ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5386/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5386/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Dâmbovița reclamanții G.C., D.R., B.V., A.A.S., M.C., D.M.M. și D.C.V.

au chemat în judecată civilă pe SC F. SA Dâmbovița, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 157 din 15

iulie 2003 prin care le-a fost respinsă notificarea nr. 23/2001 privind

restituirea în natură a suprafeței de 4820 mp și a unei remize (atelier

mecanic), toate situate în comuna Moroieni, județul Dâmbovița, cât și la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că la data de 14 iunie 2001, printr-o notificare, a cărei

valabilitate a fost confirmată de Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă

nr. 64 din 25 martie 2003, au solicitat restituirea în natură a imobilelor sus-menționate

iar pârâta a respins-o în mod nejustificat, refuzând restituirea acestora.

Au mai precizat reclamanții că

imobilele au aparținut autorilor lor, iar ei, având calitatea de moștenitori,

au solicitat restituirea acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 având calitatea de persoane îndreptățite la

restituire potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2)

din același act normativ, în condițiile în care nu li s-a reconstituit dreptul

de proprietate cu privire la suprafața de 4820 mp în condițiile Legii nr.

18/1991.

Pârâta SC F. SA Dâmbovița a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

deoarece imobilele solicitate nu se află în patrimoniul său, ci în posesia unor

cetățeni care-l dețin fără titlu.

De asemenea, a mai arătat că

reclamanții nu sunt îndreptățiți a primi imobilele solicitate, deoarece

acestora, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza legii fondului

funciar, iar actele lor de proprietate din perioada anului 1926 nu mai sunt

valabile deoarece acestea au fost înlocuite cu actele încheiate în procesul de

privatizare care sunt perfect valabile, fiind încheiate cu bună credință.

Instanța de fond a unit excepția cu

fondul cauzei și, după administrarea de probatorii cu acte și expertiză tehnică

de specialitate, prin sentința civilă nr. 314 din 4 mai 2004 a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC F. SA Dâmbovița, a

respins acțiunea formulată de reclamanți ca nefondată, menținând ca legală și

temeinică decizia nr. 157 din 15 iulie 2003 emisă de pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că reclamanții-apelanți nu au făcut dovada

existenței dreptului lor de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel, s-a menționat că potrivit

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1926 autorii lor ar fi

dobândit o singură grădină situată pe partea stângă a șoselei naționale

Târgoviște–Sinaia, dar care astăzi nu mai poate fi identificată pe teren în

lipsa precizării vecinătăților.

De asemenea, prima instanță a mai

reținut că reclamanții-apelanți nu au făcut dovada modului în care proprietatea

solicitată de ei a trecut în proprietatea statului, ca de altfel imobilele la

care erau îndreptățiți pe raza localității respective și că solicitările pe

care le-au făcut în plus, puteau fi rezolvate în baza Legii nr. 18/1991 și,

respectiv, Legii nr. 1/2000 cu privire la aplicarea cărora Primăria comunei

Moroieni, județul Dâmbovița, a avut o poziție oscilantă.

În aceste condiții, având în vedere

actele depuse la dosar, expertiza completatoare efectuată în cauză, Tribunalul

Dâmbovița a concluzionat că nu s-a făcut în nici un mod dovada îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 10 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 10/2001, drept

pentru care s-a apreciat cererea formulată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței instanței de

fond au declarat apel reclamanții considerând-o nelegală și netemeinică pentru

următoarele motive: nu s-au interpretat în mod corect probatoriile administrate

în cauză cu acte și expertiză, cât și dispozițiile legale ce au incidență.

Astfel, au precizat apelanții că au

produs dovezi cu acte de stare civilă privind calitatea lor de moștenitori de

pe urma autorilor lor și dreptului lor de proprietate recunoscut prin două

hotărâri judecătorești irevocabile, de care însă, prima instanță nu a ținut

cont, respectiv sentința civilă nr. 3237 din 7 aprilie 1995 a Judecătoriei

Târgoviște, definitivă și irevocabilă, prin care le-a fost restituit în deplină

proprietate și posesie imobilul ce a făcut obiectul actului dotal din anul

1939.

În legătură cu aceasta s-a menționat

că autorii lor, fiind proprietari asupra imobilelor teren și construcții, la

data de 18 septembrie 1939 au înzestrat, pe de o parte pe fiica lor, J.S.,

printr-un act dotal cu suprafața de 1600 mp teren și construcție iar, pe de

altă parte, au închiriat fostei societăți M. restul proprietății, dovadă fiind

chitanțele de primire a chiriei, datată 1943.

Totodată, s-a mai arătat că prin

decizia nr. 228/1997 a Curții de Apel Ploiești, definitivă și irevocabilă, a

fost anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate de

care se prevala intimata, pentru o parte din imobilul ce se afla în posesia sa,

fiind succesoarea fostei Întreprinderi forestiere Târgoviște.

Sub un alt aspect, au apreciat

apelanții că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu s-au făcut dovezi

din care să rezulte că autorii lor ar fi fost proprietarii imobilelor la data

de 6 martie 1945, în acest mod ignorându-se dispozițiile celor două hotărâri

judecătorești sus-menționate, prin care s-a dispus restituirea unei părți din

imobilul ce a fost preluat de autorii lor, fără titlu.

Au mai criticat apelanții hotărârea

primei instanțe în sensul că, greșit, s-a reținut că nu au dovedit că

proprietatea solicitată le-a fost preluată fără titlu. În acest sens, s-au

ignorat nu numai dispozițiile celor două hotărâri judecătorești, din care a

rezultat că întreg imobilul ce a aparținut autorilor lor nu a fost naționalizat

sau expropriat, dar și restul actelor depuse la dosar, respectiv, adresa nr.

516/2002 emisă de Ministerul de Interne nu există documente de la societățile SC

F. SA Dâmbovița (fostă U.F.E.T.) și I.F.E.T. Târgoviște) și nici de la SC C. SA

Pucioasa până în anul 1945 și nici după, din care să rezulte modul de trecere,

cu titlul sau fără titlu, a imobilului în litigiu.

În ultimul rând, apelanții s-au mai

declarat nemulțumiți, deoarece instanța a apreciat greșit că nu ar exista

identitate între imobilul a cărei restituire solicită și cel deținut de pârâtă,

din acest punct de vedere, s-a precizat că s-au interpretat greșit nu numai

actele din dosar, prin care s-a făcut dovada dreptului de proprietate, dar și

expertiza efectuată în cauză de către expert H.M., care, în concluziile

raportului său, a precizat că imobilul solicitat se află în patrimoniul SC F.

SA Târgoviște, așa cum a fost identificat pe schița de plan anexă la raport.

Au mai precizat apelanții, că

neîntemeiat este și punctul de vedere al Tribunalului Dâmbovița, în sensul că

nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 ci dispozițiile referitoare

la restituirea terenurilor agricole și anume Legea nr. 18/1991, Legea nr.

160/1997 și Legea nr. 1/2000. În raport de această reținere, au precizat

apelanții că, așa cum rezultă din dovezile existente în cauză, respectiv

adresele nr. 964 din 13 mai 1997 și, respectiv, 2831 din 28 iunie 2002,

Primăria comunei Moroieni și-a exprimat punctul de vedere că terenul ce face

obiectul prezentului litigiu nu se încadrează în dispozițiile legii fondului

funciar, astfel că acțiunea privind aplicarea regimului Legii nr. 10/2001 este

pe deplin întemeiată.

Față de cele arătate, apelanții au

solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței primei instanțe și,

pe fond, admiterea plângerii formulate, anularea deciziei nr. 157 din 15 iulie

2003 și obligarea pârâtei de a le restitui în natură suprafața de 4820 mp și

construcția cu destinația de atelier mecanic, situată pe acesta.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, prin decizia nr. 2581 din 8 octombrie 2004 a admis apelul declarat de

reclamanții G.C., D.R., B.V., A.A.S., D.M.M. și D.M.V. împotriva sentinței

civile nr. 314 din 4 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în

contradictoriu pârâta cu SC F. SA Dâmbovița, și în consecință:

A schimbat în tot sentința primei

instanțe și, pe fond, admite plângerea.

A anulat decizia nr. 157 din 15

iulie 2003 emisă de intimată și a obligat pe aceasta să restituie apelanților

suprafața de 4820 mp teren și construcția cu destinația de atelier mecanic

situată pe aceasta, în comuna Moroieni, județul Dâmbovița, așa cum a fost

identificată conform expertizei H.M., completare, aflată la dosarul nr.

6568/2003 al Tribunalului Dâmbovița.

Intimata a fost obligată la 785.000

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea a apreciat sentința atacată ca fiind nelegală și netemeinică, deoarece:

Prima instanță, deși a administrat

un ansamblu de probatorii cu acte și expertiză tehnică topometrică de

identificare a imobilului în litigiu a dat o interpretare greșită acestora, a

întregii situații de fapt dedusă judecății.

Apelanții reclamanți au făcut dovada

calității lor de moștenitori cu actele de stare civilă de pe urma autorilor

lor, autori care la data de 21 iulie 1926 în baza unui contract de

vânzare-cumpărare au dobândit două grădini, din care una situată pe partea

stângă iar cealaltă situată pe partea dreaptă a șoselei Târgoviște–Sinaia.

Acest act de proprietate,

necontestat de părțile adverse a fost greșit interpretat de prima instanță,

reținându-se nejustificat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate doar

pentru grădina situată pe partea stângă a șoselei naționale. Că, a fost vorba

de două grădini și nu de una, așa cum greșit s-a reținut, mai rezultă și din

faptul că autorii acestora și-au permis să înzestreze pe fiica lor, J.S., cu o

porțiune de 1600 mp și construcția situată pe acesta în anul 1939, iar o parte

a fost închiriată către fosta societate M., dovadă fiind chitanțele datate 1939,

ce reprezintă dovada plății chiriei.

Despre actul dotal s-a făcut vorbire

în sentința civilă nr. 3237 din 7 aprilie 1995 a Judecătoriei Târgoviște,

definitivă și irevocabilă, prin care apelanților le-a fost restituit în deplină

posesie imobilele ce au format obiectul acelui act.

De asemenea, prin decizia civilă nr.

227/1997 a Curții de Apel Ploiești, s-a anulat, în parte, certificatul de

atestare a dreptului de proprietate pe care autoritățile statale îl emisese

pentru o parte din imobilul revendicat de apelanți și aflat în posesia aceleiași

societăți, fiind succesoarea fostei Întreprinderi forestiere Târgoviște.

În aceste condiții, rezultă că prima

instanță nu numai că nu a dat o corectă interpretare a actelor depuse, dar a

pornit de la o premisă greșită a existenței dreptului de proprietate al

apelanților, necontestat, ce derivă din două acte autentice, recunoscut și prin

două hotărâri judecătorești irevocabile.

Totodată, Curtea apreciază ca

neîntemeiate și criticile referitoare la interpretarea greșită de către

tribunal a expertizei efectuată în cauză, apreciind, că nu există identitate

între imobilul a cărei restituire s-a solicitat și cel deținut de pârâtă.

Eroarea în care s-a aflat instanța a

pornit chiar din analiza actului de proprietate din anul 1926, în sensul că

s-ar fi cumpărat o singură grădină și nu două, expertul H.M. în concluziile

raportului său arătând că terenul solicitat de apelanți se află în patrimoniul SC

F. SA, motiv pentru care, l-a poziționat și delimitat pe schița de plan.

Concluziile acestei expertize se

coroborează și cu alte expertize ce au fost efectuate în celelalte litigii ale

apelanților, respectiv cea întocmită de expert I.S., în dosarul nr. 1131/1997

al Curții de Apel Ploiești, finalizat prin sentința nr. 228/1997 a acestei

instanțe, cum și raportul de expertiză întocmit de M.C. în dosarul nr.

1621/1997 al aceleași Curți.

În mod cu totul eronat, instanța de

fond, în loc să se refere la aceste probe certe, a îmbrățișat greșit punctul de

vedere exprimat de intimată, în sensul că proprietatea solicitată de apelant

s-ar afla în prezent în stăpânirea unor persoane fizice, locuitori ai comunei

Moroieni, satul Pucheni, județul Dâmbovița.

Pe lângă dovezile menționate, de

care instanța nu a ținut cont, este elocvent și actul nou depus în apel,

respectiv, adeverința nr. 2282 din 20 mai 2004 a Primăriei comunei Moroieni,

din care rezultă fără dubiu, că terenul din punctul „Remiză”, pentru care s-a

solicitat restituirea, se află în intravilanul comunei Moroieni, satul Pucheni,

dar nu este deținut de cetățeni din localitate, ci de SC F. SA Târgoviște,

respectiv, intimata din această cauză.

De asemenea, Curtea mai apreciază că

sunt întemeiate și criticile referitoare la reținerea greșită de către tribunal

a împrejurării că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 ci

dispozițiile referitoare la Legea nr. 18/1991, Legea nr. 160/1997 și Legea nr.

1/2000.

Pentru toate considerentele

sus-menționate Curtea urmează, în conformitate cu art. 296 C. proc. civ. a

admite apelul, a schimba, în tot, sentința primei instanțe și, pe fond, a admite

plângerea, a anula decizia nr. 157 din 15 iulie 2003 emisă de intimată și a o

obliga pe aceasta să restituie apelanților suprafața de 4820 mp teren și

construcția cu destinație de atelier mecanic situată pe aceasta, în comuna

Moroieni, județul Dâmbovița, așa cum a fost identificată, conform expertizei H.M.,

completare, aflată la pagina 103, dosar nr. 6568/2003 al Tribunalului

Dâmbovița, iar conform art. 274 C. proc. civ., urmează a obliga pe intimată să

plătească apelanților suma de 1.785.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs SC F. Dâmbovița SA, recurs, nemotivat în drept, prin

care critică hotărârea ca fiind netemeinică și nelegală, deoarece: recurenta

este o societate 100% privată, dobândind dreptul de proprietate asupra

bunurilor revendicate de reclamanți prin cumpărarea de acțiuni, în cadrul

procesului de privatizare, proces desfășurat înainte de apariția Legii nr.

10/2001, deci, înainte de recunoașterea, prin lege, a dreptului reclamantei de

a solicita restituirea imobilului în cauză; Tribunalul Dâmbovița a reținut în

mod corect situația de fapt în raport de probele administrate în cauză, dar

instanța de apel le-a interpretat greșit, ajungând la o concluzie contrară

primei instanțe; cu privire la dreptul de proprietate asupra atelierului Curtea

de Apel Ploiești a folosit considerente de ordin general pentru a considera

dovedită proprietatea intimaților și a-și justifica soluția.

La recursul declarat de SC F. Dâmbovița

SA s-a făcut întâmpinare de către reclamanții-intimați D.R., G.C., A.A.S., B.V.,

D.M.M. și D.C.V., solicitându-se anularea lui întrucât nu îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 302

1

și art. 304 C. proc. civ.

Pe fond, reclamanții-intimați au

solicitat respingerea recursului ca nefondat, imobilele în litigiu, nefiind

niciodată în patrimoniul pârâtei, cu titlu de proprietate, ci prin închiriere,

conform contractului dintre autorii reclamanților cu fosta societate M., din

1937, dovedit cu chitanțele de primire a chiriei, datate 1943.

Existența valabilă a dreptului de

proprietate susținut de reclamanți în prezenta cauză a fost recunoscut prin

două hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv sentința civilă nr. 3237 din

7 aprilie 1995 a Judecătoriei Târgoviște prin care li s-a restituit în

proprietate imobilul ce a făcut obiect al actului dotal din 1939 și sentința

civilă nr. 228/1997 a Curții de Apel Ploiești prin care a fost anulat în parte

certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de autoritățile

statale pentru o parte din imobilul revendicat de reclamanți.

Imobilele ce aparțineau autorilor

reclamanților au fost preluate fără titlu de către stat și folosite, inițial,

de către fosta societate M., iar apoi, de către antecesoarele actuale SC F. SA,

recurenta din această cauză, care, în mod eronat, se consideră proprietară

asupra suprafeței de teren și a construcției.

Terenul și construcțiile nu au fost

expropriate sau naționalizate, nu au trecut în proprietatea statului în baza

vreunui act normativ sau a vreunei hotărâri judecătorești ci, poate, doar

faptic, fără titlu, încât, autorii reclamanților n-au pierdut niciodată

proprietatea, ci doar posesia și folosința.

În această situație, neoperând

transferul dreptului de proprietate de la autorii reclamanților la stat, se impune

restituirea bunului imobil ce formează obiectul acestui drept, întrucât dreptul

există, însă prin abuzul săvârșit de stat, a fost golit de conținutul său.

Acest fapt este confirmat de adresa

nr. 964 din 13 mai 1997 eliberată de Primăria comunei Moroieni din care rezultă

că nu a fost înregistrat nici un titlu în baza căruia reclamanții-intimați să

fi pierdut proprietatea în favoarea statului.

Curtea, analizând decizia atacată

prin prisma criticilor aduse prin recurs, a apărărilor făcute prin întâmpinare

și a actelor și probelor administrate în cauză, constată că recursul declarat

de SC F. SA Dâmbovița este nefondat și se impune a fi respins, ca atare.

Astfel, primul motiv de recurs

invocat, nu poate fi primit, faptul că recurenta SC F. SA Dâmbovița este o

societate 100% privatizată, la 5 mai 2000, prin cumpărare de acțiuni, neavând

nici-o relevanță juridică atâta timp cât n-a putut dovedi că statul a avut un

titlu legal asupra terenului și a construcției ce formează obiectul procesului.

Nu trebuie confundat dreptul de

proprietate dobândit de recurentă asupra acțiunilor cumpărate, cu dreptul de

proprietate asupra bunurilor în litigiu, care nu poate fi în portofoliu

reclamantei, dacă statul, nu a avut un titlu legal asupra lui, care să-i dea

dreptul de a-l înstrăina.

Recurenta a invocat în recurs,

pentru prima dată, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și buna-credință,

pentru a justifica menținerea valabilității actului prin care deține imobilul.

Textul de lege invocat nu-i poate,

însă, folosi, privatizarea fiind făcută la 5 mai 2000, cu mult după începerea

demersurilor adevăraților proprietari, pentru intrarea în dreptul de

proprietate, avut asupra imobilului din litigiu.

Nici cel de-al doilea motiv de

recurs, invocat de recurentă, nu este întemeiat. Din nici-un act al dosarului

nu rezultă că recurenta ar fi dovedit dreptul de proprietate al statului, drept

ce pretinde că i s-ar fi transmis prin privatizare. Dimpotrivă, din actele

dosarului rezultă că reclamanții-intimați și-au dovedit dreptul de proprietate,

prin prezentarea unor acte autentice, necombătute, cu nimic, de recurentă.

Actul dotal, cele două hotărâri

judecătorești, celelalte acte depuse la instanță, demonstrează nu numai dreptul

de proprietate al intimaților asupra bunurilor în litigiu drept nepierdut

niciodată ci și faptul că recurentul nu se poate prevala nici de buna-credință,

în momentul privatizării fiind începute demersurile reclamanților pentru

intrarea în posesia bunurilor preluate abuziv de stat.

De altfel, prin Decretul nr. 50/1990,

se prevăzuse expres că statul va edicta o lege de restituire a tuturor

bunurilor preluate abuziv de stat, încât, chiar din acel moment, cumpărătorii

unor astfel de bunuri, cunoșteau riscurile la care se expuneau, încheind acte

de cumpărare a unor astfel de bunuri.

În sfârșit, tot nefondat, trebuie

privit și cel de-al treilea motiv de recurs, prin care recurenta pretinde că

intimații nu și-ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra atelierului,

remiză.

În speță, sunt acte care dovedesc că

autorii reclamanților intimați au achiziționat cele două terenuri cu

construcțiile achiziționate pe acestea, care au fost preluate, în condițiile,

deja arătate, fără titlu, și au prezentat instanței chitanța din 1 septembrie

1940, care le confirmă afirmațiile.

În raport cu cele arătate, Curtea va

trebui să privească recursul declarat de pârâta SC F. SA Dâmbovița împotriva

deciziei nr. 2581 din 8 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, ca nefondat

și să-l respingă, ca atare.

Văzând și prevederile art. 274 C.

proc. civ. referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul

declarat de pârâta SC F. Dâmbovița SA împotriva deciziei nr. 2581 din 8

octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă recurenta la plata sumei de 7.140.000 lei cheltuieli de judecată

către intimații G.C., D.R., B.V., A.A.S., D.M.M. și D.C.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2005.