ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1051/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1051/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată la data de 18 noiembrie 2003, contestatorii G.I.A. și G.M., în

contradictoriu cu SC A. SA Găești și Agenția Domeniilor Statului, au formulat

contestație împotriva deciziei nr. 97 din 29 septembrie 2003, solicitând

anularea acesteia, obligarea pârâtei SC A. SA Găești la restituirea în natură a

imobilului situat în comuna Morteni, județ Dâmbovița; în subsidiar, obligarea

pârâtelor să emită decizie care să cuprindă oferta de măsuri reparatorii prin

echivalent, sub forma titlurilor de valoare nominală folosite în procesul de

privatizare.

Prin sentința civilă nr.

278 din 23 februarie 2005, Tribunalul Dâmbovița a admis contestația, a anulat

decizia nr. 97 din 29 septembrie 2003 a pârâtei SC A. SA Găești, a obligat

pârâta să restituie în natură imobilele - construcții, respectiv clădirea administrativă,

formată din 2 apartamente a câte 4 camere fiecare, anexă, magazie de cereale și

fostul grajd, actualmente magazie, conform raportului de expertiză întocmit de

expert G.F., și suprafața de 5000 mp curți-construcții, conform raportului de

expertiză întocmit de expert A.E.G., a respins contestația față de pârâta Agenția

Domeniilor Statului.

În fapt, s-a reținut

că imobilele în litigiu au fost preluate, cu titlu, în baza Decretului nr. 83/1949,

acestea intrând ulterior, în parte, în patrimoniul pârâtei.

Astfel, s-a apreciat

că este întemeiată contestația, cu privire la acele imobile care au rămas în

patrimoniul SC A. SA Găești. Celelalte construcții aflate în incinta societății,

identificate în raportul de expertiză, au fost edificate după preluarea

imobilelor, o parte din aceste active fiind înstrăinate, prin licitație publică,

și adjudecate de terțe persoane.

Prin decizia civilă nr.

18 din 06 februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a schimbat în

parte sentința, a constatat că apelanții - contestatori au dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcții, grajd de porci și

remiză, care nu se mai regăsesc în natură, și pentru suprafața de 17.772 mp

teren, care a fost licitată numitului D.G., urmând ca restituirea în natură să

se dispună doar pentru suprafața de 56.556 mp, conform expertizei M.E.

efectuată în apel, pe lângă cei 5.000 mp restituiți în natură de prima instanță,

a menținut restul dispozițiilor sentinței, ținând cont și de faptul neagravării

situației în propria cale de atac.

S-au avut în vedere

dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pe temeiul cărora urmează să

se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, acest act normativ acoperind prin

domeniul său de reglementare și terenurile din intravilanul localităților care

până la intrarea în vigoare a legii nu au fost restituite persoanelor

îndreptățite.

Referitor la terenul în

suprafață de 79328 mp, menționat în adresa nr. 2672/2003 a Primăriei comunei Morteni,

s-a reținut că o parte din acesta a fost licitat și intabulat de D.G., motiv

pentru care urmează să se restituie în natură doar suprafața de 56556 mp,

pentru diferența de 17772 mp, apelanții urmând să primească despăgubiri prin

echivalent.

Prin decizia civilă nr.

773 din 29 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

Agenției Domeniilor Statului, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

Potrivit art. 315 C.

proc. civ., instanța de recurs a stabilit ca instanța să determine persoana

căreia îi incumbă obligația de restituire în natură sau prin echivalent, ținând

seama de regimul juridic al imobilelor în litigiu și de legile de reparație

incidente în cauză.

Prin decizia civilă nr.

324 din 28 iunie 2007, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul contestatorilor,

a schimbat în parte sentința, a obligat SC A. SA Găești, prin lichidator, la

achitarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele-construcții

grajd pentru porci și remisă, conform expertizei N.R., și pentru suprafața de

teren de 17.772 mp, conform expertizei M.E., și la restituirea în natură a

suprafeței de 56.556 mp teren, conform expertizei M.E., a respins acțiunea față

de intimata Administrația Domeniilor Statului, a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Prima instanța nu a

analizat toate actele de la dosar, respectiv adresa nr. 2672/2003 a Primăriei

Comunei Morteni, din care rezultă că, în intravilanul comunei, figurează

înscrisă numai suprafața de 79.328 mp, cu diferite categorii de folosință,

unitatea deținătoare fiind SC A. SA Găești.

Raportul de expertiză

întocmit de expert M.E., necontestat de pârâți, a identificat ca fiind deținută

de pârâta SC A. SA Găești, societate în faliment, suprafața de 79323 mp, din

terenul preluat de la familia G. și C., situat în intravilanul localității, cu

diverse categorii de folosință, și care poate fi restituită în natură.

Terenul extravilan nu

a mai făcut obiectul contestației, el fiind deja restituit în baza Legii nr. 18/1991,

conform proceselor-verbale de punere în posesie din data de 17 octombrie 2006.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 8.1 din Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

Pentru imobilele-construcții

demolate, potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 care modifică și

completează Legea nr. 10/2001, se vor acorda măsuri reparatorii prin

echivalent.

Referitor la terenul

în suprafață de 79.328 mp - atestat de adresa nr. 2672/2003 a Primăriei comunei

Morteni, respectiv expertiza efectuată în apel de către expert M.E. - s-a

reținut că suprafața de 17.772 mp a fost licitată de D.G., fiind deja intabulată

în cartea funciară, motiv pentru care s-a dispus restituirea în natură doar a

suprafeței de 56.556 mp, pe lângă suprafața deja restituită de instanța de fond,

anume 5.000 mp. Pentru suprafața de teren de 17.772 mp, apelanții-reclamanți

urmează să primească despăgubiri prin echivalent.

Deși apelanții au

solicitat restituirea întregii suprafețe de teren de 79.328 mp, aceștia nu au

înțeles să formuleze recurs împotriva deciziei date în apel, în prima fază

procesuală, prin care li s-a reconstituit în natură doar suprafața de 56.556 mp

teren, astfel încât a acorda mai mult cu ocazia rejudecării apelului, ar

însemna agravarea situației părții în propria cale de atac, situație

incompatibilă cu dispozițiile procesuale în materie civilă.

În cauză, s-a

apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit rapoartelor

de expertiză, suprafața de teren ce poate fi restituită în natură este de

56.556 mp, teren intravilan, identificat conform expertizei M.E., și suprafața

de 5.000 mp teren curți-construcții, identificat conform raportului de

expertiză întocmit de expert A.E.G. (restituită deja în natură prin sentința primei

instanțe).

Această suprafață de

teren nu aparține Agenției Domeniilor Statului, ci unității deținătoare,

respectiv pârâtei SC A. SA Găești, astfel cum rezultă din rapoartele de

expertiză întocmite în cauză. Chiar dacă societatea-pârâtă se află în

lichidare, aceasta nu înseamnă că terenul aflat în proprietatea sa a trecut în

proprietatea Agenției Domeniilor Statului, din raportul de expertiză întocmit

de expert M.E. rezultând că terenul a trecut doar în administrarea acesteia.

Pentru restul

suprafeței de 17.772 mp, s-a apreciat că urmează a se acorda măsuri reparatorii

prin echivalent, întrucât acest teren nu mai poate fi restituit în natură, el

trecând în proprietatea unei alte persoane fizice, D.G., prin licitație, fiind intabulat

deja în cartea funciară.

Prin decizia civilă nr.

7440 din 26 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul pârâtei SC A. SA Găești, prin lichidator judiciar, a casat decizia și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

S-a reținut, în

esență, că stabilirea faptelor este atributul instanțelor de fond, respectiv că

obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituie una dintre

garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, în

rejudecare, instanța de apel va avea a stabili, motivat în drept și în fapt,

care este natura juridică actuală a imobilelor în litigiu și care este legea de

reparație aplicabilă acestora, aspecte în raport de care se poate stabili

căreia dintre pârâte îi revine obligația de restituire în natură ori de a

propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001.

Referitor la măsurile

reparatorii prin echivalent, s-a precizat că acestea se propun de entitățile

deținătoare și se acordă de stat în cadrul procedurii prevăzută prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

În raport de limitele

investirii, instanțele aveau a identifica terenurile care au aparținut

autorilor reclamanților și care sunt în litigiu în prezenta cauză, de a

verifica dacă pentru acestea s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în

baza legilor funciare, reclamanților sau altor persoane, și/sau, după caz, de a

clarifica dacă terenurile se află în posesia pârâtelor și cu ce titluri le

dețin, adică de a stabili dacă pârâtele au calitatea de unități deținătoare, în

sensul că pot dispune cu privire la aceste terenuri măsurile prevăzute de Legea

nr. 10/2001.

Din lucrările

dosarului rezultă și faptul că, reclamanților, le-au fost retrocedate anumite

terenuri în baza legilor funciare - adeverința din 19 februarie 2008 a

Primăriei comunei Morteni, potrivit căreia reclamanților le-a fost deja

reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 249,00 ha teren.

Instanța de apel

trebuia să motiveze în baza căror dovezi a statuat că pârâta deține în

proprietate și suprafața de 56.556 mp pe care a fost obligată să o restituie în

natură, reclamanților, dar și considerentele de fapt și de drept pentru care a

apreciat că această pârâtă, trebuie să achite, reclamanților, măsuri

reparatorii prin echivalent pentru celelalte imobile reținute în dispozitiv.

Prin decizia civilă nr.

207 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a schimbat

în parte sentința, a constatat că apelanții-reclamanți mai sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 17.772 mp, identificat prin

raportul de expertiză P.I., întocmit în apel, după casare, a respins acțiunea

față de intimata Administrația Domeniilor Statului, a menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Reclamanții au primit

suprafețele de teren, așa cum s-a dispus prin hotărârea pronunțată la prima

instanță și împotriva căreia, în primul ciclu procesual, apelanta a nu a

formulat apel sau recurs.

Cât privește restul

de teren pretins, s-a reținut că, potrivit actelor depuse și a mențiunilor

făcute de către expert, acesta nu se află în patrimoniul societății pârâte, ci

eventual în administrarea comunei Morteni.

Prin concluziile

scrise, apelanții-reclamanți au arătat că înțeleg să nu mai solicite obligarea

societății intimate la plata despăgubirilor, ci doar la restituirea suprafeței

de 56 ha teren și 6,5 curți-construcții, din care 17.772 mp au fost vânduți

abuziv de către intimată lui D.G.

Prin decizia nr. 578

din 02 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile,

a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă,

ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a

respectării dreptului la apărare al părților, „motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților".

Hotărârea recurată

cuprinde și motive contradictorii, în sensul că s-a reținut, pe de o parte, cu

privire la terenul în suprafață de 17772, că ar face parte din suprafața de 6,5 ha teren, urmând ca pentru această suprafață raporturile juridice să fie reglementate cu Primăria

comunei Morteni, iar, pe de altă parte, s-a reținut că reclamanții sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 17772 mp,

în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Găești.

Prin decizia civilă nr.

49 din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a respins

apelul contestatorilor, ca nefondat.

În temeiul Legii nr. 10/2001,

contestatorii au formulat notificare, prin care au solicitat restituirea

imobilului, construcții și teren aferent, reprezentând “Ferma și plantația G.”,

menționându-se în cuprinsul acesteia că imobilul este compus din teren în

suprafață de 2 ha (aferent construcțiilor existente).

S-a specificat totodată

că ferma avea un total de 185 ha, din care 58 ha, arabil și vie, 125 ha, pădure și 2 ha curte aferentă construcțiilor.

Ulterior, s-a

formulat o altă notificare, nr. 112 din 12 noiembrie 2011, prin care autoarea

contestatorilor, C.E.D., a solicitat restituirea imobilului compus din 50 ha teren, cunoscut sub numele “M.V. – C.”, situată pe raza comunei Morteni.

Prin decizia nr. 97

din 25 septembrie 2003, pârâta SC A. SA a respins notificările, pentru următoarea

motivație: suprafața de 183 ha nu face obiectul Legii nr. 10/2001; nu s-a depus

schița cadastrală și nici expertiza topometrică; nu s-a dovedit dreptul de

proprietate, respectiv că imobilele, grajd, hambar și siloz nu se află în

posesia societății, iar imobilul casă nu este evidențiat în procesul-verbal de

preluare din 20 aprilie 1949.

Prin sentința civilă nr.

278 din 23 februarie 2005, Tribunalul Dâmbovița a obligat pârâta să restituie

reclamanților imobilul clădire administrativă, conform expertizei G.F., și

suprafața de 5000 mp curți-construcții, potrivit expertizei A.E., motivat de

faptul că numai aceste bunuri se aflau în patrimoniul SC A. SA.

În ce privește

calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la restituire pentru

bunurile ce au făcut obiectul notificărilor nr. 19/2001 și nr. 112/2002,

instanța a reținut că s-a probat o atare calitate în persoana acestora. Prin

actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei,

reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori de pe urma defuncților M.G.,

D.G. și C.E.D.

În drept, au fost

avute în vedere prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

În ce privește

bunurile pentru care s-au formulat cele două notificări, s-a constatat că

pentru suprafața de 50 ha, solicitată de către C.E.D., s-a făcut dovada că, la

data de 1 martie 1944, aceasta a primit prin donație de la fostul său soț, D.D.G.,

50 ha, teren cultură, situat în moșia V., teren care făcea parte dintr-o

suprafață mai mare de 80 ha pe care donatorul o primise la rândul său, tot cu

titlu de donație, în anul 1935, de la tatăl său, D.G.

Pentru suprafața de

185 de ha teren, menționată în notificarea nr. 19/2001, ce reprezenta “Ferma și

plantația G.”, s-a constatat din adresa nr. 1905/2001 emisă de primăria Morteni

că, în perioada 1948-1949, M.G. figura în registrul agricol cu 154 ha teren arabil, iar procesul-verbal din 1949 atestă împrejurarea că s-a preluat de la aceasta,

suprafață de 155,2 ha teren, reprezentând 119, 75 ha pădure, 22 ha arabil, 0,75 ha grădini de zarzavat, 4 ha plantații pomi, 4 ha fâneață, 2 ha lucernă și 2,50 ha vie, plus construcții.

Terenurile de 50 ha,

respectiv 185 ha, solicitate prin notificările nr. 19/2001 și nr. 112/2002, au

făcut obiectul Legii nr. 18/1991, pe parcursul soluționării prezentei cauze,

contestatorilor, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate. Astfel, urmare demersurilor

efectuate, s-a reconstituit dreptul de proprietate, după cum urmează: 50 ha teren extravilan, pentru D.C., prin titlul de proprietate din 20 martie 2007, 30 ha teren în extravilanul comunei Morteni, pentru D.G., conform titlului de proprietate din 20

august 2007, 50 ha teren intravilan în comuna Morteni, pășune și arabil, pentru

M.G., conform titlului de proprietate din 20 martie 2007 și 119 ha pădure, pentru M.G., conform titlului de proprietate.

Din cuprinsul acestor

acte, rezultă că autorilor contestatorilor li s-a reconstituit suprafața de 50 ha pentru E.C. și 199 ha (119 ha, pădure și restul, arabil și pășune) de pe urma defunctei M.G. (169 ha) și a fiului său, D.G. (30 ha).

Pentru notificarea nr.

112/2002 privind pe D.C., din moment ce s-a probat că suprafața de 50 ha, solicitată de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001, i-a fost restituită pe parcursul

soluționării prezentei cauze, conform legilor fondului funciar, este evident că

nu se mai justifică acordarea către contestatori a altor măsuri reparatorii,

deoarece s-ar ajunge la o dublă dezdăunare a acestora.

Aceeași este situația

și în privința suprafeței de 185 ha, vizată de prima notificare, reprezentând

Ferma și moșia G. S-a probat că s-a reconstituit familiei G. dreptul de

proprietate pentru 119 ha pădure și 80 ha teren arabil și pășune în baza Legii fondului funciar.

Pe calea acțiunii de

față, nu li se mai poate restitui o altă suprafață de teren, câtă vreme sunt

incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care statuează că nu intră

sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților

la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror

regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar, nr. 18/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și

celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Deși din cuprinsul

raportului de expertiză P.M, întocmit în dosarul nr. 4036/38/42/2005 al Curții

de Apel Ploiești, acesta a concluzionat că reclamanții mai sunt îndreptățiți la

56 ha teren agricol și 6,5 ha teren curți construcții, susținerile sale nu pot

fi primite. Expertul a reținut că, în anul 1945, M.G. avea 233 ha teren (120 ha pădure și 113 ha curți construcții și agricol), D.G. avea 30 ha și D.G. (D.C.E.) 50 ha, iar acestora li s-a reconstituit 249 ha. Chiar dacă în anul 1945, M.G. figura în Registrul Agricol cu 233 ha teren, câtă vreme în perioada 1948-1949,

aceasta mai figura doar cu 154 ha teren, respectiv doar suprafața de 155,2 ha i-a fost preluată de către stat prin procesul-verbal din 1949, se justifica restituirea

numai a acestei suprafețe, lucru care, de altfel, s-a realizat în procedura

legii fondului funciar.

A da curs acestei

precizări a expertului, înseamnă a se depăși cadrul pretențiilor formulate prin

notificarea nr. 19/2001, care s-a limitat doar la suprafața de 185 ha teren și nicidecum la 233 ha teren, urmând a se acorda părților ceva ce nu au solicitat și

pentru care nu au urmat procedura legală, lucru care nu este posibil.

Principiul

disponibilității în procesul civil lasă la aprecierea reclamantului fixarea

cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată.

În acest sens, art. 129

alin. (6) C. proc. civ. prevede că în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății, neputând depăși limitele obiectului

fixat prin acțiunea introductivă.

Din moment ce prin

notificarea nr. 19/2001, contestatorii au susținut că moșia avea 185 ha teren (pentru care acestora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în procedura

fondului funciar, astfel cum s-a expus anterior), este evident că pretenția lor

a vizat doar această suprafață și, în atare context, a da eficiență

precizărilor expertului înseamnă încălcarea principiului disponibilității.

Susținerile SC A. SA

Găiești, sub acest aspect, sunt întemeiate și susținute de probele administrate,

astfel încât pentru suprafețele de 185 ha și 50 ha ce au făcut obiectul notificării nr. 19/2001 și nr. 112/2002 nu se mai impune acordarea de măsuri

reparatorii.

Referitor la

suprafața de 2 ha teren, aferentă conacului, și construcțiile aflate pe acesta,

astfel cum s-a expus anterior prin sentința primei instanțe, s-a dispus deja

restituirea de către SC A. SA Găiești a 5000 mp teren și a construcțiilor

existente, realizându-se și predarea acestor bunuri către contestatori, conform

procesului-verbal de punere în posesie din 24 martie 2007.

Din fosta moșie G.,

în proprietatea pârâtei SC A. SA Găiești, s-a aflat, pe raza comunei Morteni,

conform anexei la certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18

decembrie 1997, doar suprafața de 22772 mp și o serie de construcții. În

condițiile în care deja s-a restituit în natură suprafața de 5000 mp, plus

construcțiile existente, iar pentru construcțiile demolate, prin cererea

expresă depusă la instanța de apel, în ciclul procesual anterior, contestatorii,

conform principiului disponibilității, au învederat că nu mai înțeleg să

solicite despăgubirile deoarece societatea este în faliment, rămâne în discuție

problema suprafeței de 17772 mp (22772 mp - 5000 mp).

Cert este că această

suprafață a fost adjudecată la data de 06 martie 2002, împreună cu

construcțiile aflate pe ea, de numitul D.G., care, de altfel, și-a intabulat

dreptul de proprietate asupra bunurilor respective.

Potrivit art. 516 C.

proc. civ. prin actul de adjudecare proprietatea unui imobil care a făcut obiectul

urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar, iar acest text

determină cu rigoare efectele pe care le produce actul de adjudecare în

calitatea sa de titlu de proprietate. În baza actului de adjudecare a avut loc

transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu de la societatea

pârâtă la D.G., iar ca efect al adjudecării, a operat transferul dreptului de

proprietate.

În atare situație,

respectivul teren nu se mai află în proprietatea SC A. SA Găiești, actul de

adjudecare nu a fost anulat, dobânditorul bunului nu figurează ca parte în

dosarul de față, iar reclamanții au menționat expres atât cu ocazia cuvântului

în fond (prin apărătorul acestora) cât și prin notele scrise că solicită doar

restituirea sa în natură.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cerere de recurs la data de 02 august 2012,

reclamanții G.I.A. și

G.M., prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța a

apreciat în mod eronat situația juridică a suprafeței de teren de 17.772 mp,

statuând că aceasta a fost înstrăinată în mod legal către o persoana fizică, D.G.,

în condițiile în care s-au încălcat dispozițiile art. 46 alin. (1) si (4) din

Legea nr. 10/2001, ajungându-se la concluzia eronată că recurenții n-au

calitatea de persoane îndreptățite pentru acordarea de masuri reparatorii

pentru această suprafață de teren.

Aspectele privitoare

la vânzarea efectuată de A. SA in cadrul licitației publice a suprafeței de

teren către această persoană fizică, sunt eronate, cât timp s-a reținut că aceasta

a obținut o suprafață liberă de sarcini. Instanța de apel trebuia să constate că

recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru suprafața

de teren de 17.772 mp, însă fără a dispune obligarea societății la acordarea

acestora, întrucât o atare măsura nu ar putea fi adusă la îndeplinire.

Din motivele de

recurs care au determinat casarea deciziei nr. 324 din 28 iunie 2007 a Curții

de Apel Ploiești și din probatoriul administrat rezulta că această entitate nu

mai deține în prezent suprafața de teren de 17.772 mp, astfel că în mod eronat

a fost obligată să acorde măsuri reparatorii pentru aceasta suprafață.

În prezent, din

motivarea deciziei recurate nu mai rezultă nici faptul că recurenții-reclamanți

sunt persoane îndreptățite.

Din motivele de

recurs formulate de SC A. SA și din notele scrise care au dus la casarea deciziei

nr. 324 din 28 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, rezultă că dosarul de

insolvență al societății era finalizat încă de la data formulării recursului,

toate bunurile acesteia fiind valorificate în favoarea creditoarei cu garanții,

BCR Târgoviște fiind în imposibilitate de a asigura achitarea vreunei măsuri

reparatorii.

În ceea ce privește

aceasta suprafață de teren, în cauză, nu exista decât posibilitatea constatării

înstrăinării abuzive de către societatea intimată, respectiv a dreptului recurenților-reclamanți

la restituirea în natură, prin aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 și a art. 46 alin. (1) și (4) din lege.

Acest principiu

enunțat de art. 1 alin. (1) din lege este întărit și de prevederile art. 7 alin.

(1) și ale art. 9 alin. (1), din interpretarea acestor texte rezultând că măsurile

reparatorii prin echivalent pot fi acordate numai atunci când, prin dispoziții

exprese, se interzice sau este imposibilă restituirea în natură.

Or, în acest caz

restituirea în natură este imposibilă, instanțele recunoscând în trecut

calitatea recurenților-reclamanți de persoane îndreptățite la restituire în

natură a terenului, singurul impediment fiind acela al înstrăinării abuzive a terenului,

cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 10/2001.

Recursul este

nefondat.

Prin decizia civilă nr.

7440 din 26 noiembrie 2008, respectiv decizia civilă nr. 578 din 02 februarie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile și a trimis cauza spre

rejudecare, statuând în mod explicit că stabilirea faptelor este atributul

instanțelor de fond, respectiv că hotărârea trebuie să fie motivată cu

suficientă claritate, cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele administrate

în cauză, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una

dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Astfel, instanța de

apel a avut de cercetat și stabilit, motivat în drept și în fapt, natura

juridică actuală a imobilelor în litigiu, legea de reparație aplicabilă

acestora, aspecte în raport de care se putea stabili, eventual, căreia dintre

pârâte îi revine obligația de restituire în natură ori de a propune acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001.

În raport de limitele

investirii prin notificări, prin cererea de chemare în judecată și apoi prin

apel, instanțele aveau a identifica terenurile care au aparținut autorilor

reclamanților și care sunt în litigiu în prezenta cauză, de a verifica dacă

pentru acestea s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în baza legilor

funciare, reclamanților sau altor persoane, și/sau, după caz, de a clarifica

dacă terenurile se află în posesia pârâtelor și cu ce titluri le dețin, adică de

a stabili dacă pârâtele au calitatea de unități deținătoare, în sensul că pot

dispune cu privire la aceste terenuri măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

S-a precizat totodată

că stabilirea cărei legi de reparație este incidentă raportului juridic dedus

judecății, legilor funciare sau Legii nr. 10/2001, nu se realizează pe cale de

deducție logică sau numai prin interpretarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr.

10/2001, ci se verifică în concret, în raport cu regimul juridic al fiecărui

teren și de mențiunile din titlurile de proprietate emise deja părților, în

procedura Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000.

În raport de

îndrumările obligatorii ale instanței supreme, instanța anterioară a reținut

că, în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificarea nr. 19/2001,

prin care au solicitat restituirea imobilului, construcții și teren aferent,

reprezentând “Ferma și plantația G.”, cu mențiunea că imobilul este compus din

teren în suprafață de 2 ha, aferent construcțiilor existente.

S-a specificat

totodată că ferma a avut un total de 185 ha, din care 58 ha arabil și vie, 125 ha pădure și 2 ha curte aferentă construcțiilor.

Prin notificarea nr. 112

din 12 noiembrie 2011, autoarea contestatorilor, C.E.D., a solicitat

restituirea imobilului compus din 50 ha teren, cunoscut sub numele “M.V. – C.”,

situată pe raza comunei Morteni.

Prin sentința civilă nr.

278 din 23 februarie 2005, Tribunalul Dâmbovița a obligat pârâta să restituie

reclamanților imobilul clădire administrativă, conform expertizei G.F., și

suprafața de 5000 mp curți - construcții, motivat de faptul că numai aceste bunuri

se aflau la SC A. SA.

Instanța de apel,

respectând întru totul cadrul legal de investire și valorificând probatoriul

administrat, a constatat că terenurile de 50 ha, respectiv 185 ha, solicitate prin notificările nr. 19/2001 și nr. 112/2002, au făcut obiectul Legii nr. 18/1991,

pe parcursul soluționării cauzei pendinte, contestatorilor, reconstituindu-se

dreptul de proprietate, astfel: 50 ha teren extravilan, pentru D.C., prin

titlul de proprietate din 20 martie 2007, 30 ha, teren în extravilanul comunei Morteni, pentru D.G., conform titlului de proprietate din 20 august 2007, 50 ha, teren intravilan în comuna Morteni, pășune și arabil, pentru M.G., conform titlului de

proprietate din 20 martie 2007 și 119 ha pădure, pentru M.G., conform titlului de proprietate.

A rezultat astfel că,

recurenților-reclamanți, li s-a reconstituit suprafața de 50 ha, pentru E.C. și 199 ha (119 ha, pădure și restul, arabil și pășune) de pe urma defunctei M.G.

(169 ha) și a fiului său, D.G. (30 ha).

În aceste condiții, concluzia

fermă a instanței anterioare a fost aceea că, pe calea acțiunii de față, nu li

se mai poate restitui, contestatorilor, nici o altă suprafață de teren.

S-au avut în vedere,

în mod corect, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care statuează că nu

intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul

localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele

al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și

celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de apel a

avut în vedere, cum era și firesc, și împrejurarea că pretențiile formulate

prin notificarea nr. 19/2001, au vizat suprafața de 185 ha teren și nicidecum suprafața de 233 ha teren, ceea ce înseamnă necesitatea respectării principiului

disponibilității în procesul civil.

S-au respectat astfel

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, neputând

depăși limitele obiectului fixat prin acțiunea introductivă.

S-a clarificat

totodată și o altă împrejurare de fapt, anume că în proprietatea pârâtei SC A.

SA Găiești, s-a aflat, pe raza comunei Morteni, conform anexei la certificatul

de atestare a dreptului de proprietate din 18 decembrie 1997, doar suprafața de

22772 mp și o serie de construcții.

În condițiile în care

deja s-a restituit în natură suprafața de 5000 mp, s-a stabilit și faptul că suprafața

de 17772 mp a fost adjudecată la data de 06 martie 2002, de numitul D.G., care

și-a și intabulat dreptul de proprietate, cu toate efectele prescrise de art. 516

C. proc. civ. - prin actul de adjudecare proprietatea unui imobil care a făcut

obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar, iar acest

text determină cu rigoare efectele pe care le produce actul de adjudecare în

calitatea sa de titlu de proprietate.

În atare situație, s-a

apreciat corect că respectivul teren nu se mai află în proprietatea SC A. SA, ceea

ce înseamnă că nu mai poate fi configurată în sarcina acesteia nici o obligație

de restituire în natură sau echivalent.

Instanța de apel nu

putea să constate că recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii pentru suprafața de teren de 17.772 mp, teren identificat în

raportul de expertiza întocmit in apel după casare, fără însă a dispune

obligarea SC A. SA la acordarea acestora, întrucât o astfel de măsura nu poate

fi justificată de niciuna din dispozițiile legii speciale și nici de situația

de fapt a cauzei pendinte, pe deplin stabilită, și necontestată.

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită nici o critică

de nelegalitate sub aspectul situației juridice a suprafeței de teren de 17.772

mp, întrucât pentru toate imobilele preluate în patrimoniul statului, obiect al

celor două notificări, recurenții-recurenți

le-a fost reconstituit dreptul de

proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv Legea nr. 10/2001, fiind

îndreptățită concluzia instanței anterioare, conform căreia, pe calea acțiunii pendinte,

nu li se mai poate restitui, contestatorilor, nici o altă suprafață de teren.

Este motivul

fundamental pentru care, din motivarea deciziei recurate, nu mai rezultă faptul

că recurenții-reclamanți au calitatea de persoane îndreptățite în privința

acestui teren.

De altfel, în

circumstanțele cauzei pendinte, instanța de apel a reținut poziția consecventă

a recurenților-reclamanții - exprimată în mod explicit cu ocazia cuvântului în

fond (prin apărătorul acestora), respectiv prin notele scrise - în sensul că

solicită doar restituirea terenului în natură, nu și prin echivalent.

Pentru

toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții G.I.A. și G.M. împotriva deciziei nr.

49 din 20 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.