ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 226/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 226/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului, din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Curtea de Apel București, secția comercială, sub nr. 1900 din 9 octombrie 2003

reclamanta A.V.A.B. (în prezent A.V.A.S.) a solicitat obligarea pârâților V.T.I.,

V.S. (B.), S.V.I.E., V.D., V.G., U.M. și P.A. la plata contravalorii în lei a

sumei de 22.197.361,68 dolari S.U.A. la cursul de schimb leu/dolari S.U.A. din

data plății plus dobânda legală de la data înregistrării prezentei și până la

plata efectivă, în temeiul dispozițiilor art. 44 și 45 din O.U.G. nr. 51/1998, art.

38 lit. d), art. 39 alin. (2) din același act normativ, art. 998 și art. 1003 C.

civ., art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, art. 73 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 31/1990 și art. 378 C. com.

- Reclamanta își motivează

în fapt acțiunea arătând că în anul 1993 pârâții au înființat societatea

comercială G.T.I. SA. Această societate a contractat un credit pentru

desfășurarea activității privind importul de țiței pe data de 19 iulie 1995

când a încheiat cu B. SA convenția de lucru nr. 133/1995 modificată prin

addendumurile nr. 1 din 29 decembrie 1995, 2 din 20 mai 1996, ¾ iunie

1996 și 4 din 01 ianuarie 1997 pentru un plafon inițial de 22.000.000 dolari

S.U.A. diminuat ulterior la 15.555.000 dolari S.U.A.

Pârâții acționari au aprobat

în A.G.A. semnarea convenției de lucru și a addendumurilor ulterioare

însușindu-și toate condițiile înserate în aceste acte și pe cele pe care și

le-a asumat societatea.

Neplata creditului la

scadență a condus la preluarea acestui activ bancar pentru valorificarea de

către A.V.A.B. prin contractul de cesiune din 24 iunie 1999.

Din valorificarea

garanțiilor constituite, A.V.A.B. a recuperat până la data de 4 martie 2003

suma de 4.304.157.784 lei, imposibilitatea acoperirii integrale datorându-se

pârâților acționari și administratori ai societății care prin actele și faptele

săvârșite cu rea credință, împreună și separat, prin hotărârile și modul de

administrare, au condus societatea cu încălcarea oricăror reguli de gestionare

a afacerii. Curtea de Apel București, la termenul din 24 februarie 2004, a respins

excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții V.T.I.,

V.S. (B.), S.V.I.E., V.D. și V.G., P.A., U.M., C.M.J. curator al minorei V.T.I.

și V.T.I.J., reținând că reclamanta A.V.A.B. a cunoscut întinderea pagubei la

17 iulie 2003, data la care a avut loc ultimul act de executare și la care a

fost certă imposibilitatea valorificării ultimelor garanții, termenul de

prescripție nefiind împlinit.

Prin încheierea din 25

martie 2004 cauza a fost suspendată în baza art. 23 din Legea nr. 47/1992 și

sesizată Curtea Constituțională cu privire la soluționarea excepției de

neconstituționalitate a art. 45 teza ultimă, art. 46, 47, 48 alin. (3) și alin.

(5), art. 82 din O.U.G. nr. 51/1998, ridicată de pârâtul V.T.I.

Prin decizia nr. 323 din 14 septembrie

2004, Curtea Constituțională a respins excepția invocată, cauza fiind repusă pe

rol.

Curtea de Apel București, secția

comercială, prin decizia nr. 148 din 27 iunie 2007, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de A.V.A.S.

În considerentele hotărârii

pronunțate, judecătorul fondului reține argumentele care urmează:

- de esența răspunderii

civile delictuale este comiterea unei fapte ilicite prin care se încalcă o

obligație instituită prin lege iar faptele arătate de reclamantă se situează în

mare parte pe tărâmul raporturilor juridice contractuale, fapt ce exclude

răspunderea civilă delictuală;

- faptele precizate la pct. 1

din acțiune și anume cele cu privire la încălcarea obligațiilor contractuale

asumate de societate prin participarea cu aport în bani și în natură la

capitalul social al SC G.O. SA urmată de cesionarea acțiunilor către pârâtul V.T.I.

nu sunt „culpabile” și nu prezintă legătură, de cauzalitate cu prejudiciul

suferit de B.;

- și pentru faptele

menționate de reclamantă la pct. 2, 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată

se rețin aceleași argumente cu completarea că exercitarea dreptului

acționarilor din G.C. SA atât în ce privește majorarea capitalului G.O. SA, G.G.

SA, G.D. SA cât și al aprobării „cesiunii” acțiunilor deținute la aceste

societăți de G.C. SA către acționarii persoane fizice se înscrie în exercițiul

normal al dreptului, nefiind de natură a angaja răspunderea civilă delictuală,

chiar dacă ar fi produs o vătămare a drepturilor B.;

- conform expertizei

contabile, în perioada utilizării creditului, administratorii nu au utilizat

veniturile societății în interes propriu sau al altor societăți la care erau

direct interesați, nefăcându-se cheltuieli în detrimentul activității

societății;

- schimbarea sediului social

al societății comerciale nu reprezintă o faptă ilicită iar îndeplinirea unei

activități permise de lege reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit

al faptei, reclamanta neprobând intenția la care face referire;

- schimbarea strategiei

declarate și agreată de creditor în sensul schimbării pieței de desfacere a

produselor procesate, reprezintă o afirmație neargumentată, pârâții beneficiind

de prezumția de bună credință, strategia prin definiție fiind o orientare

generală într-o anumită etapă a activității unei societății, circumscrisă

activităților permise de lege;

- la producerea

prejudiciului au concurat faptele altor persoane (intervenția statului ca terț)

și evenimentele exterioare imprevizibile: prețul țițeiului, devalorizarea

leului, fapte care exclud vinovăția;

- nederularea exporturilor

prin aceeași bancă, cu consecința efectuării de către pârâți a unor cheltuieli

administrative neeconomicoase nu a fost dovedită;

- reclamanta nu a dovedit că

pârâții s-au sustras achitării datoriilor scadente sau că au derulat operațiuni

de export sau în legătură directă cu exportul prin alte bănci pentru a se avea

în vedere o eventuală culpă menționată la cap. VII art. 71 pct. g și h din

convenție;

- susținerea reclamantei cu

privire la schimbarea destinației sumelor încasate din comercializarea

produselor care au avut ca sursă de finanțare plafonul de lucru acordat de B. a

fost înlăturată, vinovăția pârâților neputând fi reținută câtă vreme plata

sumei de un milion dolari S.U.A. către B. s-a făcut din contul G.C. SA deschis

la B., situație în care fără avizul acestei bănci nu se debita contul

societății;

- în materia răspunderii

civile delictuale criteriul în selecția factorilor contributivi la producerea

prejudiciului îl constituie cel oferit de lege, cerință pe care legea o impune

comercianților în raport de care se reține existența cauzelor care înlătură

caracterul ilicit al faptei și vinovăția și anume: îndeplinirea unei activități

permisă de lege (plata către B.) și consimțământul victimei.

Apărările pârâților privind

existența prejudiciului sau cuantumul redus al acestuia față de cel pretins de

reclamanți, nu s-au mai analizat față de caracterul de titlu executoriu al

contractului de cesiune de creanță, conform art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998

și nici apărarea în sensul inoperabilității titlului în lipsa formulării unei

contestații la titlu conform art. 400 alin. (2) C. proc. civ., ca de altfel

nici apărările raportate la valoarea redusă obținută de A.V.A.S. în executarea

silită a bunurilor gajate.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamanta pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9

C. proc. civ.,

invocând și incidența art. 304

1

C. proc. civ., după cum urmează:

Cu privire la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.:

Prima instanță cu încălcarea

art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., nu a pus în discuția părților cadrul

legal prin prisma căruia urmau a fi analizate faptele și actele care atrag

răspunderea pârâților față de faptul că acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 38 și 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 și că activul

bancar, creanța neperformantă este activ al statului supus valorificării în

condițiile legii speciale O.U.G. nr. 51/1998 instanța greșit analizând acțiunea

numai în raport de prevederile art. 998 – art. 999 C. civ.

Motivul dezvoltat în baza art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

Și acest motiv referă la

greșita calificare a acțiunii și greșita interpretare a prevederilor art. 38 lit.

d) din O.U.G. nr. 51/1998, temeiul în drept al acțiunii, dispoziție legală

specială care nu deplasează automat problema răspunderii categoriei de debitori

avută în vedere de legiuitor pe tărâmul dreptului comun, în sensul de a dovedi

răspunderea acționarilor / administratorilor independent și indiferent de culpa

societății debitoare la care aceștia au avut calitatea prevăzută de lege,

ajungându-se la situația particulară ca pentru partea din creanța ce a fost

valorificată debitorul cedat să răspundă iar pentru partea din creanță

nevalorificată, obiect al acțiunii de față, debitorii prevăzuți de art. 38 lit.

d) din O.U.G. nr. 51/1998 să nu răspundă datorită cauzelor exoneratoare

stabilite judiciar.

Intimații U.M. și V.T.I. și-au

exprimat opiniile cu privire la recurs prin întâmpinările depuse la dosar,

solicitând respingerea recursului.

Intimatul M.U. susține că nu

se încadrează în categoria prevăzută de art. 38 lit. d) din O.U.G. nr. 51/1998

și analiza globală a pârâților pe care o face acțiunea și recursul este

contrară atât prevederilor art. 38 lit. d) din O.U.G. nr. 51/1998 cât și art. 998

C. civ., texte pe care instanța le-a avut în vedere.

Intimatul V.T.I., arată că

recurenta confundă răspunderea civilă delictuală unde vinovăția trebuia

dovedită cu alte categorii de răspundere unde operează prezumția de culpă, că art.

38 lit. d) din O.U.G. nr. 51/1998 subordonează și răspunderea specială

principiilor consacrate de art. 998 C. civ., însă numai pentru partea de credit

nerestituit la scadență și nu pentru tot creditul, fiind evident că acea parte

de credit este preluată la datoria publică internă și pentru a cărei recuperare

s-a prevăzut o răspundere specială, cu o procedură distinctă și accelerată,

recurenta nefăcând dovada preluării la datoria publică internă, a sumelor

pentru care au fost acționați în justiție.

Opinia Înaltei Curți

Motivele de recurs expuse

sunt întemeiate pentru considerentele care urmează:

La 9 octombrie 2003, Curtea

de Apel a fost investită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 38 lit. d)

din O.U.G. nr. 51/1998 republicată dar și de dispozițiile art. 998 și 1003 C.

civ., această instanță socotindu-se investită cu soluționarea unui litigiu

conform cu regulile speciale de procedură instituite de capitolul IX din

ordonanță (art. 44 – art. 49).

Că este așa, în pofida

duratei procesului, și deci contrar celerității accentuate instituită prin regulile

speciale de procedură o dovedesc încheierile de ședință care fac trimitere la

procedura specială, ca de exemplu încheierea din 6 noiembrie 2003 și încheierea

din 24 februarie 2004 prin care s-a rezolvat excepția prescripției invocată de

pârâți și mai ales încheierea de admitere de către această instanță a cererii

de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 45 – art. 48 din O.U.G. nr. 51/1998.

Curtea Constituțională, prin

decizia nr. 323 din 14 septembrie 2004, a respins excepția de

neconstituționalitate.

În considerentele deciziei,

cu privire la natura litigiilor care fac obiectul procedurii speciale de

soluționare reglementată de O.U.G. nr. 51/1998, se apreciază în sensul că

dispozițiile legale criticate „instituie norme de procedură care vizează faza

de executare a unor titluri deja constituite și se aplică numai pentru viitor”.

Deși general obligatorie,

decizia Curții Constituționale a fost ignorată de instanța de fond, aceasta

continuând judecata după pronunțarea ei fără a fi preocupată de clarificarea

existenței sau nu în cauza de față a titlului executoriu care să justifice

incidența procedurii instituită prin cap. IX din O.U.G. nr. 51/1998, încălcând

astfel, într-adevăr, prevederile art. 129 alin. (4) invocate de recurentă, fapt

ce atrage casarea hotărârii atacate.

Potrivit art. 39 alin. (1)

din O.U.G. nr. 51/1998 modificată, constituie titlu executoriu contractele sau

convențiile de credit dintre bancă și debitorul cedat ori alte titluri

constatatoare ale creanțelor, actele prin care s-au constituit garanții

personale sau reale pentru restituirea acestor creanțe cesionate potrivit

legii, A.V.A.S., precum și orice alte înțelegeri încheiate de aceasta pentru

valorificarea creanțelor preluate.

Art. 39 alin. (2) prevede că

pentru debitorii prevăzuți de art. 38 lit. b), d) și e) titlul executoriu îl

constituie hotărârea prin care instanța competentă în vederea stabilirii

răspunderii a stabilit această răspundere și că executarea silită va putea

începe după rămânerea definitivă a hotărârii.

Înalta Curte, constatând că

instanța de fond, contrar prevederilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., a

finalizat judecata cauzei prin pronunțarea unei decizii în loc de sentință, după

procedura instituită prin textele de lege din O.U.G. nr. 51/1998 ce au făcut

obiect al controlului de constituționalitate dar în absența unui titlu

executoriu pentru categoria de debitori prevăzută de art. 38 lit. d), va admite

recursul în raport de prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și va casa

hotărârea astfel pronunțată.

Reținând conform art. 48 alin.

(4) din O.U.G. nr. 51/1998 cauza pentru soluționarea pe fond, Înalta Curte va

stabili termen în acest sens la 11 martie 2008.

La termenul astfel acordat

se va pune în discuția părților actul care constituie titlu executoriu pentru

categoria de debitori definiți de art. 38 lit. d) din O.U.G. nr. 51/1998,

cadrul procesual în care trebuie să se judece pe fond acțiunea reclamantei și,

pe cale de consecință, instanța căreia îi revine competența de soluționare a

acestei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 38 lit. d) din O.U.G. nr. 51/1998,

art. 998 și 1003 C. civ.

Față de motivele de

nelegalitate care au atras casarea hotărârii atacate cu consecința reținerii în

condițiile art. 48 alin. (4) din O.U.G. nr. 51/1998, celelalte critici

formulate nu s-au mai analizat în considerarea priorității de examinare

instituită de prevederile art. 137 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 148 din 27 iunie 2007 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia recurată și

reține cauza pentru soluționare în fond.

Fixează termen pentru

soluționare în fond la 11 martie 2008, cu citarea părților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2008.