ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6017/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 978 din 01 iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de contestatorii I.E., I.G.D. și H.E.; a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire în natură a terenurilor situate în București, str. Gazelei nr. x și x A, sector 4 și în proprietatea contestatorului I.G.D În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții I.G.D., H.E. și I.E., pârâta P.M.

București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 fiind obligată să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în str. Gazelei nr. x, sector 4, compus din teren în suprafață de 1208,61 mp și construcție, precum și a imobilului situat în str. Gazelei nr. x A, sector 4, compus din teren în suprafață de 238,08 mp și construcție. Prin hotărârea anterior menționată, s-a constatat că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin dispoziția nr. 10920 din 12 noiembrie 2008 s-a dispus restituirea în natură a construcțiilor din str. Gazelei nr. x și x A, către reclamanții I.G.D., H.E. și I.E., iar în privința terenurilor de la cele două adrese s-a dispus restituirea în natură numai către reclamanții H.E.

și I.E., lui I.D.G. recunoscându-i-se un drept de folosință specială, ca urmare a calității de cetățean american. Procedând în acest mod, pârâta a încălcat dispozițiile sentinței civile nr. 137 din 16 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, dispoziția emisă de pârâtă fiind dată tocmai ca urmare a punerii în executare a acestei sentințe. Pârâta trebuia să pună în aplicare întocmai dispozitivul sentinței civile menționate, ceea ce însemna restituirea în natură, către toți reclamanții, atât a construcțiilor, cât și a terenurilor ce au făcut obiectul notificărilor. Atâta vreme cât, printr-o hotărâre judecătorească, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și s-a dispus restituirea în natură, soluționându-se în acest fel, sub toate aspectele, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria nu putea proceda la reanalizarea acestei condiții fără să încalce puterea de lucru judecat a hotărârii respective.

Față de cele expuse, I.D.G. era îndreptățit să i se restituie, în deplină proprietate, atât construcțiile, cât și terenurile ce au format obiectul notificării, calitatea de cetățean român sau străin nemaiputând face obiectul analizei la acest moment. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul P.G.M. București care criticat hotărârea deoarece nu s-a făcut dovada că reclamantul I.G.D. este cetățean român, astfel încât, pentru acesta, în mod legal, s-a emis dispoziție de atribuire în folosință specială a terenurilor în cauză. Prin decizia civilă nr. 7/ A din 7 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul - pârât P.G.M.

București. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, practic, motivul de apel se referă la faptul că s-a inserat sintagma„restituirea în natură” (aceasta fiind subînțeleasă). Problema dacă s-au depus sau nu toate actele necesare soluționării notificării a fost suplinită în fața instanței de fond. Neexistând un motiv vădit de nelegalitate și netemeinicie, apelul nu a fost primit. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-pârât P.G.M. București, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susține că o eventuală dispoziție de restituire a unui teren preluat în proprietatea statului ar fi total nelegală și neîntemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru contestatorul l.D.G.

Având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, urmează a se considera că aceste situații nu cad sub incidența legii, iar P.G.M. București a aplicat corect dispozițiile legale, acordând doar un drept de folosință lui l.D.G. Acesta nu are cetățenia română și, pe cale de consecință, nici nu poate deține terenuri în România, decât în condițiile limitativ prevăzute de lege.

Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către resortisanții Statelor Membre ale Uniunii Europene si ale Spațiului Economic European (Islanda, I. iechtenstein și Norvegia), în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, este limitativ reglementată de art. 44 alin. (2) din Constituția României, de Legea nr. 312/2005, de Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, semnat de România la 25 aprilie 2005 (Anexa VII, Secțiunea a 3-a) și de Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului, titlul X al Legii nr. 247/2005. În mod greșit, Curtea de Apel București nu avut in vedere faptul că I.D.G.

nu poate dobândi un drept de proprietate asupra terenului, având in vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 312/2005, potrivit cărora: „Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită in conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege pentru cetățenii romani și pentru persoanele juridice romane”. În speță, contestatorul nu este cetățean al Uniunii Europene si nu domiciliază în România și, deci, nu poate beneficia de prevederile acestei legi.

Pe de altă parte, acest articol nu poate fi interpretat decât după analizarea prevederilor art. 44 alin. (2) teza finală din Constituția revizuită: „Cetățenii străini si apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai in condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică”. Nu există niciun tratat între România și S.U.A. privind acordarea reciprocă de drepturi de a dobândi suprafețe de teren pentru cetățenii celor două state. În consecință, și sub acest aspect, hotărârea este nelegală. Contestatorul I.D.G. nu are cetățenie română.

Este cetățean american și, potrivit dispozițiilor legale mai sus enunțate, chiar dacă ar fi fost rezident, în absența unui acord bilateral între România și S.U.A. în privința regimului de reciprocitate asupra dobândirii terenurilor, contestatorul nu ar putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenului revendicat. În aceste condiții, nici sub acest aspect contestatorul nu este persoană îndreptățită, așa cum este definită de Legea nr. 10/2001. Potrivit Normelor metodologice, trebuie să existe alături de notificare si celelalte acte, o precizare a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003). Pct. 28.1. din aceeași hotărâre condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. Mai mult înscrisuri avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei si considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi folosite de către reclamanți în susținerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare ale dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea era necesar să fie depuse ca anexă la notificare, odată cu cererea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată, ca neîntemeiată. Intimații reclamanți I.E. și I.G.D., prin mandatar I.E., au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel cum au reținut și instanțele, într-un proces anterior, prin hotărâre rămasă irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză, în contradictoriu cu același pârât și s-a dispus obligarea acestuia să emită decizie de restituire în natură a imobilelor din prezentul dosar, compuse din construcții și terenuri. Hotărârea sus-menționată îl vizează inclusiv pe reclamantul I.G.D., cu privire la care se pretinde că nu ar putea beneficia de restituirea în natură a terenului în suprafață de 208,61 m.p.

situat în București, str. Gazelei, nr. x și a terenului în suprafață de 238,08 m.p. situat în București, str. Gazelei, nr. x A, în esență, deoarece acesta nu este cetățean român, ci poate beneficia doar de un drept de folosință special, în temeiul art. 2 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 și a O.U.G. nr. 94/2000 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002. Nefăcând nicio distincție între reclamanți în ceea ce privește forma de măsură reparatorie cuvenită lor pentru terenuri, instanța stabilind că aceasta este restituirea în natură pentru toate părțile menționate, dispoziția emisă de unitatea deținătoare, în baza acestei hotărâri judecătorești, trebuia să prevadă restituirea în natură a terenurilor și pentru reclamantul I.D.G.

Stabilindu-se, prin dispoziția nr. 10920 din 12 noiembrie 2008, contestată în prezentul dosar, doar un drept de folosință special, în favoarea reclamantului sus-menționat, s-a încălcat puterea de lucru judecat a acelei hotărâri, în virtutea căreia, ceea ce s-a statuat prin hotărâre irevocabilă nu mai poate fi contrazis. Aceasta întrucât o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumția absolută irefragabilă de adevăr judiciar, nemaiputând fi repuse în discuție aspecte ce au fost rezolvate, printr-o asemenea hotărâre, într-un proces anterior. La data rămânerii irevocabile (prin respingerea recursului exercitat în cauză, după cum rezultă din mențiunea efectuată pe hotărâre) a sentinței civile nr. 137/2005 erau în vigoare toate actele normative invocate în cererea de recurs, precum și Tratatul de aderare la U.E., semnat de România la 25 aprilie 2005, inclusiv art. 2 din Titlul II din O.U.G.

nr. 184/2002, astfel încât recurentul avea posibilitatea să invoce eventuala imposibilitate de restituire în natură a terenurilor către reclamantul I.D.G., în litigiul anterior. În acest proces, declanșat ca urmare a refuzului pârâtului de a soluționa notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, de către reclamanți, în cadrul căruia s-au analizat calitatea acestora, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform actului normativ amintit, precum și forma de reparație cuvenită, pârâtul putea formula acele apărări care constituie critici în prezentul recurs și care se referă, în opinia acestuia, la interdicția reclamantului arătat de a obține restituirea în natură a terenurilor.

Neprocedând în acest sens, iar hotărârea irevocabilă pronunțată în acel litigiu vizând restituirea în natură a terenurilor și către reclamantul I.D.G., nu se poate rediscuta în prezentul dosar în ce măsură partea arătată are sau nu dreptul la o asemenea formă de reparație. Ca atare, dispoziția contestată trebuia emisă și pentru reclamantul I.D.G. în sensul sentinței civile nr. 137/2005, respectiv să se dispună restituirea în natură a terenurilor și în favoarea lui. În plus, Curtea de Apel a reținut în mod corect că, în dosarul instanței de fond, sunt administrate toate înscrisurile necesare rezolvării notificărilor în sensul stabilit prin sentința civilă sus-menționată. Sub aspectul contestat de recurent, și anume lipsa dovezii calității de cetățean român în persoana reclamantului I.D.G., există, declarația dată de acesta, pe propria răspundere, în fața notarului din S.U.A.

- New York, din data de 17 iunie 2003, conform căreia acesta și-a păstrat calitatea de cetățean român, dobândită prin naștere. Prin urmare, și din punctul de vedere al probelor administrate în ceea ce privește calitatea de cetățean român a reclamantului I.D.G., astfel cum a reținut instanța de apel, această calitate a fost dovedită, criticile recurentului privind imposibilitatea restituirii în natură a terenurilor către acesta fiind, astfel, neîntemeiate.

Cât privește susținerile recurentului în sensul că terenurile în litigiu nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, că nu s-au depus actele originare ale dreptului de proprietate și nici declarație în sensul că reclamanții nu mai dețin alte probe în soluționarea notificărilor, aceste aspecte nu mai pot fi analizate în prezenta cauză din moment ce există o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a stabilit obligația recurentului de a emite, în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziție de restituire în natură a terenurilor, către reclamanți. Ca atare, instanța a considerat, în acel proces, că bunurile în discuție fac obiectul actului normativ respectiv și că există toate actele prevăzute de această lege pentru soluționarea notificărilor formulate de reclamanți în sensul arătat.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că, menținând hotărârea primei instanțe, de obligare a pârâtului la emiterea unei decizii de restituire în natură a terenurilor și în favoarea reclamantului I.D.G., instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale analizate mai sus. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constată că recursul este nefondat și îl va respinge, ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.G.M. București împotriva deciziei civile nr. 7/ A din 7 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.