ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6117/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:          Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III

- a civilă, la data de 18 mai 2007 sub nr. 17477/3/2007, reclamanta N.E. a

formulat contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care a

solicitat anularea parțială a Dispoziției nr. 7697 din 11 aprilie 2007 emisă de

Primarul General al Municipiului București, în sensul de a se dispune

restituirea în natură a suprafeței de teren de 395 mp, iar pentru diferența

până la 4028 mp, măsuri reparatorii prin echivalent.

În motivarea contestației,

reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 5306/2001 înregistrată la Primăria Municipiului București, transmisă însă prin intermediul Biroului de Executori

Judecătorești S. și N. a solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren

situată în București, ce a aparținut autoarei sale A.Z.

Prin Dispoziția nr.7697 din data de

11 aprilie 2007 comunicată reclamantei la 26 aprilie 2007, Primarul

Municipiului București a dispus respingerea notificării privind restituirea în

natură a terenului situat în București, formulată de către reclamantă, cu

motivarea că acesta este afectat de elementele de sistematizare și de rețele

edilitare (strada, carosabil, bloc, spațiu verde aferent blocului, aleea acces

bloc).

Urmare a acestei situații reclamanta

a solicitat precizări referitoare la suprafața de 395 mp răspunzându-i-se la

adresa sa, că terenul de 395 mp ce face parte din totalul de 4028 mp

identificat corect, este liber de construcții și neafectat de rețele subterane

sau alte detalii de sistematizare, reclamanta apreciind astfel că restituirea

în natură a acesteia este posibilă fiind îndeplinite cerințele Legii nr. 10/2001

în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 1605 din 10

noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

contestația formulată de reclamanta N.E., a anulat Dispoziția nr. 7697 din 11

aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București și l-a obligat

pe pârât să emită în favoarea contestatoarei o nouă dispoziție de restituire în

natură pentru suprafața de 395 mp identificată conform raportului de expertiză

întocmit de expertul judiciar N.I. prin punctele de contur A, B, C, D, E, F, G,

H precum și de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența

de 3.633 mp.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a reținut că reclamanta a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001,

pentru terenul în suprafață de 4028 mp, situat în București, sector 1, iar prin

dispoziția contestată notificarea a fost respinsă cu motivarea că terenul este

afectat de detalii de sistematizare și nu poate fi restituit în natură; s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prima instanță a reținut, de

asemenea, că pârâtul nu a contestat calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

și că potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul N.I., o suprafață

de 395 mp (din totalul de 4028 mp pretinși de reclamantă) este liberă de

construcții sau de rețele edilitare.

Prin urmare, prima instanță a

constatat că pretențiile reclamantei de restituire în natură a suprafeței de

395 mp teren sunt întemeiate potrivit dispozițiilor art. 7, art. 10 și art. 26

din Legea nr. 10/2001; pentru diferența de teren, până la 4028 mp. S-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 16 din Capitolul V al Legii nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 567 A din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, s-a reținut că apelantul - pârât nu contestă calitatea

apelantei - reclamante de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri

reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 4028

mp situat în București; acesta susține însă că apelanta - reclamantă este

îndreptățită în mod exclusiv la despăgubiri stabilite în condițiile legii

speciale de Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor.

Criticile apelantului - pârât

vizează, pe de o parte, măsura de obligare la emiterea unei noi dispoziții prin

care să se dispună restituirea în natură a suprafeței de 395 mp teren

identificat prin expertiză judiciară administrată la judecata în primă instanță

și pe de altă parte, determinarea de către instanță a cuantumului măsurilor

reparatorii care urmează a fi acordate apelantei-reclamante, prin echivalent.

Curtea a reținut că apelantul -

pârât a invocat greșita analiză a probatoriului de către prima instanță, fără a

arăta în concret în ce constă greșeala săvârșită și a susținut că tribunalul a

dispus cu referire la restituirea în natură a unei părți din teren, în absența

relațiilor privind situația juridică a imobilului.

Aceste critici sunt nefondate

întrucât prima instanță a făcut o corectă analiză a probatoriului administrat

și a reținut în conformitate cu înscrisurile de la dosar și cu concluziile

raportului de expertiză tehnică judiciară că 395 mp de teren nu sunt ocupați de

construcții ori de rețele edilitare, astfel că pot fi restituiți în natură.

Cu privire la situația juridică a

terenului ce urmează a fi restituit în natură, așa cum a arătat și apelanta -

reclamantă la fila 5 din dosarul tribunalului, există adresa nr. 700/2007 emisă

de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală

din care rezultă că tot terenul sus - menționat nu este afectat de rețele

subterane.

In măsura în care apelantul - pârât

dorea să probeze aspecte care țin de situația juridică a imobilului în litigiu

avea posibilitatea să administreze probe pe acest aspect inclusiv în faza

procesuală a apelului, însă nu au fost depuse alte înscrisuri după pronunțarea

sentinței apelate.

În ceea de privește critica apelantului

- pârât referitoare la nerespectarea legii speciale, respectiv a dispozițiilor

din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, Curtea

a reținut că faptele negative se dovedesc prin faptele pozitive contrare,

regulă de probațiune în raport de care, dacă susține că apelanta - reclamantă respectiv

autoarea acesteia) a încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu apelantul -

pârât avea sarcina probei, respectiv obligația de a depune înscrisuri din care

să rezulte cuantumul despăgubirilor acordate și data plății.

Împrejurarea că, ipotetic, este

posibil să se fi acordat despăgubiri pentru acest imobil la data preluării de

către stat, în absența oricăror dovezi nu constituie motiv de nelegalitate a

sentinței apelate.

În ceea ce privește Decizia nr. LII/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

s-a constatat că această decizie nu înlătură de la controlul judecătoresc

deciziile ori dispozițiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001 (total sau

parțial) ci reglementează situația proceselor aflate pe rol la data apariției

Legii nr. 247/2005, având că obiect contestații întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, că și dispozițiile ori deciziile emise anterior Legii nr. 247/2005.

Soluția tribunalului nu este

contradictorie cu decizia nr. LII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

întrucât stabilirea cuantumului în care urmează a fi acordate măsurile

reparatorii în condițiile legii speciale s-a făcut cu respectarea principiilor

contradictorialității și cel al asigurării dreptului la reparare pentru ambele

părți și a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform

cărora „valoarea terenurilor precum și a construcțiilor demolate preluate

abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de

piață de la data soluționării notificării, stabilită poli standardelor internaționale

de evaluare”.

Prin urmare, Comisia Centrală de

stabilire a Despăgubirilor își va exercita prerogativele stabilite de lege, în

ceea ce privește modalitatea de despăgubire în echivalent, având în vedere

cuantumul despăgubirii stabilit prin hotărâre judecătorească, cu consecința

scurtării procedurii administrative având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și împrejurarea că notificarea nr.

5306 a fost formulată de apelanta - reclamantă în anul 2001.

Pentru aceste considerente, Curtea

de apel a respins apelul declarat de apelantul - pârât, că nefondat, în temeiul

art. 296 C. proc. civ.

Apelul declarat de apelanta -

reclamantă a fost admis față de dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție având în vedere că în virtutea dreptului său de

plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța are

posibilitatea, constatând că sunt îndeplinite condițiile pentru restituirea în

natură a unei părți a terenului solicitat prin notificare, să dispună ea însăși

restituirea în natură, măsură care se vi evidenția în dispozitiv în sensul

obligării pârâtului nu la emiterea unei noi dispoziții prin care să dispună

restituirea în natură a celor 395 mp teren, la restituirea în natură a acestuia

Împotriva susmenționatei decizii a

declarat recurs pârâtul Primarul municipiului București, criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii , întrucât din actele dosarului, inclusiv

din expertiza administrată în cauză nu rezultă cu certitudine situația juridică

a terenului solicitat și restituit reclamantei. S-a relevat astfel ca nefiind

lămurită nici apartenența bunului litigios (la domeniul public sau privat al

localității) și nici dacă acesta este liber în accepțiunea legii speciale de

reparație.

Au fost invocate astfel dispozițiile

pct. 10.1 și pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 prin care au fost aprobate normele

metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora ,în toate

cazurile, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația,

înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile

acestuia , destinația actuală a bunului, precum și existența și utilizarea unor

amenajări subterane, ce s-ar constituie în impedimente la restituire.

Or, în speță, constatările și concluziile

instanței s-au întemeiat pe datele nereale consemnate în raportul de expertiză

administrat în cauză în scopul satisfacerii unor pretenții exagerate solicitate

de parte în prezenta procedură.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv de stat, ... în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989...și nerestituite, se restituie, în natură, în

condițiile prezentei legi.”

Textul legal enunțat se constituie, astfel

cum rezultă din conținutul său, subliniat prin alte dispoziții legale din corpul

legii (art. 7, art. 9 din lege), în regula acestei legi, dată în scopul

respectării principiului restitutio în integrum, în acord cu dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeana a drepturilor omului, ce constituie fundamentul legii de reparație.

Excepțiile de la regula enunțată

sunt de strictă interpretare și sunt cele reglementate de dispozițiile art. 10,

art. 11 din lege, pentru ipotezele vizate de textul normelor legale evocate.

Or, prevederile legale enunțate nu

relevă ca impediment la restituire apartenența bunului solicitat a fi restituit

în natură la domeniul public sau privat al localității, astfel cum greșit

pretinde recurenta, esențială fiind determinarea /stabilirea faptului dacă bunul

pretins este liber în accepțiunea legii speciale.

Relativ la acest aspect corect instanțele,

în baza unei lucrări de specialitate, au reținut că bunul restituit, în

suprafață de 395 mp este liber, nefiind afectat de amenajările ori utilitățile

de interes public pretinse de legea specială și considerate de aceasta ca impedimente

la restituirea în natură.

De menționat că parata nu a formulat

obiecțiuni la lucrarea de specialitate administrată nemijlocit de instanță și nici

nu a criticat în apel constatările acesteia, perspectivă în raport, cu care

critica invocată în recurs cu privire la aspectul analizat se constituie și într-o

critică

omisso medio

.

Mai mult, deși face referire la

existența unor impedimente la restituirea bunului în natură, recurenta nu indică

în concret care ar fi amenajările care face imposibilă restituirea bunului,ceea

ce vădește și caracterul lor formal.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Primarul General al Municipiului București împotriva deciziei civile

nr. 567/A din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

noiembrie 2010.