat cu orașul Eforie, contractul autentificat din 26 septembrie 2002 la Biroul Notarial Public B.C. La data de 24 aprilie 2003 între orașul Eforie și P.F. se încheie un contract de vânzare-cumpărare, privind terenul de 261,22 mp din suprafața totală de 480,15 mp din acest lot, restul de 218,93 mp fiind vândut aceleiași persoane prin contractul autentificat din 18 septembrie 2003 la Biroul Notarial Public J.D.-D.V.

Devenită proprietară asupra construcției și terenului de 480 mp, P.F. înstrăinează acest imobil către intervenienții în interes alăturat apelantului, B.D. și B.J.A., conform contractului autentificat din 22 decembrie 2003 la Biroul Notarial Public F.V. La rândul lor, intervenienții înstrăinează bunul numitului J.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 mai 2005 la Biroul Notarial Public J.D.-D.V. Chestiunea lipsei interesului intervenienților B. în prezentul litigiu, invocată de reclamanți cu ocazia dezbaterilor din 16 mai 2011, nu a fost reținută de instanța de apel, având în vedere caracterul accesoriu al acesteia, întrucât este formulată în interesul apelantului pârât orașul Eforie, pentru susținerea apărărilor acestuia și salvgardarea propriului act translativ care a consacrat transmiterea ulterioară a dreptului de proprietate.

De altfel, aspectul existenței unui interes în proces al intervenienților B., de a susține poziția procesuală a apelantului, a fost clarificat prin încheierea din 21 septembrie 2009, odată cu admiterea în principiu a acestei cereri formulate în calea de atac, fiind totodată probat faptul că intervenienții au formulat separat cerere de chemare în garanție pentru o eventuală evicțiune. În ce privește identificarea exactă a poziționării imobilului s-a efectuat, în cauză o expertiză topografică de către expert S.D., care a relevat poziționarea edificiului cu suprafața construită de 264,98 mp, pe terenul de 862,31 mp; lucrarea a fost completată urmare obiecțiunilor, la termenul din 22 octombrie 2007, iar ulterior, la termenul din 22 februarie 2010 a fost depusă expertiza topo realizată de expert A.F.

Cu privire la legitimitatea intimaților reclamanți de a primi în natură construcția și terenul menționat, soluție adoptată de prima instanță, curtea de apel a reținut următoarele: Intimații reclamanți nu au contestat decizia din 26 aprilie 2002 a Consiliului de Administrație al SC C.S. SA (emisă și comunicată de societatea intervenientă), în condițiile în care la acea dată bunul era deja înstrăinat către SC M. SRL Constanța, conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 2002. În egală măsură, aceștia nu au acționat în sensul invocării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate asupra acestui activ, formulând însă acțiune clasică în revendicare, înregistrată pe rolul instanțelor la 3 mai 2007 (respinsă în fond și apel).

La rândul său, autoritatea locală nu putea dispune asupra măsurilor reparatorii (restituirea în natură sau prin echivalent) pentru un bun pentru care nu a avut nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nici ulterior, calitatea de persoană deținătoare, dispoziția contestată făcând trimitere explicită la decizia societății comerciale care, la 14 februarie 2001, întrunea această calitate.

Instanța de apel a apreciat că această situație nu susține însă apărarea apelantului potrivit cu care, pentru această construcție, urmează să se rețină lipsa calității procesuale a Primarului orașului Eforie, întrucât pentru că problema calității procesuale nu se referă la poziția de persoană deținătoare, ci, în speță, la cea de emitent al dispoziției contestate (având în vedere că atât Primarul, cât și Viceprimarul îndeplinesc în condițiile Legii nr. 10/2001, dar și potrivit atribuțiilor conferite prin Legea nr. 215/2001, obligațiile legate de emiterea dispozițiilor prevăzute de art. 25). Conchizând pe acest aspect, instanța de apel a avut în vedere că, în absența oricărei contestații asupra deciziei societății SC C.S.

SA și în lipsa unei hotărâri judecătorești irevocabile de constatare a nulității actelor translative ale dreptului de proprietate, pronunțate în condițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, intimații reclamanți nu se mai puteau considera îndreptățiți la restituirea în natură a construcției, solicitând obligarea altei entități (în speță, a pârâtului Primarul orașului Eforie) la restituirea ei, după cum nu mai erau îndrituiți să obțină pe calea contestării dispoziției din 12 septembrie 2002, nici măsuri reparatorii prin echivalent.

Acesta a fost și considerentul pentru care a fost respinsă cererea intimaților reclamanți de completare a obiectivelor expertizei tehnice efectuate de expert C.C., formulată la termenul din 20 decembrie 2010, după încuviințarea probei în ședința din 26 aprilie 2010. Potrivit celor deja redate, instanța de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, judecătorul fondului a dat o soluție greșită prin acordarea în natură a imobilului construcție Vila „P.” către reclamanți, câtă vreme la data pronunțării hotărârii, bunul fusese deja înstrăinat intervenienților B., imobil ce a făcut obiectul unor multiple raporturi juridice translative de proprietate.

În ce privește terenul aferent de 862 mp, curtea de apel a reținut că acesta nu poate fi restituit în natură, întrucât atât expertiza S.D., cât și expertiza topografică A.F., atestă faptul că: terenul aferent Vilei este de 480,15 mp, care însă a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 24 aprilie 2003 și, respectiv, din 18 septembrie 2003 la Biroul Notarial Public J.D.-D.V.; o suprafață de 45 mp este afectată unei căi de acces, alee (B-C-F-G), iar o suprafață de 336,85 mp este teren aferent fostei Autoserviri Camping „C.”, care, la rândul său, a făcut obiectul unui act translativ de drepturi către SC G.E. SRL în anul 2001 (adresa din 8 septembrie 2005 a Consiliului Local Eforie și contractul autentificat din 25 octombrie 2001). Adresa din 19 februarie 2010 a autorității locale a confirmat înstrăinarea activului Autoservire Camping „C.” de către SC C.S.

SA societății SC G.E. SRL, terenul aferent fiind dat în folosință cumpărătorului; acest teren este cuprins în planul urbanistic „Camping C.” aprobat prin hotărârea Consiliului Local Eforie din 2001. În aceste condiții, instanța de apel a constatat că propunerea formulată de pârât de acordare de despăgubiri bănești pentru întreaga suprafață (necontestată decât din perspectiva refuzului de restituire în natură) a fost corectă, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (4) teza ultimă și alin. (7) din Legea nr. 10/2001, republicată. Sub aspectul excepției de perimare a cauzei, ridicate în cererea de intervenție a intervenienților B.D. și B.J.A., curtea de apel a reținut că aceasta este neîntemeiată, pentru că, după suspendarea judecății în fond la 15 noiembrie 2002, în acord cu dispozițiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., s-a depus dovada formulării unei cereri de repunere pe rol de către reclamantul A.M.N. prin avocat S.D.A., comunicată Tribunalului Constanța la 18 august 2003. În lipsa dovezilor privind existența unui alt act procesual înregistrat la aceeași instanță în baza trimiterii poștale recomandate, de către o terță persoană (aspecte care în acest caz implică invocarea falsului și a uzului de fals), susținerile legate de inadvertențele de sediu ale cabinetului avocațial al apărătorului părții, ca și de prezența ștampilei unei alte entități la rubrica corespunzătoare a expeditorului nu pot fi apreciate ca suficiente în privința greșitei respingeri de prima instanță a excepției de perimare, prin încheierea din 1 iunie 2004. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții.

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții M.M.O. și A.M.N. împotriva deciziei civile nr. 309/C din 23 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța. A fost casată decizia recurată trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel cu motivarea ca instanța de rejudecare să stabilească cuantumul despăgubirilor ce au fost propuse reclamanților, exclusiv pentru terenul de 862 mp, imposibil de restituit în natură, conform standardelor internaționale de evaluare. S-a reținut că prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind procedura de stabilire a despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În consecință prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2007 nu se aplică dispoziției contestate de către reclamanți. Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 92 C din 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelantul pârât Primarul orașului Eforie împotriva sentinței civile nr. 124 din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 5450/2002, în contradictoriu cu intimații reclamanți M.M.O.și A.M.N. și intimații intervenienți în interes alăturat apelantului pârât Primarul Orașului Eforie, B.D. și B.J.A., prin mandatar B.V., și SC C.S. SA, prin administrator judiciar

R.I. IPURL.

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte contestația formulată. A dispus anularea în parte a dispoziției din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul orașului Eforie în privința pct. 2 și a obligat orașul Eforie către reclamanți la plata sumei de 134.500 RON, cu titlu de despăgubiri. A respins cererea de restituire în natură a imobilului. În considerentele hotărârii, Curtea de apel a reținut următoarele: În baza art. 22 din Legea nr. 10/2001 reclamanții au declanșat procedura administrativă, notificând SC C.S. SA pentru restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 862 m.p. și construcție Vila „P.”. La momentul adoptării Legii nr. 10/2001, SC C.S. SA avea calitatea de unitate deținătoare a activului, Vila „P.”, însă cu privire la teren, avea contract de concesiune încheiat cu unitatea administrativ teritorială.

În baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare (SC C.S. SA) a emis decizia din 26 aprilie 2002, în baza căreia a respins notificarea în integralitatea ei (construcția Vila „P.” activ pentru care se justifică însușirea acesteia de către unitatea deținătoare), însă cu privire la teren le-a indicat notificatorilor să se adreseze orașului Eforie în proprietatea căruia se află terenul. Această decizie nu a fost contestată de către reclamanți și respingerea pretențiilor reclamanților privitor la construcție a intrat, ca atare, în circuitul civil, pretenție care nu poate fi opusă unității administrativ-teritoriale, întrucât la data adoptării Legii nr. 10/2001, nu avea calitatea de unitate deținătoare.

După respingerea notificării de către SC C.S. SA, reclamanții s-au adresat unității administrative-teritoriale, orașului Eforie, cu notificare solicitând restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 862 mp și construcție, Vila „P.”. În baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, Primarul orașului Eforie a emis dispoziția din 12 septembrie 2002, prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului construcție, Vila „P.” și teren în suprafață de 862 mp. S-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc valoare estimativă de 17.500 dolari SUA pentru imobilul reprezentând teren în suprafață de 862 mp, imposibil de restituit în natură. Această dispoziție a fost contestată la Tribunalul Constanța, secția civilă.

În urma administrării probelor, în cele două cicluri procesuale, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul teren în suprafață de 862 mp. Cu privire la construcție, pârâta SC C.S. SA, astfel cum s-a menționat mai sus, a emis decizia din 26 aprilie 2002 prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a construcției, decizie care nu a fost contestată și a intrat în puterea lucrului judecat, astfel că aceștia nu mai pot beneficia de măsuri reparatorii. Întreg imobilul, compus din teren în suprafață de 862 mp și construcția Vila „P.”, a aparținut autorului reclamanților, M.S., și a fost preluat abuziv de către stat conform Legii nr. 139/1940 privind achizițiile publice.

În urma efectuării raportului de expertiză, privitor la teren, s-a stabilit că în urma vânzării succesive către intervenienții în interesul intimatului pârât SC C.S. SA (SC M. SRL, P.F., B.D. și B.J.A.) și ulterior, către J.C., alături de construcție a fost înstrăinat și terenul în suprafață de 480,15 mp din cei 862 mp. Diferența de 336,85 mp nu poate fi restituită în natură, întrucât pe această suprafață a fost edificată o construcție proprietatea unui terț și 45 mp sunt ocupați de o cale de acces. Prin urmare, suprafața de 862 mp nu poate fi restituită în natură, fapt pentru care instanța de apel a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent bănesc, potrivit art. 26 alin. (1) raportat la art. 10 alin. (6) și alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că dispoziția contestată din 12 septembrie 2002 a fost emisă anterior adoptării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cuprinsul acesteia fiind menționat cuantumul despăgubirilor oferite reclamanților, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în mod legal recurenții au susținut că, în cauză, nu sunt incidente efectele obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 52/2007 dată de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Astfel, prin acest recurs în interesul legii s-a stabilit că „Prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

În consecință, prevederile art. 16 din Titlul VII nu sunt incidente cu privire la dispoziția contestată, fapt pentru care instanța supremă a trimis cauza instanței de apel pentru verificarea în baza standardelor internaționale de evaluare a cuantumului despăgubirilor ce au fost propuse reclamanților pentru terenul în suprafață de 862 mp, imposibil de restituit în natură. Conformându-se dispozițiilor instanței supreme, astfel cum prevăd dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a procedat la administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară imobiliară, cu privire la evaluarea terenului în suprafață de 862 mp situat în Eforie Sud, str. D., județul Constanța, avându-se în vedere standardele de evaluare internațională.

În urma efectuării raportului de expertiză s-a stabilit că valoarea terenului este în sumă de 134.500 RON, raport care a fost însușit de părți. Având în vedere considerentele expuse, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte contestația formulată. A dispus anularea în tot a dispoziției din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul orașului Eforie, în privința pct. 2 și a obligat orașul Eforie către reclamanți la plata sumei de 134.500 RON, cu titlu de despăgubiri. A respins cererea de restituire în natură a imobilului-teren în suprafață de 862 mp. Privitor la cererea de suspendare solicitată de către SC C.S.

SA, cu motivarea că prin încheierea nr. 1119 din 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de aceasta, instanța a respins-o având în vedere obiectul cauzei, contestarea dispoziției din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul orașului Eforie, cu privire la teren, care nu are nici-o legătură cu această unitate, și totodată, avându-se în vedere limitele deciziei de casare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul orașului Eforie, care susține că decizia pronunțată a fost dată cu încălcarea legii, fiind incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Motivele de recurs vizează soluția prin care s-a dispus obligarea orașului Eforie să plătească reclamanților suma de 134.500 RON, fiind astfel încălcate prevederile art. 36-art.

40 din Legea nr. 10/2001, în varianta inițială, nemodificată, precum și dispozițiile art. 11-art. 17 din H.G. nr. 614/2001 care aprobă Normele metodologice din 27 iunie 2001 de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicate în M. Of. nr. 379/11.07.2001. După expunerea situației procesului, se susține că în raport de decizia de casare a Înaltei Curți, soluția Curții de Apel materializată în decizia nr. 92/C din 6 noiembrie 2013 este esențial nelegală, în condițiile în care obligă pârâtul să plătească în mod direct reclamanților despăgubiri în sumă de 134.500 RON.

În speță, dispoziția din 12 septembrie 2002, care a fost contestată în termenul legal prevăzut în Legea nr. 10/2001, a fost emisă pe data de 12 septembrie 2002, anterior intrării în vigoare a art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, modalitatea de acordare a despăgubirilor era prevăzută în Capitolul V intitulat „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești”, nemodificat, care reglementează în cuprinsul art. 36-art. 40 modalitatea în care se acordau despăgubirile bănești. Astfel, potrivit acestor reglementări, în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu este posibilă, unitatea deținătoare sau, după caz, primăria transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au sediul, în termen de 60 de zile de la primirea notificării.

Potrivit art. 37, după centralizarea notificărilor și a ofertelor de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturile aveau obligația să transmită centralizatoarele, împreună cu materialele primite, Ministerului Finanțelor Publice, unde, pentru evaluarea despăgubirilor bănești care urmează să fie acordate persoanelor îndreptățite, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii se va constitui prin decizie a primului-ministru o comisie inter-ministerială formată din 2-3 reprezentanți ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Administrației Publice. Legiuitorul a prevăzut în art. 40 că, „pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.

Modalitatea de acordare a despăgubirilor a fost inclusă în Normele metodologice din 27 iunie 2001 de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adoptate prin H.G. nr. 614/2001 publicate în M. Of. nr. 379/11.07.2001. Se observă din cadrul legislativ expus faptul că niciodată autoritatea locală nu a avut obligația legală de a plăti sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în dispozițiile privind restituirea în echivalent bănesc a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001. Prin urmare, Curtea de Apel Constanța în mod nelegal a stabilit în sarcina orașului Eforie obligația de a plăti suma 134.500 RON, în condițiile în care niciun text de lege nu prevede o astfel de obligație de plată.

De altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție, pin decizia de casare a statuat asupra posibilității de reevaluare conform standardelor internaționale a imobilului ce face obiectul notificării, obligația unității deținătoare, în speță, orașul Eforie, fiind aceea de emite o nouă dispoziție prin care să constate dreptul persoanei îndreptățite de a primi cu titlu de despăgubiri suma stabilită prin expertiza întocmită, nicidecum de a plăti această sumă. Decizia Curții de Apel Constanța va trebui analizată și în contextul în care s-au menținut celelalte prevederi ale dispoziției contestate, inclusiv aceea de la art. 3 unde se prevede că „dispoziția va fi comunicată Prefecturii Constanța pentru acordarea despăgubirilor bănești”.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, în sensul considerațiilor ce succed. Singura critică formulată în recurs se referă la faptul că, în mod greșit instanța de apel a stabilit în sarcina recurentului pârât Primarul orașului Eforie obligația de a plăti reclamanților suma de 134.500 RON, și este întemeiată, Înalta Curte constatând că s-a făcut o greșită aplicare a textelor de lege incidente în cauză. În speță s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că dispoziția din 12 septembrie 2002, în cuprinsul căreia este menționat cuantumul despăgubirilor oferite persoanelor îndreptățite, fiind emisă anterior adoptării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu sunt incidente efectele obligatorii ale deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 dată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Prin această decizie instanța supremă a stabilit că prevederile cuprinse în Titlul VII, Capitolul V, art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Prin urmare, dispozițiile/deciziile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi (iulie 2005), urmare a atacării lor cu contestație, rămân supuse controlului instanțelor judecătorești sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii actului contestat.

În acest context, constatând inaplicabilitatea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și conformându-se deciziei de casare a instanței supreme, astfel cum prevăd dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, în rejudecare, a procedat la evaluarea terenului în suprafață de 862 mp situat în Eforie Sud, str. D., avându-se în vedere standardele de evaluare internațională. S-a efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit că valoarea terenului este în sumă de 134.500 RON, context în care s-a dispus anularea dispoziției din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul orașului Eforie, în privința pct. 2 și obligarea pârâtului orașul Eforie către reclamanți la plata sumei de 134.500 RON cu titlu de despăgubiri.

Soluția este greșită în partea referitoare la obligarea directă a recurentului pârât la plata unei sume bănești, încălcându-se astfel dispozițiile care reglementează obligația legală a unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii reale a imobilului, câtă vreme a considerat că restituirea lui în natură nu este posibilă.

Din cuprinsul prevederilor art. 21 alin. (4), art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, în condițiile acestui act normativ, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să propună persoanei îndreptățite acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În speță, contestația formulată împotriva dispoziției din 12 septembrie 2002 a fost înregistrată la secția civilă a tribunalului competent la data de 25 octombrie 2002, fiind incidentă Legea nr. 10/2001, în forma inițială, aplicabilă de la 14 februarie 2001 până la 4 aprilie 2005, în care era prevăzută modalitatea de acordare a despăgubirilor în Capitolul V, intitulat „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești”, unde, în cuprinsul art. 36-art. 40 se reglementa modalitatea în care se acordau despăgubirile bănești. Potrivit acestor reglementări, în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu este posibilă, unitatea deținătoare sau, după caz, Primăria transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au sediul, în termen de 60 de zile de la primirea notificării.

În acest sens se reține că, în mod legal, recurentul pârât a susținut că decizia Curții de Apel va trebui analizată și în contextul în care s-au menținut celelalte prevederi ale dispoziției contestate, inclusiv aceea de la art. 3 unde se prevede că „dispoziția va fi comunicată Prefecturii Constanța pentru acordarea despăgubirilor bănești”. Concluzionând, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul că va obliga pârâtul să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru teren, în valoare de 134.500 RON. Se vor menține restul dispozițiilor deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Primarul orașului Eforie împotriva deciziei civile nr. 92 C din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că obligă pârâtul să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru teren, în valoare de 134.500 RON. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014.