ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1467/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1512 din 21 decembrie 2005, a admis în parte contestația formulată de contestatorii D.V., H.M.D.G., S.I.Ș., D.C.I., F.A.D.C. S-a dispus anularea deciziei nr. 362 din 17 septembrie 2004 emisă de pârâtul M.A.I. A fost obligat pârâtul să soluționeze în întregime notificarea nr. 388/2001, având ca obiect cererea de restituire în natură a imobilului format din teren în suprafață de 750 m.p. și construcția aferentă situat în orașul Eforie Nord, str. Ai. Cuza, județ Constanța și în ceea ce privește cererea de retrocedare formulată de petenta D.C.I. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: În mod eronat s-a constat prin decizia contestată că numita D.C.I.

nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și că aceasta nu și-ar fi însușit notificarea formulată de autorul său D.C.G.I. Legea nr. 10/2001 definește la art. 3 care sunt persoanele îndreptățite în interesul prezentei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, în timp ce la art. 21 se precizează obligația ce revine persoanei îndreptățite de a formula notificare adresată către entitatea juridică deținătoare, în vederea restituirii în natură a bunului imobil. În cauza de față autorul reclamantei D.C.I., respectiv D.C.G.I., a notificat pârâtul M.A.I. în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu. Rezultă din dosar că în urma decesului intervenit la 09 iunie 2004, au rămas ca moștenitori legali în calitate de descendenți ai defunctului D.C.G.l., reclamanții D.C.I.

și F.A.D.C., așa după cum se arată în certificatul de moștenitor nr. 41 din 14 iunie 2004 emis de Biroul Notarului Public. Prin adresa înregistrată sub nr. 227864 din 29 iulie 2004 s-a făcut cunoscut Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 atât certificatul de deces al defunctului cât și certificatul de moștenitor emis de biroul notarial. Tribunalul constată că la dosar se afla depusă o adresă înaintată pârâtului M.A.I. în care se menționează că ambii moștenitori ai defunctului D.C.G.I., respectiv reclamanții F.A.D.C. și D.C.I. își însușesc notificarea formulată de autorul lor având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în orașul Techirghiol, Jud. Constanța. Pornind de la împrejurarea că drepturile patrimoniale ale defunctului au fost transmise prin succesiune către cei doi moștenitori, respectiv reclamanții F.A.D.C.

și D.C., care au înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 atât certificatul de deces cât și certificatul de moștenitor de pe urma decedatului, în mod greșit se reține în decizia contestată că reclamanta D. nu ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită. Ori, în raport de situațiile expuse, Comisia de aplicare Legii nr. 10/2001 avea obligația legală de a stabili măsuri reparatorii în beneficiul ambilor moștenitori ai defunctului D.C.G.I. 2. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul S.I.Ș. care, prin decizia civilă nr. 218 din 5 aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, a admis apelul formulat de reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

La pronunțarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele: Acțiunea principală a avut trei capete de cerere principale și unul subsidiar, reclamanții solicitând, pe lângă anularea deciziei 362 din 17 septembrie 2004, și constatarea preluării imobilului fără titlu valabil, restituirea acestuia în natură și în subsidiar acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Instanța a dispus anularea deciziei emisă de pârât, fără însă a analiza și celelalte capete de cerere, apreciind în mod eronat că prin respingerea notificării față de D.C.I., care nu și-a însușit notificarea formulată de autorul său și nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, autoritatea administrativă nu a soluționa notificarea cu care a fost investită.

Ori, în speță, prin emiterea deciziei atacate, procedura administrativă a fost finalizată, iar ca urmare a anulării deciziei de către instanță în calea de atac, aceasta avea obligația să se pronunțe pe fondul contestației, stabilind ea însăși dacă părțile au calitatea de persoane îndreptățite și în ce măsură au dreptul la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii prin echivalent. Fiind investită cu o contestație împotriva unui act emis într-o procedură administrativă, această procedură este epuizată odată cu emiterea actului contestat, fiind fără relevantă modul în care autoritatea administrativă s-a pronunțat asupra cererii formulate de persoanele îndreptățite. 3. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 855 din 16 mai 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții D.V., H.M.D.G., S.I.Ș., D.C.I.

și F.A.D.C. în contradictoriu pârâtul M.A.I. A fost anulată decizia nr. 362 din 17 septembrie 2004 emisă de M.A.I. și s-a constatat că imobilul situat în orașul Eforie Nord, str. Al. I. Cuza lotul nr. 8 din planul de parcelare Techirghiol-plajă, jud. Constanța, a fost preluat de stat fără titlu valabil. A fost obligat pârâtul să restituie în natură reclamanților imobilul situat în orașul Eforie Nord, str. Al. I. Cuza, județul Constanța, imobil compus din construcție tip P + E + M și teren în suprafață totală de 750 mp (din acte, 762,76 mp din măsurători, din care 160,55 suprafață construită), identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert B.C. și anexele la acesta cu obligarea reclamanților proprietari de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii deciziei de restituire, conform hotărârii.

S-a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarea situație: Notificarea, în speță, cu nr. 388 din 4 iunie 2001, a fost formulată, în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, de D.V., D.C.G.I., F.M.D.G. și S.I.Ș. D.C.G.I. a decedat la data de 9 iunie 2004, iar conform certificatului de moștenitor nr. 41 din 14 iunie 2004 emis B.N.P. E.E., moștenitorii acestuia sunt D.C.I. și F.A.D.C., fiică și fiu, cu câte o cotă de V2 fiecare, din masa succesorală. Or, reținând calitatea de succesori, prin transmiterea succesivă a moștenirii defuncților M.I. și M.A., în privința tuturor reclamanților, refuzul de a recunoaște calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantei, pentru simplul fapt că aceasta nu și-ar fi însușit expres notificarea autorului său, nu are nicio justificare în raport de prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul situat în orașul Eforie Nord, str. Al. I. Cuza, jud. Constanța, a fost preluat de stat fără titlu valabil, pentru considerentele expuse în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România îra parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat-instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

Reținând că trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a dispus prin Decretul nr. 92/1950 (fiind înscris la poz. 208 din anexe „Dr. M.” cu un „imobil complet” situat în Eforie, str. Al. I. Cuza), tribunalul a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituționale în vigoare. Astfel, dispozițiile art. 8 din Constituția României adoptată în anul 1948, în vigoare la momentul emiterii Decretului nr. 92/1950, arătau că „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”, prevăzându-se totodată în art. 10 că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Constituția Republicii Populare Române din anul 1948, era recunoscut și garantat în mod expres, cu rang e principiu, dreptul de proprietate particulară. Dreptul de proprietate al autorului reclamanților și, ulterior, efect al devoluțiunii succesorale, al reclamanților, trebuie recunoscut retroactiv, acesta păstrându-și calitatea de proprietar avută la momentul preluării imobilului, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Contrar celor susținute de pârât, emiterea H.G.

nr. 1235/1996 și încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 43030 din 8 ianuarie 1997 cu SC E. SA nu au nicio relevanță asupra calificării preluării întregului imobil ca fiind abuzivă în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, singurul aspect ce interesează în analiza temeiniciei pretențiilor reclamanților privind restituirea acestuia, în speță, fiind incidente dispozițiile art. 1, art. 2 lit. a) și art. 21 din aceeași lege și, respectiv art. 16 din același act normativ, față de destinația sa specială, de imobil ocupat de o instituție publică, care nu constituie însă un impediment în privința restituirii în natură.

Tribunalul a reținut că imobilul are destinația actuală de sediu al poliției din Eforie Nord, iar potrivit art. 16 alin. (l), în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate, ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, de la data emiterii deciziei sau a dispoziției.

4. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 91/ A din 11 februarie 2009, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâtul M.I.R.A., reținând următoarele argumente: De la momentul preluării din proprietatea autorului reclamanților-intimați prin Decretul nr. 92/1950 și până în prezent, imobilul în litigiu nu a ieșit din proprietatea statului. Faptul că acesta s-a aflat în administrarea SC E. SA, persoană juridică cu capital integral de stat și ulterior, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 43030 din 08 ianuarie 1997, imobilul construcție a trecut în patrimoniul pârâtei, instituție publică cu patrimoniu propriu dar aparținând tot statului, nu prezintă relevanță juridică și nu atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Ceea ce prezintă importanță este modalitatea prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, respectiv prin Decretul nr. 92/1950, care nu poate fi considerat un titlu valabil al statului. In mod legal instanța de fond a raportat Decretul nr. 92/1950 la Constituția în vigoare în 1950, la tratatele internaționale la care România era parte și la legile în vigoare în acel moment și a reținut că imobilul nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului. Plecând de la acest raționament, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, așa cum acest act a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 și ca atare, având în vedere că este legală restituirea în natură a construcției, este legală și restituirea în natură a terenului de 750 mp aferent acesteia.

Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâtul, criticând-o pentru următoarele motive: l. Prin H.G. nr. 1235/1996 imobilul intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și a fost transmis, cu plată, din patrimoniul SC E. SA în proprietatea publică a Statului și administrarea M.A.I. În baza acestui act normativ, la data de 8 ianuarie 1997 s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare prin care a cumpărat de la SC E. SA imobilul. Terenul aferent construcției i-a fost dat în folosință gratuită, aflându-se în domeniul public local. Actul a fost încheiat anterior Legii nr. 10/2001 și se bucură de protecția art. 45, a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, statul fiind proprietar aparent și cu bună-credință.

Oricum, termenul de anulare a acestui act, prevăzut de art. 45 alin. (5) din aceeași lege, a expirat. 2. Pentru categoria imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, Legea nr. 10/2001 prevede în art. 27 o procedură specială de urmat; în actualul art. 29 (fost art. 27) s-a introdus al doilea alineat care prevede că dispozițiile alin. (l) sunt aplicabile și în cazul în care imobilul a fost înstrăinat. Pentru categoria de imobile la care se referă art. 20 din lege, persoana îndreptățită este obligată să notifice unitatea deținătoare, conform reglementărilor impuse de art. 23 – art. 26. O a treia categorie de imobile este cea reglementată de art. 33 din aceeași lege, pentru care notificarea se adresează și se rezolvă de primăria în a cărei rază s-a aflat imobilul.

În cadrul criticii s-a făcut trimitere la aceste trei categorii de imobile, cu indicarea regimului aferent, astfel cum s-a arătat mai sus, cu bolduirea și scoaterea în evidență a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 (actual art. 29). Se invocă decizia nr. 327/2006 a acestei instanțe, prin care pentru un imobil evidențiat în patrimoniul SC E. SA a fost obligată A.V.A.S. să emită decizie de propunere de acordare de măsuri reparatorii. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce face sa nu fie fondată excepția nulității recursului invocată de către intimați, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1. Imobilul în cauză a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.

Faptul că, ulterior, imobilul ajuns în patrimoniul SC E. SA, (potrivit H.G. nr. 1235 din 20 noiembrie 1996) a fost redobândit de stat, cu plată, nu afectează regimul juridic al imobilului și nu îl exclude de sub incidența Legii nr. 10/2001. Prin operațiunea de transmitere cu plată, a imobilului, în proprietatea publică a statului, imobilul a fost adus în aceeași situație cu cea de la preluare, statul redobândind cu plată un bun preluat de la autorul reclamanților, de la societatea către care îl dobândise ulterior.

Procedând în acest fel, Statul nu a făcut decât să readucă în patrimoniul său un bun pe care l-a deținut și pe care l-a transmis ulterior în proprietatea SC E. SA În aceste condiții, critica formulată vizând protecția conferită de art. 45 din aceeași, lege nu este fondată, pârâtul având calitate de unitate deținătoare a imobilului ce intră sub incidența Legii nr. l0/2001, art. 2 alin. (l) lit. a), exercitând dreptul de administrare în numele statului, astfel cum este definită această noțiune prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 și normele metodologice de aplicare a acestei legi. În ceea ce privește apărarea referitoare la terenul aferent imobilului, se constată că sunt depășite limitele cadrului procesual fixat prin decizia contestată, prin care pentru teren s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent.

2. În cadrul criticii s-au detaliat regimurile juridice ale diferitelor categorii de imobile, cu sublinierea (prin bolduire) a celui aferent imobilului ce intră sub incidența art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001, fără detalierea argumentelor de nelegalitate a deciziei raportat la celelalte dispoziții legale redate. Art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în speță, întrucât deținătorul, în sensul acestei legi, nu este o societate comercială de genul căreia se face referire în norma legală. Aceste dispoziții legale, cu reflectare și în jurisprudența invocată, prezintă relevanță în ipoteza în care imobilul ar fi fost deținut la data intrării în vigoare de o societate comercială, or, în speță, SC E. SA, singura societate comercială care a deținut imobilul, nu mai avea această calitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (l) C. proc. civ. și să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul formulat de paratul M.A.I. împotriva deciziei nr. 91/ A din data de 11 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.