ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1467/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1467/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1512 din 21 decembrie 2005, a admis în

parte contestația formulată de contestatorii D.V., H.M.D.G., S.I.Ș., D.C.I., F.A.D.C.

S-a dispus anularea deciziei nr. 362

din 17 septembrie 2004 emisă de pârâtul M.A.I.

A fost obligat pârâtul să soluționeze

în întregime notificarea nr. 388/2001, având ca obiect cererea de restituire în

natură a imobilului format din teren în suprafață de 750 m.p. și construcția

aferentă situat în orașul Eforie Nord, str. Ai. Cuza, județ Constanța și în

ceea ce privește cererea de retrocedare formulată de petenta D.C.I.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

În mod eronat s-a constat prin decizia

contestată că numita D.C.I. nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită și că aceasta nu și-ar fi însușit notificarea formulată de autorul

său D.C.G.I.

Legea nr. 10/2001 definește la art. 3

care sunt persoanele îndreptățite în interesul prezentei legi la măsuri

reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, în

timp ce la art. 21 se precizează obligația ce revine persoanei îndreptățite de

a formula notificare adresată către entitatea juridică deținătoare, în vederea

restituirii în natură a bunului imobil.

În cauza de față autorul reclamantei D.C.I.,

respectiv D.C.G.I., a notificat pârâtul M.A.I. în vederea restituirii în natură

a imobilului în litigiu.

Rezultă din dosar că în urma decesului

intervenit la 09 iunie 2004, au rămas ca moștenitori legali în calitate de

descendenți ai defunctului D.C.G.l., reclamanții D.C.I. și F.A.D.C., așa după

cum se arată în certificatul de moștenitor nr. 41 din 14 iunie 2004 emis de

Biroul Notarului Public.

Prin adresa înregistrată sub nr. 227864

din 29 iulie 2004 s-a făcut cunoscut Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001

atât certificatul de deces al defunctului cât și certificatul de moștenitor

emis de biroul notarial.

Tribunalul constată că la dosar se

afla depusă o adresă înaintată pârâtului M.A.I. în care se menționează că ambii

moștenitori ai defunctului D.C.G.I., respectiv reclamanții F.A.D.C. și D.C.I. își

însușesc notificarea formulată de autorul lor având ca obiect restituirea în

natură a imobilului situat în orașul Techirghiol, Jud. Constanța.

Pornind de la împrejurarea că

drepturile patrimoniale ale defunctului au fost transmise prin succesiune către

cei doi moștenitori, respectiv reclamanții F.A.D.C. și D.C., care au înaintat

Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 atât certificatul de deces cât și

certificatul de moștenitor de pe urma decedatului, în mod greșit se reține în

decizia contestată că reclamanta D. nu ar fi făcut dovada calității de persoană

îndreptățită. Ori, în raport de situațiile expuse, Comisia de aplicare Legii nr.

10/2001 avea obligația legală de a stabili măsuri reparatorii în beneficiul

ambilor moștenitori ai defunctului D.C.G.I.

declarat apel contestatorul S.I.Ș. care, prin decizia civilă nr. 218 din 5

aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a

IV-

a civilă, a admis apelul formulat de reclamant, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

La pronunțarea acestei decizii, Curtea

a avut în vedere următoarele:

Acțiunea principală a avut trei capete

de cerere principale și unul subsidiar, reclamanții solicitând, pe lângă

anularea deciziei 362 din 17 septembrie 2004, și constatarea preluării

imobilului fără titlu valabil, restituirea acestuia în natură și în subsidiar

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Instanța a dispus anularea deciziei

emisă de pârât, fără însă a analiza și celelalte capete de cerere, apreciind în

mod eronat că prin respingerea notificării față de D.C.I., care nu și-a însușit

notificarea formulată de autorul său și nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, autoritatea

administrativă nu a soluționa notificarea cu care a fost investită.

Ori, în speță, prin emiterea deciziei

atacate, procedura administrativă a fost finalizată, iar ca urmare a anulării

deciziei de către instanță în calea de atac, aceasta avea obligația să se

pronunțe pe fondul contestației, stabilind ea însăși dacă părțile au calitatea

de persoane îndreptățite și în ce măsură au dreptul la restituirea în natură

sau la măsuri reparatorii prin echivalent.

Fiind investită cu o contestație

împotriva unui act emis într-o procedură administrativă, această procedură este

epuizată odată cu emiterea actului contestat, fiind fără relevantă modul în

care autoritatea administrativă s-a pronunțat asupra cererii formulate de persoanele

îndreptățite.

nr. 855 din 16 mai 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamanții D.V., H.M.D.G., S.I.Ș., D.C.I. și F.A.D.C. în

contradictoriu pârâtul M.A.I.

A fost anulată decizia nr. 362 din 17

septembrie 2004 emisă de M.A.I. și s-a constatat că imobilul situat în orașul

Eforie Nord, str. Al.

I.

Cuza lotul nr. 8 din

planul de parcelare Techirghiol-plajă, jud. Constanța, a fost preluat de stat

fără titlu valabil.

A fost obligat pârâtul să restituie în

natură reclamanților imobilul situat în orașul Eforie Nord, str. Al.

I.

Cuza, județul Constanța, imobil compus

din construcție tip P + E + M și teren în suprafață totală de 750 mp (din acte,

762,76 mp din măsurători, din care 160,55 suprafață construită), identificat

prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert B.C. și anexele la

acesta cu obligarea reclamanților proprietari de a-i menține afectațiunea pe o

perioadă de până la 3 ani de la data emiterii deciziei de restituire, conform

hotărârii.

S-a luat act că reclamanții nu au

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarea situație:

Notificarea, în speță, cu nr. 388 din 4

iunie 2001, a fost formulată, în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, de D.V., D.C.G.I.,

F.M.D.G. și S.I.Ș.

D.C.G.I. a decedat la data de 9 iunie 2004,

iar conform certificatului de moștenitor nr. 41 din 14 iunie 2004 emis B.N.P. E.E.,

moștenitorii acestuia sunt D.C.I. și F.A.D.C., fiică și fiu, cu câte o cotă de

V2 fiecare, din masa succesorală.

Or, reținând calitatea de succesori,

prin transmiterea succesivă a moștenirii defuncților M.I. și M.A., în privința

tuturor reclamanților, refuzul de a recunoaște calitatea de persoană

îndreptățită la restituire a reclamantei, pentru simplul fapt că aceasta nu

și-ar fi însușit expres notificarea autorului său, nu are nicio justificare în

raport de prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul situat în orașul Eforie Nord,

str. Al.

I.

Cuza, jud. Constanța, a fost preluat

de stat fără titlu valabil, pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România îra parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat-instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea

titlului.

Reținând că trecerea în proprietatea

statului a imobilului în litigiu s-a dispus prin Decretul nr. 92/1950 (fiind

înscris la poz. 208 din anexe „Dr. M.” cu un „imobil complet” situat în Eforie,

str. Al.

I.

Cuza), tribunalul a constatat că

această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și fără acordul proprietarului,

ceea ce contrazicea prevederile constituționale în vigoare.

Astfel, dispozițiile art. 8 din

Constituția României adoptată în anul 1948, în vigoare la momentul emiterii

Decretului nr. 92/1950, arătau că „proprietatea particulară și dreptul de

moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”, prevăzându-se totodată în art.

10 că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei

legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din

Constituția Republicii Populare Române din anul 1948, era recunoscut și

garantat în mod expres, cu rang e principiu, dreptul de proprietate

particulară.

Dreptul de proprietate al autorului

reclamanților și, ulterior, efect al devoluțiunii succesorale, al

reclamanților, trebuie recunoscut retroactiv, acesta păstrându-și calitatea de

proprietar avută la momentul preluării imobilului, pe care o exercită după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Contrar celor susținute de pârât,

emiterea H.G. nr. 1235/1996 și încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.

43030 din 8 ianuarie 1997 cu SC E. SA nu au nicio relevanță asupra calificării

preluării întregului imobil ca fiind abuzivă în raport de prevederile Legii nr.

10/2001, singurul aspect ce interesează în analiza temeiniciei pretențiilor

reclamanților privind restituirea acestuia, în speță, fiind incidente

dispozițiile art. 1, art. 2 lit. a) și art. 21 din aceeași lege și, respectiv art.

16 din același act normativ, față de destinația sa specială, de imobil ocupat

de o instituție publică, care nu constituie însă un impediment în privința

restituirii în natură.

Tribunalul a reținut că imobilul are

destinația actuală de sediu al poliției din Eforie Nord, iar potrivit art. 16 alin.

(l), în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a)

care face parte integrantă din lege, necesare și afectate exclusiv și

nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate, ori

social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora,

li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține

afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, de la data emiterii deciziei sau a

dispoziției.

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 91/

A din 11 februarie 2009, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâtul M.I.R.A.,

reținând următoarele argumente:

De la momentul preluării din

proprietatea autorului reclamanților-intimați prin Decretul nr. 92/1950 și până

în prezent, imobilul în litigiu nu a ieșit din proprietatea statului.

Faptul că acesta s-a aflat în

administrarea SC E. SA, persoană juridică cu capital integral de stat și

ulterior, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 43030 din 08 ianuarie 1997,

imobilul construcție a trecut în patrimoniul pârâtei, instituție publică cu

patrimoniu propriu dar aparținând tot statului, nu prezintă relevanță juridică

și nu atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Ceea ce prezintă importanță este

modalitatea prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, respectiv

prin Decretul nr. 92/1950, care nu poate fi considerat un titlu valabil al

statului. In mod legal instanța de fond a raportat Decretul nr. 92/1950 la

Constituția în vigoare în 1950, la tratatele internaționale la care România era

parte și la legile în vigoare în acel moment și a reținut că imobilul nu a intrat

cu titlu valabil în proprietatea statului.

Plecând de la acest raționament, în

mod corect s-a reținut de către instanța de fond aplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, așa cum acest act a fost modificat

prin Legea nr. 247/2005 și ca atare, având în vedere că este legală restituirea

în natură a construcției, este legală și restituirea în natură a terenului de

750 mp aferent acesteia.

Împotriva deciziei de apel a formulat

cerere de recurs pârâtul, criticând-o pentru următoarele motive:

l. Prin H.G. nr. 1235/1996 imobilul intrat

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și a fost transmis, cu

plată, din patrimoniul SC E. SA în proprietatea publică a Statului și

administrarea M.A.I.

În baza acestui act normativ, la data

de 8 ianuarie 1997 s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare prin care a

cumpărat de la SC E. SA imobilul.

Terenul aferent construcției i-a fost

dat în folosință gratuită, aflându-se în domeniul public local.

Actul a fost încheiat anterior Legii nr.

10/2001 și se bucură de protecția art. 45, a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor legale, statul fiind proprietar aparent și cu bună-credință.

Oricum, termenul de anulare a acestui act, prevăzut de art. 45 alin. (5) din aceeași

lege, a expirat.

preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, Legea nr. 10/2001 prevede în art.

27 o procedură specială de urmat; în actualul art. 29 (fost art. 27) s-a

introdus al doilea alineat care prevede că dispozițiile alin. (l) sunt

aplicabile și în cazul în care imobilul a fost înstrăinat.

Pentru categoria de imobile la care se

referă art. 20 din lege, persoana îndreptățită este obligată să notifice unitatea

deținătoare, conform reglementărilor impuse de art. 23 – art. 26.

O a treia categorie de imobile este

cea reglementată de art. 33 din aceeași lege, pentru care notificarea se

adresează și se rezolvă de primăria în a cărei rază s-a aflat imobilul.

În cadrul criticii s-a făcut trimitere

la aceste trei categorii de imobile, cu indicarea regimului aferent, astfel cum

s-a arătat mai sus, cu bolduirea și scoaterea în evidență a dispozițiilor art. 27

din Legea nr. 10/2001 (actual art. 29).

Se invocă decizia nr. 327/2006 a

acestei instanțe, prin care pentru un imobil evidențiat în patrimoniul SC E. SA

a fost obligată A.V.A.S. să emită decizie de propunere de acordare de măsuri

reparatorii.

Analizând decizia de apel în raport de

criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ceea ce face sa nu fie fondată excepția nulității recursului invocată de

către intimați, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în

considerarea celor ce succed:

stat prin Decretul nr. 92/1950.

Faptul că, ulterior, imobilul ajuns în

patrimoniul SC E. SA, (potrivit H.G. nr. 1235 din 20 noiembrie 1996) a fost

redobândit de stat, cu plată, nu afectează regimul juridic al imobilului și nu

îl exclude de sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin operațiunea de transmitere cu

plată, a imobilului, în proprietatea publică a statului, imobilul a fost adus

în aceeași situație cu cea de la preluare, statul redobândind cu plată un bun

preluat de la autorul reclamanților, de la societatea către care îl dobândise

ulterior.

Procedând în acest fel, Statul nu a

făcut decât să readucă în patrimoniul său un bun pe care l-a deținut și pe care

l-a transmis ulterior în proprietatea SC E. SA

În aceste condiții, critica formulată

vizând protecția conferită de art. 45 din aceeași, lege nu este fondată,

pârâtul având calitate de unitate deținătoare a imobilului ce intră sub

incidența Legii nr. l0/2001, art. 2 alin. (l) lit. a), exercitând dreptul de

administrare în numele statului, astfel cum este definită această noțiune prin art.

21 din Legea nr. 10/2001 și normele metodologice de aplicare a acestei legi.

În ceea ce privește apărarea

referitoare la terenul aferent imobilului, se constată că sunt depășite

limitele cadrului procesual fixat prin decizia contestată, prin care pentru

teren s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent.

regimurile juridice ale diferitelor categorii de imobile, cu sublinierea (prin

bolduire) a celui aferent imobilului ce intră sub incidența art. 27 (actual art.

29) din Legea nr. 10/2001, fără detalierea argumentelor de nelegalitate a

deciziei raportat la celelalte dispoziții legale redate.

Art. 27 (actual art. 29) din Legea nr.

10/2001 nu este aplicabil în speță, întrucât deținătorul, în sensul acestei

legi, nu este o societate comercială de genul căreia se face referire în norma

legală.

Aceste dispoziții legale, cu

reflectare și în jurisprudența invocată, prezintă relevanță în ipoteza în care

imobilul ar fi fost deținut la data intrării în vigoare de o societate

comercială, or, în speță, SC E. SA, singura societate comercială care a deținut

imobilul, nu mai avea această calitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Constatând, prin urmare, că nu sunt

fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin.

(l) C. proc. civ. și să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul formulat de paratul M.A.I. împotriva deciziei nr. 91/ A din data de 11

februarie

2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2010.