ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8770/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 560 din 7 noiembrie 2003,

Tribunalul Dâmbovița a respins ca prematur introdusă acțiunea reclamantului G.I.M.

împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice, SC S. SA și A.P.A.P.S.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul

a notificat Prefectura județului Dâmbovița și SC S. SA, solicitând restituirea

în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile ce au

aparținut fermei V., situată pe raza comunei Moroieni, județul Dâmbovița.

Pârâta SC S. SA a comunicat reclamantului că ferma a fost

scoasă la vânzare la licitație publică la data de 6 iunie 1997.

Față de împrejurarea că ferma a fost achiziționată de SC

P.D.P. SRL, prefectura a transmis notificarea către A.P.A.P.S.

Reține tribunalul că notificarea trebuia înaintată de SC S.

SA către unitatea deținătoare, SC P.D.P. SRL, și numai după ce aceasta va emite

o dispoziție, reclamantul se poate adresa instanței, în temeiul art. 23 și urm.

din Legea nr. 10/2001.

Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat de Curtea de

Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 535 din 27 februarie 2004.

Instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în

judecată, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului, iar apoi

și-a modificat acțiunea, în sensul că a solicitat despăgubiri în echivalent,

față de împrejurarea că restituirea în natură nu mai este posibilă, imobilul

fiind înstrăinat.

Notificarea a fost transmisă de prefectură către A.P.A.P.S.,

care nu a dat un răspuns și nu a depus întâmpinare, situație față de care,

reclamantul avea la îndemână obligarea pe cale judecătorească la emiterea unei

decizii sau dispoziții.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs reclamantul. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.,

a arătat că decizia este nelegală, deoarece prin notificare s-a solicitat

restituirea în natură a imobilului și, în subsidiar, măsuri reparatorii prin

echivalent. În aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, pârâta SC S. SA ar fi

trebuit să facă o ofertă de restituire prin echivalent, situația fiind vădit

diferită de situația de fapt avută în vedere de dispozițiile art. 36 din lege.

Din analiza adresei nr. 405 din 13 noiembrie 2001, emisă de SC

S. SA și pe care instanța a omis să o analizeze, rezultă implicit refuzul de

restituire a imobilului revendicat.

Recursul este fondat, pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

La data de 22 iulie 2001, reclamantul a notificat SC S. SA,

solicitând restituirea în natură sau, dacă nu este posibil, măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul ce a aparținut autorului său, A.G. Unitatea

notificată, prin adresa nr. 405 din 13 noiembrie 2001, îi comunică că punctul V.

a fost scos la vânzare prin licitație publică la 6 iunie 1997.

În urma acestui răspuns, la 22 ianuarie 2002, reclamantul

notifică Prefectura județului Dâmbovița, care transmite, la rândul ei

notificarea A.P.A.P.S.

Se constată, așadar, că reclamantul, care nu cunoștea

regimul juridic al imobilului, a solicitat în principal restituirea în natură,

motiv pentru care, conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 s-a

adresat unității ce deținuse bunul. Această unitate, și nici celelalte care au

primit notificarea, nu au dat o soluție conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Această împrejurare, coroborată cu faptul că până la data

sesizării instanței de fond, 30 ianuarie 2003, nici una dintre unitățile

investite nu s-au pronunțat asupra notificării, în termenul prevăzut de lege,

echivalează cu un refuz de restituire, care face ca dreptul reclamantului de a

se adresa instanței de judecată să fie actual.

Prin urmare, instanța de fond, constatând că acțiunea

reclamantului este prematură, a pronunțat o hotărâre nelegală. Nelegală este și

decizia instanței de apel care a menținut sentința atacată.

Față de cele arătate, Înalta Curte, va admite recursul

declarat de reclamant, și constatând că procesul s-a soluționat fără a se intra

în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., va casa cele două hotărâri și va trimite cauza pentru rejudecare la

Tribunalul Dâmbovița.

La rejudecare, se va determina care este unitatea care,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 avea obligația de a răspunde la

notificare, funcție de care se va dispune și cu privire la natura și cuantumul

măsurilor reparatorii ce se impun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul G.I.M.

Casează decizia nr. 535 din 27 februarie 2004 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă, și sentința nr. 560 din 7 noiembrie

2003 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie

2005.