ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6017/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6017/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

978 din 01 iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

contestația formulată de contestatorii I.E., I.G.D. și H.E.; a obligat pârâtul

să emită dispoziție de restituire în natură a terenurilor situate în București,

str. Gazelei nr. x și x A, sector 4 și în proprietatea contestatorului I.G.D

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr.

137 din 16 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții I.G.D.,

H.E. și I.E., pârâta P.M. București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001

fiind obligată să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în

str. Gazelei nr. x, sector 4, compus din teren în suprafață de 1208,61 mp și

construcție, precum și a imobilului situat în str. Gazelei nr. x A, sector 4,

compus din teren în suprafață de 238,08 mp și construcție.

Prin hotărârea

anterior menționată, s-a constatat că reclamanții au făcut dovada calității de

persoane îndreptățite, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 10920

din 12 noiembrie 2008 s-a dispus restituirea în natură a construcțiilor din

str. Gazelei nr. x și x A, către reclamanții I.G.D., H.E. și I.E., iar în privința

terenurilor de la cele două adrese s-a dispus restituirea în natură numai către

reclamanții H.E. și I.E., lui I.D.G. recunoscându-i-se un drept de folosință

specială, ca urmare a calității de cetățean american.

Procedând în acest

mod, pârâta a încălcat dispozițiile sentinței civile nr. 137 din 16 februarie 2005

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, dispoziția emisă de pârâtă

fiind dată tocmai ca urmare a punerii în executare a acestei sentințe.

Pârâta trebuia să

pună în aplicare întocmai dispozitivul sentinței civile menționate, ceea ce

însemna restituirea în natură, către toți reclamanții, atât a construcțiilor,

cât și a terenurilor ce au făcut obiectul notificărilor.

Atâta vreme cât,

printr-o hotărâre judecătorească, s-a stabilit calitatea de persoană

îndreptățită și s-a dispus restituirea în natură, soluționându-se în acest fel,

sub toate aspectele, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria

nu putea proceda la reanalizarea acestei condiții fără să încalce puterea de

lucru judecat a hotărârii respective.

Față de cele expuse,

I.D.G. era îndreptățit să i se restituie, în deplină proprietate, atât

construcțiile, cât și terenurile ce au format obiectul notificării, calitatea

de cetățean român sau străin nemaiputând face obiectul analizei la acest

moment.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul P.G.M. București care criticat hotărârea

deoarece nu s-a făcut dovada că reclamantul I.G.D. este cetățean român, astfel

încât, pentru acesta, în mod legal, s-a emis dispoziție de atribuire în

folosință specială a terenurilor în cauză.

Prin decizia civilă nr.

7/ A din 7 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul -

pârât P.G.M. București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, practic, motivul de apel se referă la faptul că

s-a inserat sintagma„restituirea în natură” (aceasta fiind subînțeleasă).

Problema dacă s-au

depus sau nu toate actele necesare soluționării notificării a fost suplinită în

fața instanței de fond.

Neexistând un motiv

vădit de nelegalitate și netemeinicie, apelul nu a fost primit.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs apelantul-pârât P.G.M. București, criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susține că o

eventuală dispoziție de restituire a unui teren preluat în proprietatea

statului ar fi total nelegală și neîntemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

pentru contestatorul l.D.G.

Având în vedere că

legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea

dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține

titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, urmează a

se considera că aceste situații nu cad sub incidența legii, iar P.G.M. București

a aplicat corect dispozițiile legale, acordând doar un drept de folosință lui l.D.G.

Acesta nu are

cetățenia română și, pe cale de consecință, nici nu poate deține terenuri în

România, decât în condițiile limitativ prevăzute de lege. Dobândirea dreptului

de proprietate asupra terenurilor de către resortisanții Statelor Membre ale

Uniunii Europene si ale Spațiului Economic European (Islanda, I. iechtenstein și

Norvegia), în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, este limitativ reglementată de art. 44 alin. (2) din Constituția României,

de Legea nr. 312/2005, de Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, semnat de România la 25 aprilie 2005 (Anexa VII, Secțiunea a 3-a) și de Legea

nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului, titlul X al Legii nr. 247/2005.

În mod greșit, Curtea

de Apel București nu avut in vedere faptul că I.D.G. nu poate dobândi un drept

de proprietate asupra terenului, având in vedere prevederile art. 3 din Legea nr.

312/2005, potrivit cărora: „Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu

domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică

constituită in conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul

de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de

lege pentru cetățenii romani și pentru persoanele juridice romane”. În speță,

contestatorul nu este cetățean al Uniunii Europene si nu domiciliază în România

și, deci, nu poate beneficia de prevederile acestei legi.

Pe de altă parte,

acest articol nu poate fi interpretat decât după analizarea prevederilor art. 44

alin. (2) teza finală din Constituția revizuită: „Cetățenii străini si

apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai

in condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de

reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică”. Nu există niciun

tratat între România și S.U.A. privind acordarea reciprocă de drepturi de a

dobândi suprafețe de teren pentru cetățenii celor două state. În consecință, și

sub acest aspect, hotărârea este nelegală.

Contestatorul I.D.G.

nu are cetățenie română. Este cetățean american și, potrivit dispozițiilor

legale mai sus enunțate, chiar dacă ar fi fost rezident, în absența unui acord

bilateral între România și S.U.A. în privința regimului de reciprocitate asupra

dobândirii terenurilor, contestatorul nu ar putea dobândi dreptul de

proprietate asupra terenului revendicat. În aceste condiții, nici sub acest

aspect contestatorul nu este persoană îndreptățită, așa cum este definită de Legea

nr. 10/2001.

Potrivit Normelor metodologice,

trebuie să existe alături de notificare si celelalte acte, o precizare a

persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe,

precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1

din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1. din aceeași hotărâre condiționează

pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu

mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la

restituire.

Mai mult înscrisuri avute

în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei si considerate

de către instanța de fond ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi

folosite de către reclamanți în susținerea cererii de restituire formulată, însă

doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare ale

dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul

administrativ.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele

care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea

Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea era necesar să fie depuse ca

anexă la notificare, odată cu cererea sau în termen de cel mult 18 luni de la

data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost

soluționată notificarea.

Recurentul a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul

respingerii cererii de chemare in judecată, ca neîntemeiată.

Intimații reclamanți

I.E. și I.G.D., prin mandatar I.E., au formulat întâmpinare, prin care au

solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Astfel cum au reținut

și instanțele, într-un proces anterior, prin hotărâre rămasă irevocabilă, respectiv

sentința civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză,

în contradictoriu cu același pârât și s-a dispus obligarea acestuia să emită

decizie de restituire în natură a imobilelor din prezentul dosar, compuse din

construcții și terenuri.

Hotărârea

sus-menționată îl vizează inclusiv pe reclamantul I.G.D., cu privire la care se

pretinde că nu ar putea beneficia de restituirea în natură a terenului în

suprafață de 208,61 m.p. situat în București, str. Gazelei, nr. x și a

terenului în suprafață de 238,08 m.p. situat în București, str. Gazelei, nr. x

A, în esență, deoarece acesta nu este cetățean român, ci poate beneficia doar

de un drept de folosință special, în temeiul art. 2 alin. (1) din Titlul II al

O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 și a

O.U.G. nr. 94/2000 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002.

Nefăcând nicio

distincție între reclamanți în ceea ce privește forma de măsură reparatorie

cuvenită lor pentru terenuri, instanța stabilind că aceasta este restituirea în

natură pentru toate părțile menționate, dispoziția emisă de unitatea

deținătoare, în baza acestei hotărâri judecătorești, trebuia să prevadă

restituirea în natură a terenurilor și pentru reclamantul I.D.G.

Stabilindu-se, prin

dispoziția nr. 10920 din 12 noiembrie 2008, contestată în prezentul dosar, doar

un drept de folosință special, în favoarea reclamantului sus-menționat, s-a

încălcat puterea de lucru judecat a acelei hotărâri, în virtutea căreia, ceea

ce s-a statuat prin hotărâre irevocabilă nu mai poate fi contrazis. Aceasta

întrucât o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumția absolută irefragabilă de

adevăr judiciar, nemaiputând fi repuse în discuție aspecte ce au fost

rezolvate, printr-o asemenea hotărâre, într-un proces anterior.

La data rămânerii

irevocabile (prin respingerea recursului exercitat în cauză, după cum rezultă

din mențiunea efectuată pe hotărâre) a sentinței civile nr. 137/2005 erau în

vigoare toate actele normative invocate în cererea de recurs, precum și

Tratatul de aderare la U.E., semnat de România la 25 aprilie 2005, inclusiv art.

2 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, astfel încât recurentul avea

posibilitatea să invoce eventuala imposibilitate de restituire în natură a

terenurilor către reclamantul I.D.G., în litigiul anterior. În acest proces,

declanșat ca urmare a refuzului pârâtului de a soluționa notificările formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001, de către reclamanți, în cadrul căruia s-au

analizat calitatea acestora, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

conform actului normativ amintit, precum și forma de reparație cuvenită,

pârâtul putea formula acele apărări care constituie critici în prezentul recurs

și care se referă, în opinia acestuia, la interdicția reclamantului arătat de a

obține restituirea în natură a terenurilor.

Neprocedând în acest

sens, iar hotărârea irevocabilă pronunțată în acel litigiu vizând restituirea

în natură a terenurilor și către reclamantul I.D.G., nu se poate rediscuta în

prezentul dosar în ce măsură partea arătată are sau nu dreptul la o asemenea

formă de reparație. Ca atare, dispoziția contestată trebuia emisă și pentru

reclamantul I.D.G. în sensul sentinței civile nr. 137/2005, respectiv să se

dispună restituirea în natură a terenurilor și în favoarea lui.

În plus, Curtea de

Apel a reținut în mod corect că, în dosarul instanței de fond, sunt

administrate toate înscrisurile necesare rezolvării notificărilor în sensul

stabilit prin sentința civilă sus-menționată. Sub aspectul contestat de

recurent, și anume lipsa dovezii calității de cetățean român în persoana

reclamantului I.D.G., există, declarația dată de acesta, pe propria răspundere,

în fața notarului din S.U.A. - New York, din data de 17 iunie 2003, conform

căreia acesta și-a păstrat calitatea de cetățean român, dobândită prin naștere.

Prin urmare, și din

punctul de vedere al probelor administrate în ceea ce privește calitatea de

cetățean român a reclamantului I.D.G., astfel cum a reținut instanța de apel,

această calitate a fost dovedită, criticile recurentului privind

imposibilitatea restituirii în natură a terenurilor către acesta fiind, astfel,

neîntemeiate.

Cât privește

susținerile recurentului în sensul că terenurile în litigiu nu fac obiectul Legii

nr. 10/2001, că nu s-au depus actele originare ale dreptului de proprietate și

nici declarație în sensul că reclamanții nu mai dețin alte probe în

soluționarea notificărilor, aceste aspecte nu mai pot fi analizate în prezenta

cauză din moment ce există o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a

stabilit obligația recurentului de a emite, în temeiul Legii nr. 10/2001,

dispoziție de restituire în natură a terenurilor, către reclamanți. Ca atare,

instanța a considerat, în acel proces, că bunurile în discuție fac obiectul

actului normativ respectiv și că există toate actele prevăzute de această lege

pentru soluționarea notificărilor formulate de reclamanți în sensul arătat.

Pentru toate aceste

argumente, Înalta Curte constată că, menținând hotărârea primei instanțe, de

obligare a pârâtului la emiterea unei decizii de restituire în natură a

terenurilor și în favoarea reclamantului I.D.G., instanța de apel a procedat la

o corectă aplicare a dispozițiilor legale analizate mai sus.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constată că recursul este nefondat și îl

va respinge, ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul P.G.M. București împotriva deciziei

civile nr. 7/ A din 7 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.