ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3312/2014

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 2808/212/2008, reclamanta SC M.B.I. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local E., orașul E. prin Primar, P.A., P.C.V., A.T., R.C.F., R.M., M.C.F., M.O., P.N., P.E., C.A., B.E., C.I.

și C.C., ca prin hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută parțială a contractului de schimb autentificat din 16 iunie 1995, nulitatea absolută a hotărârii Consiliului Local din 30 august 1996, a testamentului autentificat în data de 17 octombrie 1996, nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor din 6 iunie 1997, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 2000, a contractului de donație autentificat în data de 19 ianuarie 2006, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 1997, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 4 iunie 1998 și a contractului de donație autentificat în data de 19 ianuarie 2006. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ., Decretul nr. 167/1958, Legea nr. 44/1994 și art. 135 din Constituția României.

La termenul de judecată din 3 aprilie 2008 SC N.O. SA a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat constatarea nulității absolute a tuturor actelor ce fac obiectul acțiunii principale, pentru motivele invocate de reclamanta SC M.B.I. SRL. Prin încheierea de ședință din 22 mai 2008 cererea de intervenție a fost încuviințată în principiu cu motivarea că terțul intervenient justifică un interes, pretinde un drept propriu și există legătură cu acțiunea principală, deci se justifică soluționarea împreună a celor două cereri. Pârâții au mai solicitat și disjungerea cererii de anulare a hotărârii Consiliului Local din 30 august 1996 și trimiterea ei la instanța de contencios administrativ competentă.

Pârâții C.A., B.E. și C.C. au invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității lor procesual pasive, în susținerea căreia au arătat că, deși sunt moștenitori legali ai defunctului C.M., masa succesorală rămasă de pe urma acestuia nu include și terenul intravilan în suprafață de 500 mp (lotul 87) pentru că acest bun a fost testat nepotului defunctului, pârâtul P.V., prin testamentul autentificat în data de 17 octombrie 1996. Prin sentința civilă nr. 19156 din 30 octombrie 2008 Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea cererii de constatare a nulității absolute a hotărârii Consiliului Local din 30 august 1996 și a declinat-o în favoarea Tribunalului Constanța; prin aceeași sentință a disjuns celelalte solicitări și a dispus formarea unui nou dosar.

Cererea declinată a fost înregistrată pe rolul secției civile a tribunalului sub nr. 10918/118/2008, iar ca urmare a constatării naturii contencios administrative a cauzei, prin încheierea de ședință din 12 ianuarie 2009, a fost înregistrată pe rolul secției de contencios administrativ sub nr. 2836/118/2009. Prin sentința nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia Curții de Apel Constanța nr. 534/CA din 19 noiembrie 2009, au fost respinse excepția necompetenței materiale, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P.V., a fost respinsă acțiunea față de pârâții orașul E., P.A., A.T., R.C.F. și R.M., M.C.F.

și M.O., P.N. și P.E., C.A., B.E., C.I. și C.C. ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local E., precum și cererea de intervenție în interes propriu. În dosarul nou format al Judecătoriei Constanța, nr. 23992/212/2008, judecata a fost suspendată în temeiul art. 244 C. proc. civ., până la soluționarea litigiului din contencios administrativ, iar la 24 iunie 2010 cauza a fost repusă pe rol.

Ca urmare a prețuirii obiectului acțiunii la valoarea de 516.000 RON, Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 26331 din 2 decembrie 2010. În fața secției civile a tribunalului reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a hotărârilor din 28 aprilie 1995 și din 30 august 1996 emise de Consiliul Local E. astfel că, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cauza a fost suspendată prin încheierea din 16 martie 2011, iar dosarul a fost înaintat la secția de contencios administrativ pentru soluționarea excepției de nelegalitate. Prin sentința civilă nr. 1404 din 16 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ, această excepție a fost în mod irevocabil respinsă ca inadmisibilă.

După reluarea judecății în cauză a fost administrată proba cu interogatoriu și cea cu înscrisuri. Prin sentința civilă nr. 2484 din 9 mai 2012 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.A., C.I., B.E. și C.C., în referire la pct. 3 din cererea de chemare în judecată, acțiunea principală formulată de reclamanta SC M.B.I. SRL și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă SC N.O. SA. A obligat reclamanta și intervenientă la plata cheltuielilor de judecată către pârâții P.N. și P.A. și a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâții C.A., B.E. și C.C. Pentru a hotărî în acest sens prima instanță a reținut, în referire la dreptul pretins de reclamantă asupra terenurilor de 700 și 500 mp, că prin H.G.

nr. 639/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, Anexa 3, pct. 3, Vila B. și Vila V., cu bunurile și terenul aferent în suprafață de 4979 mp, au trecut din patrimoniul SC N.O. SA în administrarea R.A.A.P.P.S., Sucursala N. în patrimoniul societății comerciale s-a aflat dreptul de folosință asupra acestei suprafețe, fără a se preciza care sunt limitele și vecinătățile. Prin H.G. nr. 854/2000 privind organizarea și funcționarea R.A.A.P.P.S., publicată în Monitorul Oficial nr. 492/9.10.2000, Vila B. și terenul aferent de 3757 mp a trecut în domeniul privat al statului, iar prin H.G. nr. 1033/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 680/29.10.2001, imobilul a fost transmis în patrimoniul SC N.O.

SA. A constatat instanța că prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 2005, autentificat în data de 11 noiembrie 2005, societatea intervenientă a vândut Vila B. către SC B.S.S. SRL, căreia i-a transmis și dreptul de folosință asupra terenului aferent de 3757,43 mp; actul de înstrăinare poartă mențiunea că terenul se va vinde prin negociere directă după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 3 aprilie 2006, Vila B. a fost vândută către SC M.B.I. SRL; potrivit mențiunilor actului s-a transmis și dreptul de folosință asupra terenului de 3757,43 mp „aflat în prezent în proprietatea orașului E.”.

Prin actul adițional autentificat în data de 27 iulie 2006 a fost modificat contractul din 20 octombrie 2005, în sensul că s-a menționat că terenul aferent, în suprafață de 3757,43 mp, face parte din domeniul privat al statului, administrat de SC N.O. SA și nu este proprietatea Orașului E., cum s-a consemnat în actul inițial. Examinând modalitatea transmiterii terenului în suprafață de 700 mp, instanța a reținut că prin contractul de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995, încheiat între Consiliul Local E. și pârâtul A.T., acesta din urmă a primit în proprietate, între alte loturi, terenul anterior menționat. Obiectul contractului l-a constituit suprafața de 5316 mp teren, deținută de pârât în proprietate în baza actului de partaj voluntar.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 1997, A.T. a vândut terenul în suprafață de 700 mp către R.C.F., căsătorit cu R.M., și către M.C.F., căsătorit cu M.O., în cote egale și în indiviziune. Aceștia au înstrăinat terenul către P.N., căsătorit cu P.E., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 4 iunie 1998, iar familia P. l-a transmis fiului lor, P.A., prin contractul de donație autentificat în data de 19 ianuarie 2006. Referitor la schimbul în urma căruia numitul A.T. a intrat în proprietatea terenului s-a reținut că a fost aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, pe baza unui raport de expertiză și a unui plan de situație și că în raportul la proiectul de hotărâre s-a consemnat că terenul propus la schimb aparține Consiliului Local E., fiind parte din parcelarea SC T. SA.

Totodată, schimbul a fost avizat de Direcția Generală pentru Agricultură și Alimentație C. și de Oficiul de Cadastru și Organizarea Teritoriului C. prin avizul din 27 iulie 1995, precum și de Ministerul Agriculturii și Alimentației, prin avizul din 1 august 1995, iar punerea în posesie s-a realizat prin procesul-verbal înregistrat la Primăria Orașului E. În data de 31 august 1995. Cu privire la terenul în suprafață de 500 mp, s-a reținut că a fost transmis inițial în proprietate numitului C.M., în baza Legii nr. 44/1994, prin hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1995 și a fost identificat ca fiind lotul din planul parcelar SC T. SA; la acel moment a fost întocmit și un plan de trasare.

Conform certificatului de moștenitor din 6 iunie 1997, dreptul de proprietate asupra acestui teren a fost transmis prin succesiune testamentară pârâtului P.V., în temeiul testamentului autentificat în data de 17 octombrie 1996. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 2000 terenul a fost vândut de P.V. către P.N., căsătorit cu P.E., iar ulterior a intrat în proprietatea pârâtului P.A. conform contractului de donație autentificat în data de 19 ianuarie 2006. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.M., C.A., B.E., C.I. și C.C. a fost respinsă cu motivarea că aceștia au, potrivit certificatului de moștenitor anterior menționat, calitatea de moștenitori legali ai defunctului C.M., deci au preluat drepturile și obligațiile autorului lor și, pe cale de consecință, au calitate procesuală pasivă în cererea de constatare a nulității testamentului întocmit de defunct.

Referitor la cauzele de nulitate invocate, respectiv fraudarea legii, lipsa cauzei sau cauza ilicită și nesocotirea regimului proprietății publice, s-a reținut că probatoriile administrate nu au confirmat existența lor. Astfel, cu privire la contractul de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995 s-a avut în vedere că acesta a fost încheiat în temeiul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, a avut la bază hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, confirmată prin respingerea irevocabilă a excepției de nelegalitate a acesteia prin sentința nr. 1404 din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și toate avizele cerute de lege și a fost urmat de proces-verbal de punere în posesie efectivă.

S-a reținut că și hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1996 a fost confirmată de instanța de contencios administrativ, cererea de anulare a acesteia fiind respinsă în mod irevocabil prin sentința nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanța; s-a constatat că acest act administrativ a fost emis în vederea aplicării Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război și a avut la bază documentația cerută de lege. A mai avut în vedere instanța de fond și faptul că prin decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a stabilit că terenul supus schimbului aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. face parte din domeniul privat al orașului, deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de Prefectul județului Constanța pe calea controlului de legalitate.

Apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea nulității acestor acte inițiale s-a reținut, pe cale de consecință, că nu este aplicabil nici principiul anulării actelor subsecvente, prin care dreptul de proprietate asupra celor două terenuri s-a transmis cu titlu oneros, reaua credință a pârâților la momentul încheierii actelor contestate nefiind dovedită. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC M.B.I. SRL și intervenienta în interes propriu SC N.O. SA, iar prin decizia civilă nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC M.B.I. SRL și de intervenienta în nume propriu SC N.O.

SA împotriva sentinței civile nr. 2484 din 9 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 23992/212/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul Local al orașului E. și Orașul E. prin Primar, P.A., P.C.V., A.T., R.C.F. și R.M., M.C.F., M.O., P.N., P.E., C.A., B.E., C.C. și C.I. Au fost obligate apelantele la 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimatul P.N. și la 2.480 RON cheltuieli de judecată către intimații C.A., B.E. și C.C. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că nerespectarea obligațiilor stabilite în sarcina tribunalului de prevederile alin. (5) și alin. (6) ale art. 129 C. proc. civ.

constituie o susținere neconfirmată de lucrările dosarului de fond, din a căror verificare rezultă că prima instanță a rezolvat toate cererile cu soluționarea cărora a fost investită, astfel că nu se poate pretinde cu temei nesocotirea limitelor judecății și încălcarea obligației instituită de alin. (6) al textului de lege anterior menționat, și a administrat toate probatoriile necesare pentru corecta stabilire a situației de fapt. S-a arătat că în procesul civil obiectul probelor îl reprezintă faptele juridice și actele juridice care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecății sau care au determinat ineficienta acestui raport. Sarcina probei revine, potrivit art. 1169 C. civ., aceluia care face o susținere în fața instanței, iar admisibilitatea probelor este apreciată de instanță, cu respectarea condițiilor ca acestea să fie utile, concludente și pertinente.

Art. 167 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, dar această posibilitate de apreciere conferită instanței de norma de procedură este, în mod evident, cenzurată de aplicarea principiului respectării dreptului părților la un proces echitabil. S-a constatat că reclamanta și intervenienta au invocat nulitatea actelor translative de proprietate prin care terenul în suprafață de 1200 mp situat în E.N., a fost transmis succesiv în proprietatea intimaților pârâți și au susținut nesocotirea regimului proprietății publice, în referire la hotărârile prin care Consiliul Local E. a recunoscut dreptul de proprietate asupra celor două suprafețe în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 44/1994, și nulitatea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal, cu privire la contractele ce au urmat hotărârilor menționate.

Pentru clarificarea aspectelor litigioase ale cauzei s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a celei cu interogatoriul pârâților, iar ca urmare a încuviințării primei solicitări s-au depus la dosar înscrisurile atacate, actele pe baza cărora autoritatea administrativă a făcut aplicarea prevederilor cu caracter reparator menționate în precedent și înscrisuri referitoare la transmiterea Vilei B. și a terenului aferent acesteia în favoarea autorilor reclamantei, inclusiv hotărârile de guvern referitoare la regimul juridic al acestui imobil, ca și schițe de plan care identifică bunul aflat în litigiu.

Proba cu interogatoriu a fost cenzurată de tribunal atât sub aspectul pârâților obligați să răspundă întrebărilor reclamantei, cât și al conținutului interogatoriilor încuviințate, iar din considerentele încheierii de la termenul din 25 aprilie 2012, când au avut loc și dezbaterile asupra fondului cauzei, rezultă că respingerea parțială a acestei probe a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond apreciind corect asupra lipsei de utilitate și neconcludenței interogatoriilor sau întrebărilor respinse. Astfel, completarea interogatoriului pârâților P.N.

și P.E., în sensul de a se preciza dacă terenul aferent Vilei B. este sau nu îngrădit, ca și răspunsurile la întrebările 10, 11 și 18 din interogatoriul acelorași pârâți, care au vizat natura lucrărilor efectuate în baza autorizației din 27 noiembrie 2000 și motivul pentru care au fost realizate, respectiv cel pentru care terenul în litigiu a fost donat prin acte separate, în aceeași zi și la același notar, erau în mod evident lipsite de relevanță în soluționarea cauzei, respectiv în verificarea conformității actelor atacate cu prevederile legale în vigoare la momentul întocmirii lor, ori conformitatea măsurii dispusă de instanță cu dispozițiile procedurale referitoare la regimul încuviințării și administrării probatoriilor trebuie raportată la utilitatea răspunsurilor la întrebările menționate în soluționarea litigiului.

S-a apreciat că a fost dispusă în mod legal și revenirea asupra probei cu interogatoriul intimatului C.I., inutilitatea administrării ei fiind raportată de tribunal atât la obiectul cauzei, cât și la actele și lucrările dosarului, din care rezultă că acesta nu a avut calitatea de parte în actele translative de proprietate atacate de reclamantă, ori câtă vreme calitatea procesuală a acestui pârât a fost reținută doar în raport cu solicitarea de constatare a nulității testamentului lăsat în favoarea pârâtului P.V. de către C.M., proba cu interogatoriul referitor la situația și amplasamentul terenului pentru care defunctului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărârea din 30 august 1995 a Consiliului Local E. nu respectă condițiile impuse de alin. (1) al art. 167 C. proc.

civ. Pentru aceste argumente se constată că nici incidența prevederilor art. 225 C. proc. civ. nu se impunea a fi reținută în privința celorlalți pârâți moștenitori ai defunctului C.M. Respingerea probei cu cercetarea la fața locului, justificată de apărătorul reclamantei prin confirmarea de către pârâți, prin răspunsurile la interogatoriu, a faptului că poziția gardului a rămas neschimbată, constituie, de asemeni, o măsură legal dispusă; tribunalul reținând în mod corect că, pe de o parte, necesitatea administrării acestei probe nu a rezultat din dezbateri și că, pe cale de consecință, solicitarea de administrare formulată ulterior termenului la care au fost discutate și încuviințate probele, nu a fost formulată cu respectarea art. 167 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, că în raport de obiectul acțiunii, nemodificarea poziției gardului este lipsită de relevanță în stabilirea regimului juridic al terenului la momentul transmiterii lui de către autoritatea administrativă locală. Nu a putut fi primită nici susținerea referitoare la valorificarea în considerentele hotărârii atacate a unui înscris care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților, respectiv a deciziei penale nr. 888 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel Constanța, prin care a fost respins recursul împotriva hotărârii de achitare a primarului orașului Eforie de la momentul emiterii hotărârilor din 28 aprilie 1995 și din 1996 ale Consiliului Local E. pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, pentru că această hotărâre judecătorească a fost depusă la termenul din 25 aprilie 2012, în ședință publică, iar apărătorul reclamantei nu a formulat nicio obiecție sau solicitare de amânare pentru a lua cunoștință de ea.

În același sens instanța de apel s-a pronunțat și asupra criticilor referitoare la nevalabilitatea actelor translative de proprietate încheiate cu privire la suprafețele de 700 mp, respectiv 500 mp, ce constituie terenul în litigiu pentru care în favoarea autorilor inițiali ai pârâtului P.A. s-a recunoscut dreptul de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991 și nr. 44/1995, critici formulate atât prin apelul reclamantei, cât și al intervenientei în interes propriu. S-a reținut că potrivit art. 1 alin. (3) raportat la anexa nr. 3 din H.G. nr. 639/1995, Vilele B. și V., cu bunurile și terenul aferent în suprafață de 4979 mp din E.N., au trecut fără plată din patrimoniul SC N.O. SA în proprietatea publică a statului și în administrarea R.A.A.P.P.S.

și că revenirea Vilei B. și a terenului aferent acesteia, în suprafață de 3757,43 mp, în domeniul privat al statului a intervenit în 2000, în temeiul art. 3 alin. (2) raportat la anexa nr. 4 din H.G. nr. 854/2000 privind organizarea și funcționarea R.A.A.P.P.S., constituind patrimoniu administrat de regie. Hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, prin care a fost aprobat schimbul de terenuri materializat în contractul autentificat în data de 16 iunie 1995 încheiat între Consiliul Local E. și pârâtul A.T. și hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1995, prin care defunctul C.M. a fost împroprietărit în baza Legii nr. 44/1994 cu suprafața de 500 mp, însă, anterior includerii terenului care a constituit obiectul lor material în domeniul public al statului, pentru că H.G.

nr. 639/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, ulterior adoptării actelor administrative anterior menționate, astfel că nesocotirea regimului proprietății publice, cu consecința nevalabilității celor două hotărâri de consiliu local și a actelor subsecvente, nu este confirmată probator, contrar susținerilor apelantelor. De altfel, aceste acte administrative individuale au și fost supuse controlului instanței judecătorești pe calea excepției de nelegalitate, iar prin sentința civilă nr. 1404 din 16 septembrie 2011 și sentința civilă nr. 517 din 14 mai 2009 ale Tribunalului Constanța cererile au fost respinse ca inadmisibile.

Împrejurarea că terenul care a constituit obiectul material al celor două hotărâri de consiliu local nu aparținea, la momentul emiterii lor, domeniului public al statului, s-a reținut și în considerentele deciziei penale nr. 888 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a constatat că cele două acte administrative au fost supuse controlului de legalitate al Prefectului, astfel cum rezultă din adresa din 1997 a Prefecturii județului Constanța, și că fac parte din domeniul privat al orașului, supus dreptului comun.

S-a apreciat că se impune a se constata, pe de altă parte, că și în măsura în care s-ar reține că, urmare a includerii terenului în litigiu în patrimoniul privat al statului, acesta nu putea face obiect al recunoașterii dreptului de proprietate în favoarea unor persoane fizice prin acte ale autorității administrative locale, lipsa calității de proprietar a Orașului Eforie pentru terenul reconstituit nu justifică nulitatea absolută a convențiilor de înstrăinare ulterioare, atacate în cauză, câtă vreme cauza acestora nu este contrară bunelor moravuri și ordinei de drept și nu s-a făcut dovada că între semnatarii acestor convenții de înstrăinare a existat un concert fraudulos.

Ocrotirea bunei-credințe în convenții este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilității acestuia și a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripțiilor legale, ori sacrificarea intereselor juridice a dobânditorilor de bună-credință pe temeiul principiului nulității actului subsecvent actului nul ar paraliza circuitul civil. În sensul art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se presupune, doar reaua credință, atunci când se invocă, trebuie dovedită, potrivit art. 1169 din același cod. Proba contrară prezumției instituite de prevederile legale anterior menționate presupune dovedirea faptului că subdobânditorul a fost în cunoștință de cauză că titlul transmițătorului este lovit de nulitate și că achiziționează bunul proprietatea altei persoane.

În acest caz, desființarea actului se impune nu atât pentru absența bunei-credințe, cât mai ales pe ideea că vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune speculativă, are un scop imediat ilicit și este, deci, nulă absolut în temeiul art. 966 și art. 968 C. civ. Totodată, dacă actul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului, nulitatea se impune în temeiul principiului fraus omnia corrumpit. În speță, prezumția bunei-credințe a pârâților R. și a pârâților M., care au achiziționat cu titlu oneros terenul în suprafață de 700 mp, de la beneficiarul contractului de schimb aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, ca și a pârâților P.N.

și P.E., care au cumpărat același imobil de la pârâții anterior menționați, nu a fost răsturnată de reclamantă și intervenienta în interes propriu, în sensul că la dosar nu există dovezi că actele atacate ar fi rezultatul unei operațiuni speculative sau fraude și, cu atât mai puțin, referitoare la împrejurarea că pârâții cumpărători succesivi au cunoscut nevalabilitatea titlului autorului lor, care dobândise de la un neproprietar, respectiv Orașul E., și că imobilele aparțin domeniului public sau privat al statului. Din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare autentificate în data de 21 august 1997, încheiat între A.T. și pârâții R. și M., și în data de 4 iunie 1998, încheiat de pârâții R. și M. cu pârâții P.N.

și P.E., rezultă că acestea au avut la bază certificate de sarcini emise de grefa Judecătoriei Constanța potrivit cărora imobilele se aflau, la momentul fiecărei înstrăinări, în proprietatea vânzătorilor și erau libere de sarcini, ceea ce demonstrează că intimații cumpărători și-au îndeplinit obligația de a verifica dacă au contractat cu un verus dominus, deci că au depus diligente pentru a lua cunoștință care este titlul de proprietate al vânzătorului și dacă acesta nu este contestat. Aceeași constatare s-a impus a fi reținută și în privința suprafeței de 500 mp, care a fost înstrăinată cu titlu oneros pârâților P.N. și P.E. de succesorul testamentar al defunctului C.M., beneficiarul Legii nr. 44/1994, prin contractul autentificat în data de 21 august 2000, care a avut la bază certificatul de sarcini eliberat de grefa Judecătoriei Constanța.

Încheierea cu bună-credință și cu respectarea legii a contractelor de vânzare-cumpărare prin care autorii titularului actual al terenului litigios au dobândit proprietatea acestuia impune, în absența oricăror probe contrare, și concluzia valabilității contractelor de donație prin care bunul a fost transmis în patrimoniul pârâtului P.A.; probabilitatea relei credințe a semnatarilor acestor contracte nu ar putea fi în mod întemeiat justificată, conform susținerilor reclamantei, pe împrejurarea donării celor două suprafețe prin acte autentice distincte, dar încheiate în aceeași zi și la același notar, pentru că aceste aspecte sunt elemente excesive, lipsite de semnificație juridică în aprecierea bunei-credințe.

Așa fiind, instanța de apel a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale și principiilor de drept incidente cauzei astfel că, a respins apelurile ca nefondate. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a obligat apelantele la plata cheltuielilor de judecată către intimații P.N., C.A., B.E. și C.C. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta SC M.B.I. SRL, cât și intervenienta în nume propriu SC N.O. SA, au declarat recurs. Reclamanta SC M.B.I. SRL a declarat recurs și împotriva încheierii din 24 octombrie 2012, motivat de împrejurarea că instanța a consemnat greșit, în mod incomplet, în ultimul alineat al încheierii susținerile apărătorului apelantei reclamantei SC M.B.I.

SRL, aspectele evocate cu privire la hotărârea penală, în sensul că s-a consemnat că „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat” în loc de „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat având în vedere că primarul ca autoritate executivă nu poate fi subiect activ al infracțiunii de neglijență în serviciu lipsind latura obiectivă a infracțiunii”. În ceea ce privește decizia instanței de apel a apreciat că soluția pronunțată de instanța de apel este lipsită de temeinicia care trebuie să stea la baza pronunțării unei decizii legale. În argumentarea recursului, reclamanta a susținut că instanța de apel a reținut în mod netemeinic că tribunalul și-a îndeplinit îndatorirea legală impusă de dispozițiile art. 129 alin. (5) și alin. (6) C. proc.

civ. aceea de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului obiectiv cu toate că folosește în motivare o formulare care denotă cunoașterea că subiectul probei este judecătorul iar obiectul probei „îl reprezintă faptele juridice și actele juridice care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecății sau care au determinat ineficienta acestui raport” aspect pe care însă îl ignora în momentul dezlegării cauzei. Cenzurarea dovezilor, inclusiv a întrebărilor la interogatoriu, ca utile sau nu soluționării cauzei trebuie să se circumscrie principiului aflării adevărului având la bază un raționament care trebuie să urmărească în mod evident o logică juridică.

În condițiile în care recurenta reclamantă a invocat inalienabilitatea imobilelor terenuri, potrivit art. 136 (fost art. 135) din Constituție și Legea nr. 213/1998 având în vedere că acestea făceau parte din proprietatea publică a Statului român nu se poate reține că hotărârile consiliului local au recunoscut dreptul de proprietate asupra celor două suprafețe de teren în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 44/1994. Potrivit art. 1 și art. 4 din H.G. nr. 834/1991 terenul aflat în patrimoniul R.A.A.P.P.S. făcea parte din domeniul privat al Statului român și nu al autorității administrației publice locale. În opinia recurentei instanța de apel a reținut în mod greșit, că cele două hotărâri ale Consiliului Local din 28 aprilie 1995 și din 30 august 1995 sunt anterioare H.G.

nr. 639/1995 publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, că nesocotirea regimului proprietății publice cu consecința nevalabilității celor două hotărâri de consiliul local și a actelor subsecvente nu este neconfirmată probator. Per a contrario dacă instanța de apel ar fi reținut dispozițiile H.G. nr. 834/1991 ar fi ajuns la concluzia că regimul proprietății publice a fost încălcat de către autoritățile locale cu consecința nevalabilității celor două hotărâri de consiliu local și a actelor subsecvente.

Consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că terenul ce a constituit obiectul material al celor două hotărâri de consiliu local nu aparținea domeniului public al statului și că fac parte din domeniul privat al orașului E. reținând că în considerentele deciziei penale nr. 885 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel Constanța s-a constatat că cele două acte administrative ce au fost supuse controlului de legalitate al Prefecturii Constanța astfel cum rezultă din adresa din 1997 care nu se regăsește la dosar. Avizul din 1997 este lovit de nulitate absolută în condițiile în care el contravine H.G. nr. 639/1995 privind transmiterea unor bunuri din și în administrarea R.A.A.P.P.S. prin care în anexa nr. 3, a bunurilor care se predau fără plată în patrimoniul SC N.O.

SA, apare Vila B. și V. cu bunurile și terenul aferent în suprafață de 4979 m 2 din E.N., județul Constanța. Regimul proprietății publice a imobilelor terenuri ce fac obiectul prezentei cauze s-a schimbat într-adevăr în anul 2000, în sensul că terenurile aflate în administrarea R.A.A.P.P.S. au trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, prin H.G. nr. 854/2000 cu respectarea Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Nu același lucru se poate spune de actele dobândite de către pârâți. La baza celor două hotărâri de consiliul local frauduloase stă o identificare, lipsită de orice putere normativă în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, a celor două loturi de teren potrivit unei parcelări datând din anii 1933, parcelarea A.B., ce a avut ca rezultat elaborarea în anul 1934 a unui plan urbanistic conceput de arhitectul G.M.C.

ce nu a fost realizat în întregime. Instanța de apel a reținut de asemenea în mod greșit că cele două hotărâri ale consiliului local au fost și supuse controlului instanței judecătorești pe calea excepției de legalitate prin sentințele civile nr. 1404 din 16 septembrie 2011 și sentința civilă nr. 517 din 14 mai 2009 ale Tribunalului Constanța pentru că cererile nu au fost soluționate pe fond ci doar formal pe cale de excepție. Astfel instanța de apel avea obligația de a cerceta dacă cele două hotărâri de consiliu local au fost emise cu respectarea dispozițiilor constituționale și legale, a ordonanțelor și hotărârilor de guvern.

Cu privire la cele două hotărâri de consiliu local recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să se aplece cu răbdare și asupra răspunsului la interogatoriul luat pârâtului intimat Consiliul Local E. ale cărui răspunsuri evazive denotă reticența, sub forma ascunderii adevărului nedorind să răspundă la niciuna dintre întrebările pertinente administrate, ce demonstrează conivența frauduloasă între toate părțile pârâte de-a lungul timpului în haiducia specifică acelor vremuri în a jefui statul. Apreciază ca fiind contradictorie motivarea instanței de apel întrucât dacă aceasta ar fi reținut, așa cum ar fi fost corect ținând cont de legea în vigoare, că terenurile făceau parte din proprietatea publică sau privată a statului tot nu ar fi fost suficient pentru că nu ar contraveni nici cu bunele moravuri și nici cu ordinea drept și nici nu s-a făcut dovada relei credințe a subdobânditorilor, pentru că buna-credință se prezumă.

Or, această concluzie este inadmisibilă raportat la bunele moravuri și ordinea de drept. Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile extinctiv, potrivit art. 136 din Constituție sunt inalienabile, iar potrivit art. 1844 C. civ. prevede imprescriptibilitatea bunurilor domeniului public al statului, în speță, care sunt urmare a acestui atribut în afara circuitului civil și sunt de asemenea imprescriptibile și sub aspect achizitiv potrivit aceluiași art. 1844 C. civ. Este inadmisibilă concluzia potrivit cu care buna-credință s-ar prezuma, în speță, deoarece în cazul bunurilor aparținând domeniul public prezumția de proprietate operează în favoarea statului ca proprietar și dincolo de aceasta reaua credință rezultă din probatoriul pe care recurenta reclamantă s-a străduit a-l administra.

În aceste condiții dobândirea de către P.N. și P.E. a dreptului de proprietate a celor două imobile terenuri prin înstrăinările succesive anterioare anului 2000, când a avut loc trecerea bunurilor din domeniul public în cel privat al statului român prin H.G. nr. 854/2000, prin încălcarea prescripțiilor legale, s-a realizat în mod fraudulos, aceste acte fiind lovite de nulitate absolută. Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publică impune nu numai soluția interdicției înstrăinării lor bunurile negăsindu-se în circuitul civil, ci și imposibilitatea dobândirii acestora de către terți prin orice mod de dobândire, actele juridice încheiate cu încălcarea acestui principiu fiind lovite de nulitate absolută.

Elaborarea actelor cadastrale înainte de eliberarea autorizației de construire, răspunsul la întrebarea nr. 19 a pârâtei P.E., ce nu constituie titlu de proprietate, înscrierea în cartea funciară a contractelor de vânzare-cumpărare și eliberarea unor certificate de sarcini emise de grefa judecătoriei nu înlătura sancțiunea nulității absolute. Nici actele de înstrăinare către P.A., contractele de donație, nu sunt valabile pentru că sunt rezultatul unor operațiuni speculative, frauduloase, formale, astfel cum rezultă din răspunsurile la întrebările 2, 3, 6, și 7 din interogatoriul pârâtului P.A. potrivit cu care părinții, respectiv pârâții P.N. și P.E. sau ocupat de acte și de administrare.

Cu privire la modul incorect de cenzurare al probatoriului instanțele nu au înțeles raționamentul logic din succesiunea întrebărilor formulate prin interogatorii și nici necesitatea administrării cercetării la fața locului ce se impunea urmare a răspunsurilor primite de la pârâții P.N., P.E. și P.A., pe care recurenta le detaliază. Apreciază, totodată că, instanța de apel a reținut în mod greșit că nu se impunea aplicarea art. 225 C. proc. civ. cu privire la pârâții ce nu s-au prezentat pentru a răspunde la interogatoriu. Cu privire la înscrisul depus în ședința de judecată din data de 25 aprilie 2012, depunerea acestuia s-a făcut după încheierea dezbaterilor asupra fondului astfel încât instanța nu ar fi trebuit să țină cont de acest înscris la pronunțare, situație prezentată și în motivele de apel.

Având în vedere că înscrisurile pot fi depuse inclusiv în faza recursului până la încheierea dezbaterilor instanța de apel ar fi trebuit să rețină în schimb că decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel Constanța, nu are autoritate de lucru judecat față de prezentul dosar aspectele de drept pe care se întemeiază prezenta cauză nefăcând obiectul dosarului penal. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii acțiunii. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta intervenientă în nume propriu SC N.O. SA a arătat, în esență, că actele în baza cărora intimatul pârât P.A.

a susținut că este proprietarul terenului sunt nule de drept. Terenul asupra căruia se invocă un drept de proprietate nu putea să facă obiectul unei constituiri de drepturi sau al unui schimb deoarece terenul făcea parte la data dobândirii de către autorii pârâtului P.A. din proprietatea publică a statului, fiind inalienabil. Autorii pârâtului P.A. au dobândit în mod nelegal terenurile aflate în proprietatea publică a statului român, fraudând legea, actele juridice fiind lovite de nulitate absolută. Toate celelalte acte ulterioare inclusiv ale pârâtului P.A. sunt de asemenea lovite de nulitate absolută în baza principiului actului subsecvent ca urmare a actului inițial și în baza principiului conform căruia subdobânditorul nu poate dobândi mai mult decât a luat transmițătorul său.

Din data de 29 ianuarie 2001 și până în prezent terenul se află în patrimoniul SC N.O. SA. SC N.O. SA are în patrimoniul său suprafața de teren ce reprezintă obiectul acestui litigiu, această suprafață de teren a fost preluată în baza unei hotărâri de guvern și în situația în care aceasta s-ar fi aflat în proprietatea unor persoane fizice, statul român nu ar fi transmis în patrimoniul SC N.O. SA o suprafață de teren ce se afla în proprietatea privată a statului. Pe cale de consecință, recurenta apreciază că toate actele prin care această suprafață de teren a trecut în proprietatea unor persoane fizice sunt nule de drept. Examinând recursul declarat împotriva încheierii din 24 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., se constată că acesta este nefondat pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”. În speță, recurenta-reclamantă critică încheierea atacată motivat de împrejurarea că instanța a consemnat greșit, în mod incomplet, în ultimul alineat al încheierii susținerile apărătorului apelantei reclamantei SC M.B.I. SRL, aspectele evocate cu privire la hotărârea penală, în sensul că s-a consemnat că „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat” în loc de „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat având în vedere că primarul ca autoritate executivă nu poate fi subiect activ al infracțiunii de neglijență în serviciu lipsind latura obiectivă a infracțiunii”.

Prin urmare, recurenta invocă greșeli materiale în legătură cu susținerile părților, circumscrise procedurii care este prevăzută de dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., ce nu pot forma obiectul examinării instanței de recurs. Cu titlu preliminar, apărările intimaților-pârâți vizând competența funcțională a secției I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot fi primite, Înalta Curte constatând că secția a ll-a civilă a fost legal învestită cu soluționarea prezentei cereri de recurs, indiferent de momentul la care a fost promovată acțiunea, moment de care se prevalează intimații, dat fiind că dispozițiile noului C. proc. civ. sunt de imediată aplicare. Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate de reclamanta SC M.B.I.

SRL, în limitele controlului de legalitate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Se constată că instanța de apel a verificat legalitatea sentinței apelate din perspectiva art. 129 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., iar simpla nemulțumire a recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a legii. Criticile recurentei nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, or argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse. Schimbarea situației de fapt stabilită în cauză (de ex. interpretarea asupra răspunsurilor la interogatoriile formulate) nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținută de instanța de apel, motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc.

civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005. În speță, reclamanta și intervenienta în nume propriu au invocat nulitatea actelor translative de proprietate prin care terenul în suprafață de 1200 mp situat în E.N. a fost transmis succesiv în proprietatea intimaților pârâți și au susținut nesocotirea regimului proprietății publice, în referire la hotărârile prin care Consiliul Local Eforie a recunoscut dreptul de proprietate asupra celor două suprafețe în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 44/1994 și nulitatea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal, cu privire la contractele ce au urmat hotărârilor menționate.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea nulității actelor inițiale (hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995 și hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1996), pe cale de consecință, nefiind aplicabil nici principiul anulării actelor subsecvente, prin care dreptul de proprietate asupra celor două terenuri s-a transmis cu titlu oneros. Aceasta întrucât, în ceea ce privește contractul de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995 s-a avut în vedere că acesta a fost încheiat în temeiul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, a avut la bază hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, confirmată prin respingerea irevocabilă a excepției de nelegalitate a acesteia prin sentința nr. 1404 din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1996 a fost confirmată de instanța de contencios administrativ, cererea de anulare a acesteia fiind respinsă în mod irevocabil prin sentința nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanța. Este adevărat că potrivit art. 1 alin. (3) raportat la anexa nr. 3 din H.G. nr. 639/1995, Vilele B. și V., cu bunurile și terenul aferent în suprafață de 4979 mp din E.N., au trecut fără plată din patrimoniul SC N.O. SA în proprietatea publică a statului și în administrarea R.A.A.P.P.S. și că revenirea Vilei B. și a terenului aferent acesteia, în suprafață de 3757,43 mp, în domeniul privat al statului a intervenit în anul 2000, în temeiul art. 3 alin. (2) raportat la anexa nr. 4 din H.G.

nr. 854/2000 privind organizarea și funcționarea R.A.A.P.P.S., constituind patrimoniu administrat de regie. Or, cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, prin care a fost aprobat schimbul de terenuri materializat în contractul autentificat în data de 16 iunie 1995 încheiat între Consiliul Local E. și pârâtul A.T. și hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1995, prin care defunctul C.M. a fost împroprietărit în baza Legii nr. 44/1994 cu suprafața de 500 mp, însă, anterior includerii terenului care a constituit obiectul lor material în domeniul public al statului, pentru că H.G.

nr. 639/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, ulterior adoptării actelor administrative anterior menționate, astfel că nesocotirea regimului proprietății publice, cu consecința nevalabilității celor două hotărâri de consiliu local și a actelor subsecvente, nu este confirmată probator, contrar susținerilor apelantelor. Este esențial, totodată, că prin decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de apel Constanța s-a stabilit că terenul supus schimbului aprobat prin hotărârea Consiliului Local Eforie din 28 aprilie 1995 face parte din domeniul privat al orașului, deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de Prefectul județului Constanța pe calea controlului de legalitate.

În mod greșit recurenta se prevalează de împrejurarea că decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de apel Constanța nu are autoritate de lucru judecat față de prezenta cauză, întrucât aspectele de drept pe care se întemeiază acest litigiu nu fac obiectului dosarului penal. Este vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate de părți, obiect și cauză cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Reglementarea puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Este ceea ce, în mod corect, a făcut și instanța de apel, care a dat eficiență puterii de lucru judecat atunci când a reținut că prin decizia nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de apel Constanța s-a stabilit că terenul supus schimbului aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995 face parte din domeniul privat al orașului, deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de Prefectul județului Constanța pe calea controlului de legalitate.

În altă ordine de idei, este de reținut că nu poate fi ignorată consecința insecurității raporturilor juridice. Or, unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României). Pentru toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de recurentă, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Așa fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta reclamanta SC M.B.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de intervenienta în nume propriu SC N.O. SA, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Se constată că, în speță, criticile intervenientei în nume propriu invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Situația de fapt stabilită de instanța de fond și confirmată de instanța de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor contractuale ori legale de natură să impună casarea sau modific