ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1848/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1848/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând, în
condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;
Prin sentința civilă nr. 124 din 27 ianuarie
2005 a Tribunalului Constanța, pronunțată în Dosarul nr. 5450/2002, a fost
admisă contestația reclamanților S.R. și A.M.N. împotriva dispoziției din 12
septembrie 2002 emise de Viceprimarul orașului Eforie, dispunându-se anularea acesteia
și obligarea Primarului orașului Eforie să emită o nouă dispoziție în temeiul
Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului, Vila „P.” și a
terenului aferent de 862 mp, ce a format lotul nr. L1 Eforie Sud, în fosta
parcelare M.T., cu următoarele vecinătăți: E-faleza superioară; V-lot. L2; N-lot.
L3; S-lot. L4.
Pentru a pronunța
această soluție, judecătorul fondului a reținut, în esență, că imobilul
menționat a fost inițial rechiziționat de stat în temeiul Legii nr. 139/1940,
ulterior rămânând în posesia statului fără titlu, fără a fi restituit
proprietarilor de drept, situație în care sunt incidente dispozițiile Legii nr.
10/2001 de care s-au prevalat reclamanții.
Art. 1 din legea
specială consacră prevalența restituirii în natură a bunului, prima instanță
apreciind măsura ca posibilă.
Totodată, tribunalul
a constatat că emiterea dispoziției de către Viceprimar, în locul Primarului
localității, nu atrage sancțiunea nulității, câtă vreme acest act a fost dispus
în acord cu prevederile art. 68 lit. a), art. 71 alin. (1) și art. 79, dar și a
art. 82 alin. (1) din Legea nr. 215/2001; totodată, s-a apreciat că, în cauză,
calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Primarul orașului Eforie.
Împotriva acestei
hotărâri pârâtul Primarul orașului Eforie a declarat apel în termen legal,
criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
S-a criticat soluția
prin prisma greșitei rețineri a calității procesuale pasive a autorității
locale în privința construcției Vila „P.”, care a făcut obiectul contractului
de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 2002 încheiat între SC C.S. SA cu SC M.
SRL, suprafața de teren aferentă edificiului, de 480 mp, fiind concesionată
către societatea cumpărătoare, conform hotărârii Consiliului Local din 2002.
Apelantul pârât a
arătat că dispoziția vizând acordarea de despăgubiri în cuantum de
17
.
500 dolari SUA (20
dolari SUA/mp) pentru terenul de 862 mp imposibil a fi restituit în natură este
corectă, câtă vreme suprafața de 480 mp a fost concesionată noului titular al dreptului
asupra construcției, pe aceasta urmând de altfel a se construi o alee de acces
în interiorul campingului, iar pe restul de teren rămas liber nu se poate
construi în condițiile Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 453/2001, precum și
ale Regulamentului local de urbanism.
Apelantul a mai susținut
că acest imobil a fost rechiziționat de stat în anul 1940, bunul neintrând așadar
în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și că notificatorii au depus copia
actului de vânzare-cumpărare încheiat între C.N.I.D. și M.S., fără transcriere și
fără a se face vreo dovadă a gradului de rudenie cu cumpărătorul menționat.
Prin decizia civilă
nr. 309/C din 23 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,
litigii de muncă și asigurări sociale, apelul formulat de pârât a fost admis, sentința
apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond, contestația a fost respinsă ca neîntemeiată;
s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea
intimaților reclamanți la plata, către apelantul pârât, a sumei de 550 RON reprezentând
cheltuieli de judecată, iar către intervenienții B. a sumei de 2.290 RON, cu același
titlu.
Pentru a decide în acest
sens, instanța de apel a reținut că notificarea formulată de petenții S.R., A.A.
și A.M.N. în temeiul Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei orașului Eforie și înregistrată
din 9 august 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc „D.V.”, a vizat restituirea
în natură a imobilului identificat drept Vila „P.” situată în Complexul camping
„C.”, cu terenul aferent de 862 mp, care la data naționalizării a aparținut antecesorului
lor, M.S., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22
octombrie 1924.
Curtea de apel a constatat
că prima instanță a stabilit corect, pe baza probelor administrate, că reclamanții
S.R., A.A. și A.M.N. s-au legitimat ca persoane îndreptățite în sensul Legii
nr. 10/2001, câtă vreme au probat că bunul a aparținut autorului lor, iar pentru
atestarea calității lor de moștenitori a fost emis certificatul din 11
septembrie 2001 de Biroul Notarial Public E. București.
Totodată, probatoriul
administrat în cauză a confirmat faptul că această construcție, achiziționată de
autorul intimaților reclamanți sub denumirea Vila „I.”, ulterior cunoscută ca Vila
„E.” (denumire sub care a și fost rechiziționată în anul 1940), astfel cum reiese
din situația fiscală a lotului L1, este aceeași cu cea care în prezent se identifică
drept Vila „P.” ce a făcut obiectul notificării, aspect confirmat de expertiza topografică.
Prin urmare, instanța
de apel a înlăturat ca nefondate criticile formulate prin motivele de apel cu privire
la lipsa calității intimaților de persoane îndreptățite ca și cele referitoare la
inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru considerentul preluării
bunului în afara perioadei de referință a actului normativ, constatându-se că prima
instanță a stabilit în mod corect că imobilul se încadrează în domeniul de aplicare
a legii speciale reparatorii.
Prin dispoziția din
12 septembrie 2002 emisă de Viceprimarul orașului Eforie s-a respins cererea de
restituire în natură a acestei construcții, cât și a terenului aferent, motivat
însă și de faptul că Vila „P.” a făcut obiectul deciziei din 26 aprilie 2002 emise
de SC C.S. SA Eforie Sud. În aceste condiții, autoritatea locală a propus măsuri
reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul de 862 mp imposibil a fi restituit
în natură, singurul bun pentru care avea calitatea de persoană deținătoare, la valoarea
de 17.500 dolari SUA (20 dolari SUA/mp).
Instanța de apel a mai
constatat că, anterior promovării contestației împotriva dispoziției din 12
septembrie 2002, reclamanții au primit decizia din 26 aprilie 2002 emisă de SC
C.S. SA Eforie Sud, care a respins cererea de restituire în natură a Vilei „P.”
și a terenului de 862 mp aferent (pentru ultimul, cu mențiunea că terenul nu face
parte din patrimoniul societății, ci din cel al orașului Eforie). Această decizie,
prezentată de altfel în Dosarul nr. 14274/2002 al Judecătoriei Constanța, nu a fost
contestată de reclamanți, astfel cum s-a arătat și în ședința din 16 mai 2011, pentru
considerentul că imobilul-construcție fusese deja înstrăinat de societate.
Vila „P.” a intrat în
patrimoniul SC C.S. SA prin Protocolul de predare-primire din 13 noiembrie 2000
încheiat de această societate în procedura de divizare, intervenientei fiindu-i
transmis în folosință și terenul aferent activelor turistice preluate.
Ulterior, construcția
a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14
ianuarie 2002 la Biroul Notarial Public G.P. și E.L.S. către SC M. SRL Constanța,
înstrăinare ce s-a realizat cu acordul instituției implicate în privatizare și în
baza negocierii directe consemnate prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2001.
La data înstrăinării către
SC M. SRL Constanța, bunul imobil suferise deja transformări majore legate de capacitatea
de cazare, în actul de înstrăinare consemnându-se faptul că imobilul S+P+1E are
o suprafață construită de 295 mp și capacitate de cazare de 39 de locuri dispuse
în 24 de camere, astfel că acesta, conform raportului de expertiză imobiliară efectuat
de expert C.C. reprezintă un imobil nou față de cel descris în titlul autorului
reclamanților, fiind compus din 7 camere, 3 antreuri, o cămară și trei latrine.
La rândul său, SC M.
SRL înstrăinează activul unei persoane fizice, P.F., cu mențiunea că terenul de
480 mp (parte din lotul L1) este deținut în continuare de către societatea vânzătoare
în baza contractului de concesiune din 4 iulie 2002 încheiat cu orașul Eforie, contractul
autentificat din 26 septembrie 2002 la Biroul Notarial Public B.C.
La data de 24 aprilie
2003 între orașul Eforie și P.F. se încheie un contract de vânzare-cumpărare, privind
terenul de 261,22 mp din suprafața totală de 480,15 mp din acest lot, restul de
218,93 mp fiind vândut aceleiași persoane prin contractul autentificat din 18
septembrie 2003 la Biroul Notarial Public J.D.-D.V.
Devenită proprietară asupra
construcției și terenului de 480 mp, P.F. înstrăinează acest imobil către intervenienții
în interes alăturat apelantului, B.D. și B.J.A., conform contractului autentificat
din 22 decembrie 2003 la Biroul Notarial Public F.V. La rândul lor, intervenienții
înstrăinează bunul numitului J.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat
din 9 mai 2005 la Biroul Notarial Public J.D.-D.V.
Chestiunea lipsei interesului
intervenienților B. în prezentul litigiu, invocată de reclamanți cu ocazia dezbaterilor
din 16 mai 2011, nu a fost reținută de instanța de apel, având în vedere caracterul
accesoriu al acesteia, întrucât este formulată în interesul apelantului pârât orașul
Eforie, pentru susținerea apărărilor acestuia și salvgardarea propriului act translativ
care a consacrat transmiterea ulterioară a dreptului de proprietate.
De altfel, aspectul existenței
unui interes în proces al intervenienților B., de a susține poziția procesuală a
apelantului, a fost clarificat prin încheierea din 21 septembrie 2009, odată cu
admiterea în principiu a acestei cereri formulate în calea de atac, fiind totodată
probat faptul că intervenienții au formulat separat cerere de chemare în garanție
pentru o eventuală evicțiune.
În ce privește identificarea
exactă a poziționării imobilului s-a efectuat, în cauză o expertiză topografică
de către expert S.D., care a relevat poziționarea edificiului cu suprafața construită
de 264,98 mp, pe terenul de 862,31 mp; lucrarea a fost completată urmare obiecțiunilor,
la termenul din 22 octombrie 2007, iar ulterior, la termenul din 22 februarie 2010
a fost depusă expertiza topo realizată de expert A.F.
Cu privire la legitimitatea
intimaților reclamanți de a primi în natură construcția și terenul menționat, soluție
adoptată de prima instanță, curtea de apel a reținut următoarele:
Intimații reclamanți nu
au contestat decizia din 26 aprilie 2002 a Consiliului de Administrație al SC
C.S. SA (emisă și comunicată de societatea intervenientă), în condițiile în care
la acea dată bunul era deja înstrăinat către SC M. SRL Constanța, conform contractului
de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 2002. În egală măsură, aceștia nu au acționat
în sensul invocării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate asupra
acestui activ, formulând însă acțiune clasică în revendicare, înregistrată pe rolul
instanțelor la 3 mai 2007 (respinsă în fond și apel).
La rândul său, autoritatea
locală nu putea dispune asupra măsurilor reparatorii (restituirea în natură sau
prin echivalent) pentru un bun pentru care nu a avut nici la data intrării în vigoare
a Legii nr. 10/2001 și nici ulterior, calitatea de persoană deținătoare, dispoziția
contestată făcând trimitere explicită la decizia societății comerciale care, la
14 februarie 2001, întrunea această calitate.
Instanța de apel a apreciat
că această situație nu susține însă apărarea apelantului potrivit cu care, pentru
această construcție, urmează să se rețină lipsa calității procesuale a Primarului
orașului Eforie, întrucât pentru că problema calității procesuale nu se referă la
poziția de persoană deținătoare, ci, în speță, la cea de emitent al dispoziției
contestate (având în vedere că atât Primarul, cât și Viceprimarul îndeplinesc în
condițiile Legii nr. 10/2001, dar și potrivit atribuțiilor conferite prin Legea
nr. 215/2001, obligațiile legate de emiterea dispozițiilor prevăzute de art. 25).
Conchizând pe acest aspect,
instanța de apel a avut în vedere că, în absența oricărei contestații asupra deciziei
societății SC C.S. SA și în lipsa unei hotărâri judecătorești irevocabile de constatare
a nulității actelor translative ale dreptului de proprietate, pronunțate în condițiile
art. 46 din Legea nr. 10/2001, intimații reclamanți nu se mai puteau considera îndreptățiți
la restituirea în natură a construcției, solicitând obligarea altei entități (în
speță, a pârâtului Primarul orașului Eforie) la restituirea ei, după cum nu mai
erau îndrituiți să obțină pe calea contestării dispoziției din 12 septembrie 2002,
nici măsuri reparatorii prin echivalent.
Acesta a fost și considerentul
pentru care a fost respinsă cererea intimaților reclamanți de completare a obiectivelor
expertizei tehnice efectuate de expert C.C., formulată la termenul din 20
decembrie 2010, după încuviințarea probei în ședința din 26 aprilie 2010.
Potrivit celor deja redate,
instanța de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, judecătorul fondului
a dat o soluție greșită prin acordarea în natură a imobilului construcție Vila „P.”
către reclamanți, câtă vreme la data pronunțării hotărârii, bunul fusese deja înstrăinat
intervenienților B., imobil ce a făcut obiectul unor multiple raporturi juridice
translative de proprietate.
În ce privește terenul
aferent de 862 mp, curtea de apel a reținut că acesta nu poate fi restituit în natură,
întrucât atât expertiza S.D., cât și expertiza topografică A.F., atestă faptul că:
terenul aferent Vilei este de 480,15 mp, care însă a făcut obiectul contractelor
de vânzare-cumpărare din 24 aprilie 2003 și, respectiv, din 18 septembrie 2003 la
Biroul Notarial Public J.D.-D.V.; o suprafață de 45 mp este afectată unei căi de
acces, alee (B-C-F-G), iar o suprafață de 336,85 mp este teren aferent fostei Autoserviri
Camping „C.”, care, la rândul său, a făcut obiectul unui act translativ de drepturi
către SC G.E. SRL în anul 2001 (adresa din 8 septembrie 2005 a Consiliului Local
Eforie și contractul autentificat din 25 octombrie 2001).
Adresa din 19
februarie 2010 a autorității locale a confirmat înstrăinarea activului Autoservire
Camping „C.” de către SC C.S. SA societății SC G.E. SRL, terenul aferent fiind dat
în folosință cumpărătorului; acest teren este cuprins în planul urbanistic „Camping
C.” aprobat prin hotărârea Consiliului Local Eforie din 2001.
În aceste condiții, instanța
de apel a constatat că propunerea formulată de pârât de acordare de despăgubiri
bănești pentru întreaga suprafață (necontestată decât din perspectiva refuzului
de restituire în natură) a fost corectă, fiind în acord cu dispozițiile art. 1
alin. (2), art. 10 alin. (4) teza ultimă și alin. (7) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Sub aspectul excepției
de perimare a cauzei, ridicate în cererea de intervenție a intervenienților B.D.
și B.J.A., curtea de apel a reținut că aceasta este neîntemeiată, pentru că, după
suspendarea judecății în fond la 15 noiembrie 2002, în acord cu dispozițiile
art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a depus dovada formulării unei cereri
de repunere pe rol de către reclamantul A.M.N. prin avocat S.D.A., comunicată Tribunalului
Constanța la 18 august 2003.
În lipsa dovezilor privind
existența unui alt act procesual înregistrat la aceeași instanță în baza trimiterii
poștale recomandate, de către o terță persoană (aspecte care în acest caz implică
invocarea falsului și a uzului de fals), susținerile legate de inadvertențele de
sediu ale cabinetului avocațial al apărătorului părții, ca și de prezența ștampilei
unei alte entități la rubrica corespunzătoare a expeditorului nu pot fi apreciate
ca suficiente în privința greșitei respingeri de prima instanță a excepției de perimare,
prin încheierea din 1 iunie 2004.
Împotriva acestei decizii
au declarat recurs, în termen legal, reclamanții.
Înalta Curte de Casație
și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții M.M.O. și A.M.N. împotriva
deciziei civile nr. 309/C din 23 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.
A fost casată decizia
recurată trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel cu motivarea
ca instanța de rejudecare să stabilească cuantumul despăgubirilor ce au fost propuse
reclamanților, exclusiv pentru terenul de 862 mp, imposibil de restituit în natură,
conform standardelor internaționale de evaluare.
S-a reținut că prevederile
art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind procedura de stabilire a despăgubirilor,
nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,
contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 247/2005.
În consecință prevederile
art. 16 din Legea nr. 247/2007 nu se aplică dispoziției contestate de către reclamanți.
Rejudecând cauza, prin
decizia civilă nr. 92 C din 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I
civilă, a admis apelul declarat de apelantul pârât Primarul orașului Eforie împotriva
sentinței civile nr. 124 din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța
în Dosarul nr. 5450/2002, în contradictoriu cu intimații reclamanți M.M.O.și A.M.N.
și intimații intervenienți în interes alăturat apelantului pârât Primarul Orașului
Eforie, B.D. și B.J.A., prin mandatar B.V., și SC C.S. SA, prin administrator judiciar
R.I. IPURL.
A schimbat în tot sentința
apelată, în sensul că a admis în parte contestația formulată.
A dispus anularea în parte
a dispoziției din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul orașului Eforie în privința
pct. 2 și a obligat orașul Eforie către reclamanți la plata sumei de 134.500 RON,
cu titlu de despăgubiri.
A respins cererea de restituire
în natură a imobilului.
În considerentele hotărârii,
Curtea de apel a reținut următoarele:
În baza art. 22 din Legea
nr. 10/2001 reclamanții au declanșat procedura administrativă, notificând SC
C.S. SA pentru restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață
de 862 m.p. și construcție Vila „P.”.
La momentul adoptării
Legii nr. 10/2001, SC C.S. SA avea calitatea de unitate deținătoare a activului,
Vila „P.”, însă cu privire la teren, avea contract de concesiune încheiat cu unitatea
administrativ teritorială.
În baza art. 25 din Legea
nr. 10/2001, unitatea deținătoare (SC C.S. SA) a emis decizia din 26 aprilie 2002,
în baza căreia a respins notificarea în integralitatea ei (construcția Vila „P.”
activ pentru care se justifică însușirea acesteia de către unitatea deținătoare),
însă cu privire la teren le-a indicat notificatorilor să se adreseze orașului Eforie
în proprietatea căruia se află terenul.
Această decizie nu a fost
contestată de către reclamanți și respingerea pretențiilor reclamanților privitor
la construcție a intrat, ca atare, în circuitul civil, pretenție care nu poate fi
opusă unității administrativ-teritoriale, întrucât la data adoptării Legii nr. 10/2001,
nu avea calitatea de unitate deținătoare.
După respingerea notificării
de către SC C.S. SA, reclamanții s-au adresat unității administrative-teritoriale,
orașului Eforie, cu notificare solicitând restituirea în natură a imobilului compus
din teren în suprafață de 862 mp și construcție, Vila „P.”.
În baza art. 25 din Legea
nr. 10/2001, Primarul orașului Eforie a emis dispoziția din 12 septembrie 2002,
prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului construcție, Vila
„P.” și teren în suprafață de 862 mp.
S-a propus acordarea de
măsuri reparatorii prin echivalent bănesc valoare estimativă de 17.500 dolari
SUA pentru imobilul reprezentând teren în suprafață de 862 mp, imposibil de restituit
în natură.
Această dispoziție a fost
contestată la Tribunalul Constanța, secția civilă.
În urma administrării
probelor, în cele două cicluri procesuale, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat
că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent
bănesc pentru imobilul teren în suprafață de 862 mp.
Cu privire la construcție,
pârâta SC C.S. SA, astfel cum s-a menționat mai sus, a emis decizia din 26
aprilie 2002 prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a construcției,
decizie care nu a fost contestată și a intrat în puterea lucrului judecat, astfel
că aceștia nu mai pot beneficia de măsuri reparatorii.
Întreg imobilul, compus
din teren în suprafață de 862 mp și construcția Vila „P.”, a aparținut autorului
reclamanților, M.S., și a fost preluat abuziv de către stat conform Legii nr. 139/1940
privind achizițiile publice.
În urma efectuării raportului
de expertiză, privitor la teren, s-a stabilit că în urma vânzării succesive către
intervenienții în interesul intimatului pârât SC C.S. SA (SC M. SRL, P.F., B.D.
și B.J.A.) și ulterior, către J.C., alături de construcție a fost înstrăinat și
terenul în suprafață de 480,15 mp din cei 862 mp.
Diferența de 336,85 mp
nu poate fi restituită în natură, întrucât pe această suprafață a fost edificată
o construcție proprietatea unui terț și 45 mp sunt ocupați de o cale de acces.
Prin urmare, suprafața
de 862 mp nu poate fi restituită în natură, fapt pentru care instanța de apel a
stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent bănesc,
potrivit art. 26 alin. (1) raportat la art. 10 alin. (6) și alin. (7) din Legea
nr. 10/2001.
Având în vedere că dispoziția
contestată din 12 septembrie 2002 a fost emisă anterior adoptării Titlului VII din
Legea nr. 247/2005, în cuprinsul acesteia fiind menționat cuantumul despăgubirilor
oferite reclamanților, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în mod legal
recurenții au susținut că, în cauză, nu sunt incidente efectele obligatorii ale
deciziei în interesul legii nr. 52/2007 dată de către secțiile unite ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Astfel, prin acest recurs
în interesul legii s-a stabilit că „Prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din
Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor,
nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,
contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 247/2005”.
În consecință,
prevederile art. 16 din Titlul VII nu sunt incidente cu privire la dispoziția contestată,
fapt pentru care instanța supremă a trimis cauza instanței de apel pentru verificarea
în baza standardelor internaționale de evaluare a cuantumului despăgubirilor ce
au fost propuse reclamanților pentru terenul în suprafață de 862 mp, imposibil de
restituit în natură.
Conformându-se
dispozițiilor instanței supreme, astfel cum prevăd dispozițiile art. 315 alin. (1)
C. proc. civ., instanța de apel a procedat la administrarea probei cu expertiză
tehnică judiciară imobiliară, cu privire la evaluarea terenului în suprafață de
862 mp situat în Eforie Sud, str. D., județul Constanța, avându-se în vedere standardele
de evaluare internațională.
În urma efectuării
raportului de expertiză s-a stabilit că valoarea terenului este în sumă de 134.500
RON, raport care a fost însușit de părți.
Având în vedere
considerentele expuse, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul, a
schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte contestația formulată.
A dispus anularea
în tot a dispoziției din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul orașului Eforie, în
privința pct. 2 și a obligat orașul Eforie către reclamanți la plata sumei de 134.500
RON, cu titlu de despăgubiri.
A respins
cererea de restituire în natură a imobilului-teren în suprafață de 862 mp.
Privitor la
cererea de suspendare solicitată de către SC C.S. SA, cu motivarea că prin încheierea
nr. 1119 din 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care s-a dispus
deschiderea procedurii insolvenței față de aceasta, instanța a respins-o având în
vedere obiectul cauzei, contestarea dispoziției din 12 septembrie 2002 emisă de
Primarul orașului Eforie, cu privire la teren, care nu are nici-o legătură cu această
unitate, și totodată, avându-se în vedere limitele deciziei de casare.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,
pârâtul Primarul orașului
Eforie, care susține că decizia pronunțată a fost dată cu încălcarea legii, fiind
incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivele de recurs
vizează soluția prin care s-a dispus obligarea orașului Eforie
să plătească reclamanților suma de 134.500 RON, fiind astfel încălcate prevederile
art. 36-art. 40 din Legea nr. 10/2001, în varianta inițială, nemodificată, precum
și dispozițiile art. 11-art. 17 din H.G. nr. 614/2001 care aprobă Normele metodologice
din 27 iunie 2001 de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicate
în M. Of. nr. 379/11.07.2001.
După expunerea
situației procesului, se susține că în raport de decizia de casare a Înaltei Curți,
soluția Curții de Apel materializată în decizia nr. 92/C din 6 noiembrie 2013 este
esențial nelegală, în condițiile în care obligă pârâtul să plătească în mod direct
reclamanților despăgubiri în sumă de 134.500 RON.
În speță,
dispoziția din 12 septembrie 2002, care a fost contestată în termenul legal prevăzut
în Legea nr. 10/2001, a fost emisă pe data de 12 septembrie 2002, anterior intrării
în vigoare a art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, modalitatea
de acordare a despăgubirilor era prevăzută în Capitolul V intitulat „Măsuri reparatorii
prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești”, nemodificat, care reglementează
în cuprinsul art. 36-art. 40 modalitatea în care se acordau despăgubirile bănești.
Astfel, potrivit
acestor reglementări, în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea
în natură, dar aceasta nu este posibilă, unitatea deținătoare sau, după caz, primăria
transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor
bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au sediul, în termen de 60 de zile
de la primirea notificării.
Potrivit
art. 37, după centralizarea notificărilor și a ofertelor de acordare a despăgubirilor
bănești, prefecturile aveau obligația să transmită centralizatoarele, împreună cu
materialele primite, Ministerului Finanțelor Publice, unde, pentru evaluarea despăgubirilor
bănești care urmează să fie acordate persoanelor îndreptățite, în termen de 6 luni
de la data intrării în vigoare a legii se va constitui prin decizie a primului-ministru
o comisie inter-ministerială formată din 2-3 reprezentanți ai Ministerului Lucrărilor
Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului
Administrației Publice.
Legiuitorul
a prevăzut în art. 40 că, „pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de
un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor,
prin lege specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare
a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.
Modalitatea
de acordare a despăgubirilor a fost inclusă în Normele metodologice din 27
iunie 2001 de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adoptate prin H.G.
nr. 614/2001 publicate în M. Of. nr. 379/11.07.2001.
Se observă
din cadrul legislativ expus faptul că niciodată autoritatea locală nu a avut obligația
legală de a plăti sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în dispozițiile privind
restituirea în echivalent bănesc a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001.
Prin urmare,
Curtea de Apel Constanța în mod nelegal a stabilit în sarcina orașului Eforie obligația
de a plăti suma 134.500 RON, în condițiile în care niciun text de lege nu prevede
o astfel de obligație de plată.
De altfel
și Înalta Curte de Casație și Justiție, pin decizia de casare a statuat asupra posibilității
de reevaluare conform standardelor internaționale a imobilului ce face obiectul
notificării, obligația unității deținătoare, în speță, orașul Eforie, fiind aceea
de emite o nouă dispoziție prin care să constate dreptul persoanei îndreptățite
de a primi cu titlu de despăgubiri suma stabilită prin expertiza întocmită, nicidecum
de a plăti această sumă.
Decizia Curții
de Apel Constanța va trebui analizată și în contextul în care s-au menținut celelalte
prevederi ale dispoziției contestate, inclusiv aceea de la art. 3 unde se prevede
că „dispoziția va fi comunicată Prefecturii Constanța pentru acordarea despăgubirilor
bănești”.
Examinând recursul prin
prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, în sensul considerațiilor
ce succed.
Singura critică
formulată în recurs se
referă
la faptul că, în mod greșit instanța de apel a stabilit în sarcina recurentului
pârât Primarul orașului Eforie
obligația de a plăti reclamanților
suma de 134.500 RON, și este întemeiată,
Înalta Curte constatând că s-a făcut
o greșită aplicare a textelor de lege incidente în cauză.
În speță s-a statuat,
cu putere de lucru judecat, că dispoziția din 12 septembrie 2002, în cuprinsul căreia
este menționat cuantumul despăgubirilor oferite persoanelor îndreptățite, fiind
emisă anterior adoptării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu sunt incidente
efectele obligatorii ale deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 dată de secțiile unite
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Prin această decizie instanța
supremă a stabilit că prevederile cuprinse în Titlul VII, Capitolul V, art. 16 și
urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor,
nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,
contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, dispozițiile/deciziile
care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi (iulie
2005), urmare a atacării lor cu contestație, rămân supuse controlului instanțelor
judecătorești sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au
fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile Legii
nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii actului contestat.
În acest context, constatând
inaplicabilitatea
prevederilor art. 16 din Titlul VII
al Legii nr. 247/2005
și conformându-se deciziei de casare
a instanței supreme, astfel cum prevăd dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.
civ., instanța de apel, în rejudecare, a procedat la evaluarea terenului în suprafață
de 862 mp situat în Eforie Sud, str. D., avându-se în vedere standardele de evaluare
internațională. S-a efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit că valoarea
terenului este în sumă de 134.500 RON, context în care s-a dispus anularea dispoziției
din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul orașului Eforie, în privința pct. 2 și
obligarea pârâtului orașul Eforie către reclamanți la plata sumei de 134.500 RON
cu titlu de despăgubiri.
Soluția este greșită în
partea referitoare la obligarea directă a recurentului pârât la plata unei sume
bănești, încălcându-se astfel dispozițiile care reglementează obligația legală a
unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată asupra
cererii de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii reale a imobilului,
câtă vreme a considerat că restituirea lui în natură nu este posibilă.
Din cuprinsul prevederilor
art. 21 alin. (4), art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001 rezultă că, în condițiile acestui act normativ, în cazul în care
restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau entitatea învestită
potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau dispoziție
motivată, să propună persoanei îndreptățite acordarea de despăgubiri în condițiile
legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor
preluate în mod abuziv.
În speță, contestația
formulată împotriva dispoziției din 12 septembrie 2002 a fost înregistrată la secția
civilă a tribunalului competent la data de 25 octombrie 2002, fiind incidentă Legea
nr. 10/2001, în forma inițială, aplicabilă de la 14 februarie 2001 până la 4
aprilie 2005, în care
era prevăzută
modalitatea de acordare a despăgubirilor în Capitolul V, intitulat
„Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești”, unde, în
cuprinsul art. 36-art. 40 se reglementa modalitatea în care se acordau despăgubirile
bănești.
Potrivit acestor
reglementări, în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea în
natură, dar aceasta nu este posibilă, unitatea deținătoare sau, după caz, Primăria
transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor
bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au sediul, în termen de 60 de zile
de la primirea notificării.
În acest sens
se reține
că, în mod legal, recurentul pârât a susținut că
decizia
Curții de Apel va trebui analizată și în contextul în care s-au menținut celelalte
prevederi ale dispoziției contestate, inclusiv aceea de la art. 3 unde se prevede
că „dispoziția va fi comunicată Prefecturii Constanța pentru acordarea despăgubirilor
bănești”.
Concluzionând, Înalta
Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C.
proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica decizia atacată, în
parte, în sensul că va obliga pârâtul să emită dispoziție prin care să propună acordarea
de măsuri reparatorii în echivalent pentru teren, în valoare de 134.500 RON.
Se vor menține restul
dispozițiilor deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de pârâtul Primarul orașului Eforie împotriva deciziei civile
nr. 92 C din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.
Modifică în parte decizia
atacată în sensul că obligă pârâtul să emită dispoziție prin care să propună acordarea
de măsuri reparatorii în echivalent pentru teren, în valoare de 134.500 RON.
Menține restul dispozițiilor
deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 12 iunie 2014.