ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3312/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3312/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

inițial pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 2808/212/2008, reclamanta SC

M.B.I. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local

E., orașul E. prin Primar, P.A., P.C.V., A.T., R.C.F., R.M., M.C.F., M.O., P.N.,

P.E., C.A., B.E., C.I. și C.C., ca prin hotărâre judecătorească să constate

nulitatea absolută parțială a contractului de schimb autentificat din 16 iunie

1995, nulitatea absolută a hotărârii Consiliului Local din 30 august 1996, a

testamentului autentificat în data de 17 octombrie 1996, nulitatea absolută

parțială a certificatului de moștenitor din 6 iunie 1997, a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 2000, a contractului de

donație autentificat în data de 19 ianuarie 2006, nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 1997, a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 4 iunie 1998 și a

contractului de donație autentificat în data de 19 ianuarie 2006.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ., Decretul nr. 167/1958,

Legea nr. 44/1994 și art. 135 din Constituția României.

La termenul de

judecată din 3 aprilie 2008 SC N.O. SA a formulat cerere de intervenție în interes

propriu prin care a solicitat constatarea nulității absolute a tuturor actelor ce

fac obiectul acțiunii principale, pentru motivele invocate de reclamanta SC

M.B.I. SRL.

Prin încheierea

de ședință din 22 mai 2008 cererea de intervenție a fost încuviințată în principiu

cu motivarea că terțul intervenient justifică un interes, pretinde un drept propriu

și există legătură cu acțiunea principală, deci se justifică soluționarea împreună

a celor două cereri.

Pârâții au mai

solicitat și disjungerea cererii de anulare a hotărârii Consiliului Local din 30

august 1996 și trimiterea ei la instanța de contencios administrativ competentă.

Pârâții C.A.,

B.E. și C.C. au invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității lor procesual

pasive, în susținerea căreia au arătat că, deși sunt moștenitori legali ai defunctului

C.M., masa succesorală rămasă de pe urma acestuia nu include și terenul intravilan

în suprafață de 500 mp (lotul 87) pentru că acest bun a fost testat nepotului defunctului,

pârâtul P.V., prin testamentul autentificat în data de 17 octombrie 1996.

Prin sentința

civilă nr. 19156 din 30 octombrie 2008 Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței

sale materiale în soluționarea cererii de constatare a nulității absolute a hotărârii

Consiliului Local din 30 august 1996 și a declinat-o în favoarea Tribunalului Constanța;

prin aceeași sentință a disjuns celelalte solicitări și a dispus formarea unui nou

dosar.

Cererea declinată

a fost înregistrată pe rolul secției civile a tribunalului sub nr. 10918/118/2008,

iar ca urmare a constatării naturii contencios administrative a cauzei, prin încheierea

de ședință din 12 ianuarie 2009, a fost înregistrată pe rolul secției de contencios

administrativ sub nr. 2836/118/2009.

Prin sentința

nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia Curții

de Apel Constanța nr. 534/CA din 19 noiembrie 2009, au fost respinse excepția necompetenței

materiale, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului P.V., a fost respinsă acțiunea față de pârâții orașul

E., P.A., A.T., R.C.F. și R.M., M.C.F. și M.O., P.N. și P.E., C.A., B.E., C.I. și

C.C. ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, și s-a

respins ca inadmisibilă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

Local E., precum și cererea de intervenție în interes propriu.

În dosarul nou

format al Judecătoriei Constanța, nr. 23992/212/2008, judecata a fost suspendată

în temeiul art. 244 C. proc. civ., până la soluționarea litigiului din contencios

administrativ, iar la 24 iunie 2010 cauza a fost repusă pe rol.

Ca urmare a prețuirii

obiectului acțiunii la valoarea de 516.000 RON, Judecătoria Constanța a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 26331 din 2 decembrie 2010.

În fața secției

civile a tribunalului reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a hotărârilor

din 28 aprilie 1995 și din 30 august 1996 emise de Consiliul Local E. astfel că,

în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cauza a fost suspendată prin

încheierea din 16 martie 2011, iar dosarul a fost înaintat la secția de contencios

administrativ pentru soluționarea excepției de nelegalitate.

Prin sentința

civilă nr. 1404 din 16 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția

contencios administrativ, această excepție a fost în mod irevocabil respinsă ca

inadmisibilă.

După reluarea

judecății în cauză a fost administrată proba cu interogatoriu și cea cu înscrisuri.

Prin sentința

civilă nr. 2484 din 9 mai 2012 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.A., C.I., B.E. și C.C., în referire

la pct. 3 din cererea de chemare în judecată, acțiunea principală formulată de reclamanta

SC M.B.I. SRL și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă

SC N.O. SA.

A obligat reclamanta

și intervenientă la plata cheltuielilor de judecată către pârâții P.N. și P.A. și

a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată

de pârâții C.A., B.E. și C.C.

Pentru a hotărî

în acest sens prima instanță a reținut, în referire la dreptul pretins de reclamantă

asupra terenurilor de 700 și 500 mp, că prin H.G. nr. 639/1995, publicată în Monitorul

Oficial nr. 215/20.09.1995, Anexa 3, pct. 3, Vila B. și Vila V., cu bunurile și

terenul aferent în suprafață de 4979 mp, au trecut din patrimoniul SC N.O. SA în

administrarea R.A.A.P.P.S., Sucursala N. în patrimoniul societății comerciale s-a

aflat dreptul de folosință asupra acestei suprafețe, fără a se preciza care sunt

limitele și vecinătățile. Prin H.G. nr. 854/2000 privind organizarea și funcționarea

R.A.A.P.P.S., publicată în Monitorul Oficial nr. 492/9.10.2000, Vila B. și terenul

aferent de 3757 mp a trecut în domeniul privat al statului, iar prin H.G. nr. 1033/2001,

publicată în Monitorul Oficial nr. 680/29.10.2001, imobilul a fost transmis în patrimoniul

SC N.O. SA.

A constatat instanța

că prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 2005, autentificat în

data de 11 noiembrie 2005, societatea intervenientă a vândut Vila B. către SC

B.S.S. SRL, căreia i-a transmis și dreptul de folosință asupra terenului aferent

de 3757,43 mp; actul de înstrăinare poartă mențiunea că terenul se va vinde prin

negociere directă după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 3 aprilie

2006, Vila B. a fost vândută către SC M.B.I. SRL; potrivit mențiunilor actului s-a

transmis și dreptul de folosință asupra terenului de 3757,43 mp „aflat în prezent

în proprietatea orașului E.”. Prin actul adițional autentificat în data de 27 iulie

2006 a fost modificat contractul din 20 octombrie 2005, în sensul că s-a menționat

că terenul aferent, în suprafață de 3757,43 mp, face parte din domeniul privat al

statului, administrat de SC N.O. SA și nu este proprietatea Orașului E., cum s-a

consemnat în actul inițial.

Examinând modalitatea

transmiterii terenului în suprafață de 700 mp, instanța a reținut că prin contractul

de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995, încheiat între Consiliul Local

E. și pârâtul A.T., acesta din urmă a primit în proprietate, între alte loturi,

terenul anterior menționat. Obiectul contractului l-a constituit suprafața de 5316

mp teren, deținută de pârât în proprietate în baza actului de partaj voluntar.

Prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 1997, A.T. a vândut terenul

în suprafață de 700 mp către R.C.F., căsătorit cu R.M., și către M.C.F., căsătorit

cu M.O., în cote egale și în indiviziune. Aceștia au înstrăinat terenul către P.N.,

căsătorit cu P.E., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de

4 iunie 1998, iar familia P. l-a transmis fiului lor, P.A., prin contractul de donație

autentificat în data de 19 ianuarie 2006.

Referitor la schimbul

în urma căruia numitul A.T. a intrat în proprietatea terenului s-a reținut că a

fost aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, pe baza unui

raport de expertiză și a unui plan de situație și că în raportul la proiectul de

hotărâre s-a consemnat că terenul propus la schimb aparține Consiliului Local E.,

fiind parte din parcelarea SC T. SA. Totodată, schimbul a fost avizat de Direcția

Generală pentru Agricultură și Alimentație C. și de Oficiul de Cadastru și Organizarea

Teritoriului C. prin avizul din 27 iulie 1995, precum și de Ministerul Agriculturii

și Alimentației, prin avizul din 1 august 1995, iar punerea în posesie s-a realizat

prin procesul-verbal înregistrat la Primăria Orașului E. În data de 31 august 1995.

Cu privire la

terenul în suprafață de 500 mp, s-a reținut că a fost transmis inițial în proprietate

numitului C.M., în baza Legii nr. 44/1994, prin hotărârea Consiliului Local E. din

30 august 1995 și a fost identificat ca fiind lotul din planul parcelar SC T.

SA; la acel moment a fost întocmit și un plan de trasare.

Conform certificatului

de moștenitor din 6 iunie 1997, dreptul de proprietate asupra acestui teren a fost

transmis prin succesiune testamentară pârâtului P.V., în temeiul testamentului autentificat

în data de 17 octombrie 1996. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

în data de 21 august 2000 terenul a fost vândut de P.V. către P.N., căsătorit cu

P.E., iar ulterior a intrat în proprietatea pârâtului P.A. conform contractului

de donație autentificat în data de 19 ianuarie 2006.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților C.M., C.A., B.E., C.I. și C.C. a fost respinsă

cu motivarea că aceștia au, potrivit certificatului de moștenitor anterior menționat,

calitatea de moștenitori legali ai defunctului C.M., deci au preluat drepturile

și obligațiile autorului lor și, pe cale de consecință, au calitate procesuală pasivă

în cererea de constatare a nulității testamentului întocmit de defunct.

Referitor la cauzele

de nulitate invocate, respectiv fraudarea legii, lipsa cauzei sau cauza ilicită

și nesocotirea regimului proprietății publice, s-a reținut că probatoriile administrate

nu au confirmat existența lor.

Astfel, cu privire

la contractul de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995 s-a avut în vedere

că acesta a fost încheiat în temeiul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, a

avut la bază hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, confirmată prin

respingerea irevocabilă a excepției de nelegalitate a acesteia prin sentința

nr. 1404 din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Constanța, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, și toate avizele cerute de lege și a fost urmat

de proces-verbal de punere în posesie efectivă.

S-a reținut că

și hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1996 a fost confirmată de instanța

de contencios administrativ, cererea de anulare a acesteia fiind respinsă în mod

irevocabil prin sentința nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanța; s-a constatat

că acest act administrativ a fost emis în vederea aplicării Legii nr. 44/1994 privind

veteranii de război și a avut la bază documentația cerută de lege.

A mai avut în

vedere instanța de fond și faptul că prin decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie

2000 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a stabilit că terenul supus schimbului

aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. face parte din domeniul privat al orașului,

deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de Prefectul județului

Constanța pe calea controlului de legalitate.

Apreciindu-se

că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea nulității acestor acte inițiale

s-a reținut, pe cale de consecință, că nu este aplicabil nici principiul anulării

actelor subsecvente, prin care dreptul de proprietate asupra celor două terenuri

s-a transmis cu titlu oneros, reaua credință a pârâților la momentul încheierii

actelor contestate nefiind dovedită.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta SC M.B.I. SRL și intervenienta în interes propriu

SC N.O. SA, iar prin decizia civilă nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile

declarate de reclamanta SC M.B.I. SRL și de intervenienta în nume propriu SC

N.O. SA împotriva sentinței civile nr. 2484 din 9 mai 2012 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. 23992/212/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul

Local al orașului E. și Orașul E. prin Primar, P.A., P.C.V., A.T., R.C.F. și R.M.,

M.C.F., M.O., P.N., P.E., C.A., B.E., C.C. și C.I.

Au fost obligate

apelantele la 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimatul P.N. și la 2.480

RON cheltuieli de judecată către intimații C.A., B.E. și C.C.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut că nerespectarea obligațiilor stabilite

în sarcina tribunalului de prevederile alin. (5) și alin. (6) ale art. 129 C. proc.

civ. constituie o susținere neconfirmată de lucrările dosarului de fond, din a căror

verificare rezultă că prima instanță a rezolvat toate cererile cu soluționarea cărora

a fost investită, astfel că nu se poate pretinde cu temei nesocotirea limitelor

judecății și încălcarea obligației instituită de alin. (6) al textului de lege anterior

menționat, și a administrat toate probatoriile necesare pentru corecta stabilire

a situației de fapt.

S-a arătat că

în procesul civil obiectul probelor îl reprezintă faptele juridice și actele juridice

care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecății sau care au

determinat ineficienta acestui raport.

Sarcina probei

revine, potrivit art. 1169 C. civ., aceluia care face o susținere în fața instanței,

iar admisibilitatea probelor este apreciată de instanță, cu respectarea condițiilor

ca acestea să fie utile, concludente și pertinente. Art. 167 alin. (1) C. proc.

civ. stabilește că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele

pot să ducă la dezlegarea pricinii, dar această posibilitate de apreciere conferită

instanței de norma de procedură este, în mod evident, cenzurată de aplicarea principiului

respectării dreptului părților la un proces echitabil.

S-a constatat

că reclamanta și intervenienta au invocat nulitatea actelor translative de proprietate

prin care terenul în suprafață de 1200 mp situat în E.N., a fost transmis succesiv

în proprietatea intimaților pârâți și au susținut nesocotirea regimului proprietății

publice, în referire la hotărârile prin care Consiliul Local E. a recunoscut dreptul

de proprietate asupra celor două suprafețe în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii

nr. 44/1994, și nulitatea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal,

cu privire la contractele ce au urmat hotărârilor menționate.

Pentru clarificarea

aspectelor litigioase ale cauzei s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri

și a celei cu interogatoriul pârâților, iar ca urmare a încuviințării primei solicitări

s-au depus la dosar înscrisurile atacate, actele pe baza cărora autoritatea administrativă

a făcut aplicarea prevederilor cu caracter reparator menționate în precedent și

înscrisuri referitoare la transmiterea Vilei B. și a terenului aferent acesteia

în favoarea autorilor reclamantei, inclusiv hotărârile de guvern referitoare la

regimul juridic al acestui imobil, ca și schițe de plan care identifică bunul aflat

în litigiu.

Proba cu interogatoriu

a fost cenzurată de tribunal atât sub aspectul pârâților obligați să răspundă întrebărilor

reclamantei, cât și al conținutului interogatoriilor încuviințate, iar din considerentele

încheierii de la termenul din 25 aprilie 2012, când au avut loc și dezbaterile asupra

fondului cauzei, rezultă că respingerea parțială a acestei probe a fost dispusă

cu respectarea prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond apreciind

corect asupra lipsei de utilitate și neconcludenței interogatoriilor sau întrebărilor

respinse.

Astfel, completarea

interogatoriului pârâților P.N. și P.E., în sensul de a se preciza dacă terenul

aferent Vilei B. este sau nu îngrădit, ca și răspunsurile la întrebările 10, 11

și 18 din interogatoriul acelorași pârâți, care au vizat natura lucrărilor efectuate

în baza autorizației din 27 noiembrie 2000 și motivul pentru care au fost realizate,

respectiv cel pentru care terenul în litigiu a fost donat prin acte separate, în

aceeași zi și la același notar, erau în mod evident lipsite de relevanță în soluționarea

cauzei, respectiv în verificarea conformității actelor atacate cu prevederile legale

în vigoare la momentul întocmirii lor, ori conformitatea măsurii dispusă de instanță

cu dispozițiile procedurale referitoare la regimul încuviințării și administrării

probatoriilor trebuie raportată la utilitatea răspunsurilor la întrebările menționate

în soluționarea litigiului.

S-a apreciat că

a fost dispusă în mod legal și revenirea asupra probei cu interogatoriul intimatului

C.I., inutilitatea administrării ei fiind raportată de tribunal atât la obiectul

cauzei, cât și la actele și lucrările dosarului, din care rezultă că acesta nu a

avut calitatea de parte în actele translative de proprietate atacate de reclamantă,

ori câtă vreme calitatea procesuală a acestui pârât a fost reținută doar în raport

cu solicitarea de constatare a nulității testamentului lăsat în favoarea pârâtului

P.V. de către C.M., proba cu interogatoriul referitor la situația și amplasamentul

terenului pentru care defunctului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin

hotărârea din 30 august 1995 a Consiliului Local E. nu respectă condițiile impuse

de alin. (1) al art. 167 C. proc. civ. Pentru aceste argumente se constată că nici

incidența prevederilor art. 225 C. proc. civ. nu se impunea a fi reținută în privința

celorlalți pârâți moștenitori ai defunctului C.M.

Respingerea probei

cu cercetarea la fața locului, justificată de apărătorul reclamantei prin confirmarea

de către pârâți, prin răspunsurile la interogatoriu, a faptului că poziția gardului

a rămas neschimbată, constituie, de asemeni, o măsură legal dispusă; tribunalul

reținând în mod corect că, pe de o parte, necesitatea administrării acestei probe

nu a rezultat din dezbateri și că, pe cale de consecință, solicitarea de administrare

formulată ulterior termenului la care au fost discutate și încuviințate probele,

nu a fost formulată cu respectarea art. 167 C. proc. civ., iar pe de altă parte,

că în raport de obiectul acțiunii, nemodificarea poziției gardului este lipsită

de relevanță în stabilirea regimului juridic al terenului la momentul transmiterii

lui de către autoritatea administrativă locală.

Nu a putut fi

primită nici susținerea referitoare la valorificarea în considerentele hotărârii

atacate a unui înscris care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților,

respectiv a deciziei penale nr. 888 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel Constanța,

prin care a fost respins recursul împotriva hotărârii de achitare a primarului orașului

Eforie de la momentul emiterii hotărârilor din 28 aprilie 1995 și din 1996 ale Consiliului

Local E. pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, pentru că această

hotărâre judecătorească a fost depusă la termenul din 25 aprilie 2012, în ședință

publică, iar apărătorul reclamantei nu a formulat nicio obiecție sau solicitare

de amânare pentru a lua cunoștință de ea.

În același sens

instanța de apel s-a pronunțat și asupra criticilor referitoare la nevalabilitatea

actelor translative de proprietate încheiate cu privire la suprafețele de 700 mp,

respectiv 500 mp, ce constituie terenul în litigiu pentru care în favoarea autorilor

inițiali ai pârâtului P.A. s-a recunoscut dreptul de proprietate în temeiul Legilor

nr. 18/1991 și nr. 44/1995, critici formulate atât prin apelul reclamantei, cât

și al intervenientei în interes propriu.

S-a reținut că

potrivit art. 1 alin. (3) raportat la anexa nr. 3 din H.G. nr. 639/1995, Vilele

B. și V., cu bunurile și terenul aferent în suprafață de 4979 mp din E.N., au trecut

fără plată din patrimoniul SC N.O. SA în proprietatea publică a statului și în administrarea

R.A.A.P.P.S. și că revenirea Vilei B. și a terenului aferent acesteia, în suprafață

de 3757,43 mp, în domeniul privat al statului a intervenit în 2000, în temeiul

art. 3 alin. (2) raportat la anexa nr. 4 din H.G. nr. 854/2000 privind organizarea

și funcționarea R.A.A.P.P.S., constituind patrimoniu administrat de regie.

Hotărârea Consiliului

Local E. din 28 aprilie 1995, prin care a fost aprobat schimbul de terenuri materializat

în contractul autentificat în data de 16 iunie 1995 încheiat între Consiliul Local

E. și pârâtul A.T. și hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1995, prin care

defunctul C.M. a fost împroprietărit în baza Legii nr. 44/1994 cu suprafața de 500

mp, însă, anterior includerii terenului care a constituit obiectul lor material

în domeniul public al statului, pentru că H.G. nr. 639/1995 a fost publicată în

Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, ulterior adoptării actelor administrative

anterior menționate, astfel că nesocotirea regimului proprietății publice, cu consecința

nevalabilității celor două hotărâri de consiliu local și a actelor subsecvente,

nu este confirmată probator, contrar susținerilor apelantelor.

De altfel, aceste

acte administrative individuale au și fost supuse controlului instanței judecătorești

pe calea excepției de nelegalitate, iar prin sentința civilă nr. 1404 din 16 septembrie

2011 și sentința civilă nr. 517 din 14 mai 2009 ale Tribunalului Constanța cererile

au fost respinse ca inadmisibile.

Împrejurarea că

terenul care a constituit obiectul material al celor două hotărâri de consiliu local

nu aparținea, la momentul emiterii lor, domeniului public al statului, s-a reținut

și în considerentele deciziei penale nr. 888 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel

Constanța, prin care s-a constatat că cele două acte administrative au fost supuse

controlului de legalitate al Prefectului, astfel cum rezultă din adresa din 1997

a Prefecturii județului Constanța, și că fac parte din domeniul privat al orașului,

supus dreptului comun.

S-a apreciat că

se impune a se constata, pe de altă parte, că și în măsura în care s-ar reține că,

urmare a includerii terenului în litigiu în patrimoniul privat al statului, acesta

nu putea face obiect al recunoașterii dreptului de proprietate în favoarea unor

persoane fizice prin acte ale autorității administrative locale, lipsa calității

de proprietar a Orașului Eforie pentru terenul reconstituit nu justifică nulitatea

absolută a convențiilor de înstrăinare ulterioare, atacate în cauză, câtă vreme

cauza acestora nu este contrară bunelor moravuri și ordinei de drept și nu s-a făcut

dovada că între semnatarii acestor convenții de înstrăinare a existat un concert

fraudulos.

Ocrotirea bunei-credințe

în convenții este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilității

acestuia și a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripțiilor legale,

ori sacrificarea intereselor juridice a dobânditorilor de bună-credință pe temeiul

principiului nulității actului subsecvent actului nul ar paraliza circuitul civil.

În sensul

art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se presupune, doar reaua credință, atunci

când se invocă, trebuie dovedită, potrivit art. 1169 din același cod.

Proba contrară

prezumției instituite de prevederile legale anterior menționate presupune dovedirea

faptului că subdobânditorul a fost în cunoștință de cauză că titlul transmițătorului

este lovit de nulitate și că achiziționează bunul proprietatea altei persoane. În

acest caz, desființarea actului se impune nu atât pentru absența bunei-credințe,

cât mai ales pe ideea că vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză,

reprezentând o operațiune speculativă, are un scop imediat ilicit și este, deci,

nulă absolut în temeiul art. 966 și art. 968 C. civ. Totodată, dacă actul s-a încheiat

de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea și pe riscul

cumpărătorului, nulitatea se impune în temeiul principiului fraus omnia corrumpit.

În speță, prezumția

bunei-credințe a pârâților R. și a pârâților M., care au achiziționat cu titlu oneros

terenul în suprafață de 700 mp, de la beneficiarul contractului de schimb aprobat

prin hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, ca și a pârâților P.N.

și P.E., care au cumpărat același imobil de la pârâții anterior menționați, nu a

fost răsturnată de reclamantă și intervenienta în interes propriu, în sensul că

la dosar nu există dovezi că actele atacate ar fi rezultatul unei operațiuni speculative

sau fraude și, cu atât mai puțin, referitoare la împrejurarea că pârâții cumpărători

succesivi au cunoscut nevalabilitatea titlului autorului lor, care dobândise de

la un neproprietar, respectiv Orașul E., și că imobilele aparțin domeniului public

sau privat al statului.

Din cuprinsul

contractelor de vânzare-cumpărare autentificate în data de 21 august 1997, încheiat

între A.T. și pârâții R. și M., și în data de 4 iunie 1998, încheiat de pârâții

R. și M. cu pârâții P.N. și P.E., rezultă că acestea au avut la bază certificate

de sarcini emise de grefa Judecătoriei Constanța potrivit cărora imobilele se aflau,

la momentul fiecărei înstrăinări, în proprietatea vânzătorilor și erau libere de

sarcini, ceea ce demonstrează că intimații cumpărători și-au îndeplinit obligația

de a verifica dacă au contractat cu un verus dominus, deci că au depus diligente

pentru a lua cunoștință care este titlul de proprietate al vânzătorului și dacă

acesta nu este contestat.

Aceeași constatare

s-a impus a fi reținută și în privința suprafeței de 500 mp, care a fost înstrăinată

cu titlu oneros pârâților P.N. și P.E. de succesorul testamentar al defunctului

C.M., beneficiarul Legii nr. 44/1994, prin contractul autentificat în data de 21

august 2000, care a avut la bază certificatul de sarcini eliberat de grefa Judecătoriei

Constanța.

Încheierea cu

bună-credință și cu respectarea legii a contractelor de vânzare-cumpărare prin care

autorii titularului actual al terenului litigios au dobândit proprietatea acestuia

impune, în absența oricăror probe contrare, și concluzia valabilității contractelor

de donație prin care bunul a fost transmis în patrimoniul pârâtului P.A.; probabilitatea

relei credințe a semnatarilor acestor contracte nu ar putea fi în mod întemeiat

justificată, conform susținerilor reclamantei, pe împrejurarea donării celor două

suprafețe prin acte autentice distincte, dar încheiate în aceeași zi și la același

notar, pentru că aceste aspecte sunt elemente excesive, lipsite de semnificație

juridică în aprecierea bunei-credințe.

Așa fiind, instanța

de apel a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor

legale și principiilor de drept incidente cauzei astfel că, a respins apelurile

ca nefondate.

În temeiul

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a obligat apelantele la plata cheltuielilor de

judecată către intimații P.N., C.A., B.E. și C.C.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta SC M.B.I. SRL, cât și intervenienta

în nume propriu SC N.O. SA, au declarat recurs.

Reclamanta SC

M.B.I. SRL a declarat recurs și împotriva încheierii din 24 octombrie 2012, motivat

de împrejurarea că instanța a consemnat greșit, în mod incomplet, în ultimul alineat

al încheierii susținerile apărătorului apelantei reclamantei SC M.B.I. SRL, aspectele

evocate cu privire la hotărârea penală, în sensul că s-a consemnat că „solicită

a se lua act că Primarul a fost achitat” în loc de „solicită a se lua act că Primarul

a fost achitat având în vedere că primarul ca autoritate executivă nu poate fi subiect

activ al infracțiunii de neglijență în serviciu lipsind latura obiectivă a infracțiunii”.

În ceea ce privește

decizia instanței de apel a apreciat că soluția pronunțată de instanța de apel este

lipsită de temeinicia care trebuie să stea la baza pronunțării unei decizii legale.

În argumentarea

recursului, reclamanta a susținut că instanța de apel a reținut în mod netemeinic

că tribunalul și-a îndeplinit îndatorirea legală impusă de dispozițiile art. 129

alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ. aceea de a stărui prin toate mijloacele pentru

aflarea adevărului obiectiv cu toate că folosește în motivare o formulare care denotă

cunoașterea că subiectul probei este judecătorul iar obiectul probei „îl reprezintă

faptele juridice și actele juridice care au creat, modificat sau stins raportul

juridic dedus judecății sau care au determinat ineficienta acestui raport” aspect

pe care însă îl ignora în momentul dezlegării cauzei.

Cenzurarea dovezilor,

inclusiv a întrebărilor la interogatoriu, ca utile sau nu soluționării cauzei trebuie

să se circumscrie principiului aflării adevărului având la bază un raționament care

trebuie să urmărească în mod evident o logică juridică.

În condițiile

în care recurenta reclamantă a invocat inalienabilitatea imobilelor terenuri, potrivit

art. 136 (fost art. 135) din Constituție și Legea nr. 213/1998 având în vedere că

acestea făceau parte din proprietatea publică a Statului român nu se poate reține

că hotărârile consiliului local au recunoscut dreptul de proprietate asupra celor

două suprafețe de teren în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 44/1994.

Potrivit art.

1 și art. 4 din H.G. nr. 834/1991 terenul aflat în patrimoniul R.A.A.P.P.S. făcea

parte din domeniul privat al Statului român și nu al autorității administrației

publice locale.

În opinia recurentei

instanța de apel a reținut în mod greșit, că cele două hotărâri ale Consiliului

Local din 28 aprilie 1995 și din 30 august 1995 sunt anterioare H.G. nr. 639/1995

publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, că nesocotirea regimului proprietății

publice cu consecința nevalabilității celor două hotărâri de consiliul local și

a actelor subsecvente nu este neconfirmată probator.

Per a contrario

dacă instanța de apel ar fi reținut dispozițiile H.G. nr. 834/1991 ar fi ajuns la

concluzia că regimul proprietății publice a fost încălcat de către autoritățile

locale cu consecința nevalabilității celor două hotărâri de consiliu local și a

actelor subsecvente.

Consideră că în

mod greșit instanța de apel a reținut că terenul ce a constituit obiectul material

al celor două hotărâri de consiliu local nu aparținea domeniului public al statului

și că fac parte din domeniul privat al orașului E. reținând că în considerentele

deciziei penale nr. 885 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel Constanța s-a constatat

că cele două acte administrative ce au fost supuse controlului de legalitate al

Prefecturii Constanța astfel cum rezultă din adresa din 1997 care nu se regăsește

la dosar.

Avizul din 1997

este lovit de nulitate absolută în condițiile în care el contravine H.G. nr. 639/1995

privind transmiterea unor bunuri din și în administrarea R.A.A.P.P.S. prin care

în anexa nr. 3, a bunurilor care se predau fără plată în patrimoniul SC N.O. SA,

apare Vila B. și V. cu bunurile și terenul aferent în suprafață de 4979 m

2

din E.N., județul Constanța.

Regimul proprietății

publice a imobilelor terenuri ce fac obiectul prezentei cauze s-a schimbat într-adevăr

în anul 2000, în sensul că terenurile aflate în administrarea R.A.A.P.P.S. au trecut

din domeniul public în domeniul privat al statului, prin H.G. nr. 854/2000 cu respectarea

Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Nu același lucru se poate spune de actele dobândite de către pârâți.

La baza celor

două hotărâri de consiliul local frauduloase stă o identificare, lipsită de orice

putere normativă în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, a celor

două loturi de teren potrivit unei parcelări datând din anii 1933, parcelarea A.B.,

ce a avut ca rezultat elaborarea în anul 1934 a unui plan urbanistic conceput de

arhitectul G.M.C. ce nu a fost realizat în întregime.

Instanța de apel

a reținut de asemenea în mod greșit că cele două hotărâri ale consiliului local

au fost și supuse controlului instanței judecătorești pe calea excepției de legalitate

prin sentințele civile nr. 1404 din 16 septembrie 2011 și sentința civilă nr. 517

din 14 mai 2009 ale Tribunalului Constanța pentru că cererile nu au fost soluționate

pe fond ci doar formal pe cale de excepție.

Astfel instanța

de apel avea obligația de a cerceta dacă cele două hotărâri de consiliu local au

fost emise cu respectarea dispozițiilor constituționale și legale, a ordonanțelor

și hotărârilor de guvern.

Cu privire la

cele două hotărâri de consiliu local recurenta-reclamantă apreciază că instanța

de apel ar fi trebuit să se aplece cu răbdare și asupra răspunsului la interogatoriul

luat pârâtului intimat Consiliul Local E. ale cărui răspunsuri evazive denotă reticența,

sub forma ascunderii adevărului nedorind să răspundă la niciuna dintre întrebările

pertinente administrate, ce demonstrează conivența frauduloasă între toate părțile

pârâte de-a lungul timpului în haiducia specifică acelor vremuri în a jefui statul.

Apreciază ca fiind

contradictorie motivarea instanței de apel întrucât dacă aceasta ar fi reținut,

așa cum ar fi fost corect ținând cont de legea în vigoare, că terenurile făceau

parte din proprietatea publică sau privată a statului tot nu ar fi fost suficient

pentru că nu ar contraveni nici cu bunele moravuri și nici cu ordinea drept și nici

nu s-a făcut dovada relei credințe a subdobânditorilor, pentru că buna-credință

se prezumă.

Or, această concluzie

este inadmisibilă raportat la bunele moravuri și ordinea de drept.

Bunurile din domeniul

public sunt imprescriptibile extinctiv, potrivit art. 136 din Constituție sunt inalienabile,

iar potrivit art. 1844 C. civ. prevede imprescriptibilitatea bunurilor domeniului

public al statului, în speță, care sunt urmare a acestui atribut în afara circuitului

civil și sunt de asemenea imprescriptibile și sub aspect achizitiv potrivit aceluiași

art. 1844 C. civ.

Este inadmisibilă

concluzia potrivit cu care buna-credință s-ar prezuma, în speță, deoarece în cazul

bunurilor aparținând domeniul public prezumția de proprietate operează în favoarea

statului ca proprietar și dincolo de aceasta reaua credință rezultă din probatoriul

pe care recurenta reclamantă s-a străduit a-l administra.

În aceste condiții

dobândirea de către P.N. și P.E. a dreptului de proprietate a celor două imobile

terenuri prin înstrăinările succesive anterioare anului 2000, când a avut loc trecerea

bunurilor din domeniul public în cel privat al statului român prin H.G. nr. 854/2000,

prin încălcarea prescripțiilor legale, s-a realizat în mod fraudulos, aceste acte

fiind lovite de nulitate absolută.

Inalienabilitatea

bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publică impune nu numai

soluția interdicției înstrăinării lor bunurile negăsindu-se în circuitul civil,

ci și imposibilitatea dobândirii acestora de către terți prin orice mod de dobândire,

actele juridice încheiate cu încălcarea acestui principiu fiind lovite de nulitate

absolută.

Elaborarea actelor

cadastrale înainte de eliberarea autorizației de construire, răspunsul la întrebarea

nr. 19 a pârâtei P.E., ce nu constituie titlu de proprietate, înscrierea în cartea

funciară a contractelor de vânzare-cumpărare și eliberarea unor certificate de sarcini

emise de grefa judecătoriei nu înlătura sancțiunea nulității absolute.

Nici actele de

înstrăinare către P.A., contractele de donație, nu sunt valabile pentru că sunt

rezultatul unor operațiuni speculative, frauduloase, formale, astfel cum rezultă

din răspunsurile la întrebările 2, 3, 6, și 7 din interogatoriul pârâtului P.A.

potrivit cu care părinții, respectiv pârâții P.N. și P.E. sau ocupat de acte și

de administrare.

Cu privire la

modul incorect de cenzurare al probatoriului instanțele nu au înțeles raționamentul

logic din succesiunea întrebărilor formulate prin interogatorii și nici necesitatea

administrării cercetării la fața locului ce se impunea urmare a răspunsurilor primite

de la pârâții P.N., P.E. și P.A., pe care recurenta le detaliază.

Apreciază, totodată

că, instanța de apel a reținut în mod greșit că nu se impunea aplicarea art. 225

C. proc. civ. cu privire la pârâții ce nu s-au prezentat pentru a răspunde la interogatoriu.

Cu privire la

înscrisul depus în ședința de judecată din data de 25 aprilie 2012, depunerea acestuia

s-a făcut după încheierea dezbaterilor asupra fondului astfel încât instanța nu

ar fi trebuit să țină cont de acest înscris la pronunțare, situație prezentată și

în motivele de apel.

Având în vedere

că înscrisurile pot fi depuse inclusiv în faza recursului până la încheierea dezbaterilor

instanța de apel ar fi trebuit să rețină în schimb că decizia penală nr. 888 din

15 noiembrie 2000 a Curții de Apel Constanța, nu are autoritate de lucru judecat

față de prezentul dosar aspectele de drept pe care se întemeiază prezenta cauză

nefăcând obiectul dosarului penal.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii acțiunii.

Invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta intervenientă în

nume propriu SC N.O. SA a arătat, în esență, că actele în baza cărora intimatul

pârât P.A. a susținut că este proprietarul terenului sunt nule de drept.

Terenul asupra

căruia se invocă un drept de proprietate nu putea să facă obiectul unei constituiri

de drepturi sau al unui schimb deoarece terenul făcea parte la data dobândirii de

către autorii pârâtului P.A. din proprietatea publică a statului, fiind inalienabil.

Autorii pârâtului

P.A. au dobândit în mod nelegal terenurile aflate în proprietatea publică a statului

român, fraudând legea, actele juridice fiind lovite de nulitate absolută.

Toate celelalte

acte ulterioare inclusiv ale pârâtului P.A. sunt de asemenea lovite de nulitate

absolută în baza principiului actului subsecvent ca urmare a actului inițial și

în baza principiului conform căruia subdobânditorul nu poate dobândi mai mult decât

a luat transmițătorul său.

Din data de 29

ianuarie 2001 și până în prezent terenul se află în patrimoniul SC N.O. SA.

SC N.O. SA are

în patrimoniul său suprafața de teren ce reprezintă obiectul acestui litigiu, această

suprafață de teren a fost preluată în baza unei hotărâri de guvern și în situația

în care aceasta s-ar fi aflat în proprietatea unor persoane fizice, statul român

nu ar fi transmis în patrimoniul SC N.O. SA o suprafață de teren ce se afla în proprietatea

privată a statului.

Pe cale de consecință,

recurenta apreciază că toate actele prin care această suprafață de teren a trecut

în proprietatea unor persoane fizice sunt nule de drept.

Examinând recursul

declarat împotriva încheierii din 24 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ., se constată că acesta este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor

art. 281 C. proc. civ. „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și

susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din

hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”.

În speță, recurenta-reclamantă

critică încheierea atacată motivat de împrejurarea că instanța a consemnat greșit,

în mod incomplet, în ultimul alineat al încheierii susținerile apărătorului apelantei

reclamantei SC M.B.I. SRL, aspectele evocate cu privire la hotărârea penală, în

sensul că s-a consemnat că „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat” în

loc de „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat având în vedere că primarul

ca autoritate executivă nu poate fi subiect activ al infracțiunii de neglijență

în serviciu lipsind latura obiectivă a infracțiunii”.

Prin urmare, recurenta

invocă greșeli materiale în legătură cu susținerile părților, circumscrise procedurii

care este prevăzută de dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., ce nu pot

forma obiectul examinării instanței de recurs.

Cu titlu preliminar,

apărările intimaților-pârâți vizând competența funcțională a secției I civilă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot fi primite, Înalta Curte constatând

că secția a ll-a civilă a fost legal învestită cu soluționarea prezentei cereri

de recurs, indiferent de momentul la care a fost promovată acțiunea, moment de care

se prevalează intimații, dat fiind că dispozițiile noului C. proc. civ. sunt de

imediată aplicare.

Examinând decizia

recurată, în raport de criticile formulate de reclamanta SC M.B.I. SRL, în limitele

controlului de legalitate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Se constată că

instanța de apel a verificat legalitatea sentinței apelate din perspectiva art.

129 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., iar simpla nemulțumire a recurentei cu

privire la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către

instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă, sunt aspecte

care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a legii.

Criticile recurentei

nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci

vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și

argumenteze soluția adoptată, or argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire

logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția

adoptată.

Este de amintit

că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea

ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității

administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței

acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor

dispuse.

Schimbarea situației

de fapt stabilită în cauză (de ex. interpretarea asupra răspunsurilor la interogatoriile

formulate) nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta-pârâtă

atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținută de instanța de apel,

motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie,

care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor

nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al

art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

În speță, reclamanta

și intervenienta în nume propriu au invocat nulitatea actelor translative de proprietate

prin care terenul în suprafață de 1200 mp situat în E.N. a fost transmis succesiv

în proprietatea intimaților pârâți și au susținut nesocotirea regimului proprietății

publice, în referire la hotărârile prin care Consiliul Local Eforie a recunoscut

dreptul de proprietate asupra celor două suprafețe în temeiul Legii nr. 18/1991

și al Legii nr. 44/1994 și nulitatea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului

principal, cu privire la contractele ce au urmat hotărârilor menționate.

Apelul, prin efectul

său devolutiv, a permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță, nu sunt

îndeplinite condițiile pentru constatarea nulității actelor inițiale (hotărârea

Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995 și hotărârea Consiliului Local E. din

30 august 1996), pe cale de consecință, nefiind aplicabil nici principiul anulării

actelor subsecvente, prin care dreptul de proprietate asupra celor două terenuri

s-a transmis cu titlu oneros.

Aceasta întrucât,

în ceea ce privește contractul de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995 s-a

avut în vedere că acesta a fost încheiat în temeiul Legii nr. 18/1991 privind fondul

funciar, a avut la bază hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, confirmată

prin respingerea irevocabilă a excepției de nelegalitate a acesteia prin sentința

nr. 1404 din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Constanța, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, hotărârea

Consiliului Local E. din 30 august 1996 a fost confirmată de instanța de contencios

administrativ, cererea de anulare a acesteia fiind respinsă în mod irevocabil prin

sentința nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanța.

Este adevărat

că potrivit art. 1 alin. (3) raportat la anexa nr. 3 din H.G. nr. 639/1995, Vilele

B. și V., cu bunurile și terenul aferent în suprafață de 4979 mp din E.N., au trecut

fără plată din patrimoniul SC N.O. SA în proprietatea publică a statului și în administrarea

R.A.A.P.P.S. și că revenirea Vilei B. și a terenului aferent acesteia, în suprafață

de 3757,43 mp, în domeniul privat al statului a intervenit în anul 2000, în temeiul

art. 3 alin. (2) raportat la anexa nr. 4 din H.G. nr. 854/2000 privind organizarea

și funcționarea R.A.A.P.P.S., constituind patrimoniu administrat de regie.

Or, cum în mod

legal a reținut și instanța de control judiciar, hotărârea Consiliului Local E.

din 28 aprilie 1995, prin care a fost aprobat schimbul de terenuri materializat

în contractul autentificat în data de 16 iunie 1995 încheiat între Consiliul Local

E. și pârâtul A.T. și hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1995, prin care

defunctul C.M. a fost împroprietărit în baza Legii nr. 44/1994 cu suprafața de 500

mp, însă, anterior includerii terenului care a constituit obiectul lor material

în domeniul public al statului, pentru că H.G. nr. 639/1995 a fost publicată în

Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, ulterior adoptării actelor administrative

anterior menționate, astfel că nesocotirea regimului proprietății publice, cu consecința

nevalabilității celor două hotărâri de consiliu local și a actelor subsecvente,

nu este confirmată probator, contrar susținerilor apelantelor.

Este esențial,

totodată, că prin decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea

de apel Constanța s-a stabilit că terenul supus schimbului aprobat prin hotărârea

Consiliului Local Eforie din 28 aprilie 1995 face parte din domeniul privat al orașului,

deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de Prefectul județului

Constanța pe calea controlului de legalitate.

În mod greșit

recurenta se prevalează de împrejurarea că decizia penală nr. 888 din 15

noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de apel Constanța nu are autoritate de lucru

judecat față de prezenta cauză, întrucât aspectele de drept pe care se întemeiază

acest litigiu nu fac obiectului dosarului penal.

Este vorba despre

efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se impune într-un al doilea proces

care nu prezintă tripla identitate de părți, obiect și cauză cu primul, dar care

are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai

fi contrazis.

Reglementarea

puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică,

evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Prezumția lucrului

judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un

prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi,

fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior,

care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce,

în mod corect, a făcut și instanța de apel, care a dat eficiență puterii de lucru

judecat atunci când a reținut că prin decizia nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunțată

de Curtea de apel Constanța s-a stabilit că terenul supus schimbului aprobat prin

hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995 face parte din domeniul privat

al orașului, deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de

Prefectul județului Constanța pe calea controlului de legalitate.

În altă ordine

de idei, este de reținut că nu poate fi ignorată consecința insecurității raporturilor

juridice.

Or, unul din elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor

juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu

nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României).

Pentru toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de recurentă, întrucât instanța de apel

a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege

incidente în speță, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Așa fiind, cu

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de reclamanta reclamanta SC M.B.I. SRL împotriva deciziei civile

nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I

civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate de intervenienta în nume propriu SC

N.O. SA, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Se constată că,

în speță, criticile intervenientei în nume propriu invocate în dezvoltarea motivelor

de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuție judecata

din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Situația de fapt

stabilită de instanța de fond și confirmată de instanța de apel constituie o premisă

care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat

pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor

contractuale ori legale de natură să impună casarea sau modific