ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 578/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la Tribunalul Dâmbovița la 18 noiembrie 2003, contestatorii G.I.A., G.M., în contradictoriu cu pârâtele SC A.G. SA și Agenția Domeniilor Statului, au formulat contestație împotriva deciziei nr. 97/2003, solicitând anularea acestei decizii, obligarea pârâtei SC A. SA Găești la restituirea în natură a imobilului compus din construcție, respectiv 2 apartamente a câte 4 camere fiecare, hambar, grajd, siloz și teren situat în com. Morteni, jud. Dâmbovița, ce a format obiectul exproprierii, iar, în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtelor să emită o decizie care să cuprindă ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de valoare nominală folosite în procesul de privatizare.

În motivarea contestației, reclamanții au arătat că s-au adresat, în termen legal, cu notificări pentru restituirea în natură a imobilelor construcție și teren aferent, Primăriei comunei Morteni, care, la rândul ei, le-a transmis unității deținătoare, respectiv SC A. SA Găești, în calitate de moștenitori legali ai autoarei; că pârâta SC A. SA Găești a emis o decizie de respingere a notificării nelegală și netemeinică, pentru faptul că este nemotivată, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin aceasta nu se argumentează de ce suprafața de 183 ha teren nu face obiectul Legii nr. 10/2001, care, prin dispozițiile sale, nu limitează suprafața de teren care se poate restitui, mai ales că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că dispozițiile acestei legi au caracter de complinire în raport de celelalte acte normative reparatorii, și că imobilele au fost preluate abuziv, ceea ce impune restituirea în natură a acestora, contestatorii făcând dovada deplină a dreptului de proprietate asupra lor, conform actelor depuse atât la comisie, cât și la unitatea deținătoare.

În urma probelor administrate în cauză, la data de 23 februarie 2005, s-a pronunțat sentința civilă nr. 278 prin care s-a admis contestația, s-a anulat decizia nr. 97/2003 emisă de pârâta SC A. SA Găești, pe care a obligat-o să restituie în natură imobilele construcții, respectiv clădirea administrativă formată din 2 apartamente a câte 4 camere fiecare, anexă socială, magazie de cereale și fostul grajd, actualmente magazie, conform raportului de expertiză întocmit de expert G.F., precum și suprafața de 5000 m.p., curți construcții,conform raportului de expertiză întocmit de expert A.E.G., și s-a respins contestația față de Agenția Domeniilor Statului.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că imobilele au fost preluate, în baza Decretului nr. 83/1949, cu titlu, intrând în patrimoniul pârâtei SC A. SA Găești, societate ce nu a fost privatizată, situație în care Agenția Domeniilor Satului nu are calitate procesuală pasivă și nici nu pot fi incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001; că este admisibilă contestația doar în parte și numai cu privire la acele imobile care au rămas în patrimoniul SC A. SA Găești și care au aparținut autorului contestatorilor; că celelalte construcții, aflate în incinta societății, identificate în raportul de expertiză, au fost edificate după preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 83/1949, o parte din aceste active, intrate în patrimoniul societății, fiind înstrăinate prin licitație publică și adjudecate de terțe persoane.

Cu privire la restituirea diferenței de teren până la 183 hectare, s-a reținut că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci face obiectul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, s-a reținut că poate constitui obiectul Legii nr. 10/2001 terenul pe care se află construcția și cel aferent acesteia cu destinația de curți construcții, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert A.E.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 18 din 6 februarie 2006, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că apelanții contestatori au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcții, grajd de porci și remiză, care nu se mai regăsesc și pentru suprafața de 17.772 m.p., teren, care a fost licitată numitului D.G., urmând ca restituirea în natură să se dispună doar pentru suprafața de 56.556 m.p., teren, conform expertizei M.E., efectuată în apel, pe lângă cei 5.000 m.p., teren, restituiți în natură de instanța de fond.

Prin decizia civilă nr. 773 din 29 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 18 din 6 februarie 2006 a Curții de Apel Ploiești; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând, în esență, că din dispozitivul hotărârii instanței de apel nu rezultă cine urmează să fie obligat la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent față de reclamanții G.I.A.

și G.M., în condițiile în care SC A. SA Găești se află în faliment, iar administrarea terenurilor revendicate de reclamanți a fost preluată de Agenția Domeniilor Statului; că nu poate supune controlului de nelegalitate critica referitoare la faptul că Agenția Domeniilor Statului nu poate fi obligată la restituire, întrucât nu este deținătoarea imobilului, deoarece față de contradicția dintre considerente și dispozitiv există imposibilitatea determinării celui în sarcina căruia a fost stabilită obligația de restituire. Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., instanța de recurs a stabilit ca instanța de trimitere să determine entitatea căreia îi incumbă obligația de restituire în natură sau prin echivalent, ținând seama totodată de regimul juridic al imobilelor a căror restituire s-a cerut, precum și de celelalte critici formulate în recurs, în legătură cu natura juridică a imobilelor în litigiu și de legile de reparație a căror incidență ar presupune-o natura acestora. Cauza a fost reînregistrară pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. 4036.3/42/2005, iar prin decizia civilă nr. 324 din 28 iunie 2007, instanța de apel a admis apelul declarat de contestatorii G.I.A. și G.M.

împotriva sentinței civile nr. 278 din 23 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații Agenția Domeniilor Statului și SC A. SA Găești - prin lichidator C.A.; a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâta S.C A. SA Găești, prin lichidator, la achitarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcții grajd pentru porci și remiză, conform expertizei N.R., și pentru suprafața de teren de 17.772 m.p., conform expertizei M.E., cât și la restituirea în natură a suprafeței de 56.556 mp teren, conform expertizei M.E. Prin aceeași decizie, Curtea a respins acțiunea față de Agenția Domeniilor Statului, a menținut restul dispozițiilor sentinței, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 7440 din 26 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Găești, prin lichidator judiciar I.P.I.P.U.R.L, împotriva deciziei nr. 324 din 28 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținând următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Totodată, s-a constatat că stabilirea faptelor, așa cum rezultă din actele și dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor de fond, iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate, cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil. Prin decizia de casare s-a statuat că, în rejudecare, instanța de apel va stabili, motivat în drept și în fapt, care este natura juridică actuală a imobilelor în litigiu și, pe cale de consecință, care este legea de reparație aplicată acestora, aspecte în raport de care se poate stabili căreia dintre pârâte îi revine obligația de restituire în natură ori de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut, că stabilirea acestor aspecte de fapt și de drept se impune întrucât, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, numai entitățile deținătoare se pot pronunța asupra cererilor formulate de persoanele îndreptățite, înțelegând prin entități deținătoare acele unități care au drept de dispoziție asupra imobilelor. Referitor la măsurile reparatorii prin echivalent, s-a reținut că acestea se propun de entitățile deținătoare mai sus arătate și se acordă de stat în cadrul procedurii prevăzută prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu alte cuvinte, instanța de recurs a statuat că, fiind investită cu soluționarea unor cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de fond avea obligația de a verifica care este întinderea pretențiilor formulate de persoanele pretins îndreptățite, în raport de titlurile pe care la invocă și dacă acestea au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în cadrul altor legi de reparație, precum și obligația de a stabili dacă persoanele juridice chemate în judecată au calitatea de unități deținătoare ale terenurilor și construcțiilor în litigiu, respectiv dacă acestea au drept de dispoziție asupra lor, putând dispune restituirea în natură sau propune acordarea de măsuri reparatorii.

Stabilirea legii de reparație incidentă raportului juridic dedus judecății, anume a legilor fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, nu se realizează pe cale de deducție logică sau numai prin interpretarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci se verifică în concret, în raport cu regimul juridic al fiecărui teren și de mențiunile din titlurile de proprietate deja emise părților în procedura Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000. Totodată, pentru a concluziona cu privire la regimul juridic al terenurilor, s-a reținut că nu sunt suficiente doar anumite informații transmise de unele instituții publice sau doar aprecierile expertului, cât timp acestea nu sunt fundamentate în mod explicit pe titlurile deținute de părțile litigante.

S-a conchis că, în speță, nici după rejudecare, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, referitor la imobilele în litigiu, care ar fi constituit “Ferma și Plantația G. și/ sau M.V.C.”.

În acest sens, s-a arătat că, în justificarea pretențiilor, reclamanții au depus un proces verbal datat 20 aprilie 1949, de preluare a fostei proprietăți Gerota, din comuna Morteni, în care sunt evidențiate la rubrica terenuri 155,02 ha și un act de donație autentificat sub nr. 34170 din 12 decembrie 1932 la Tribunalul Ilfov pentru o suprafață de 50 ha teren, situată în comuna Morteni, care a făcut ulterior obiectul contractului de donație autentificat sub nr. 2725 din 12 septembrie 1944, și că, în raport de aceste înscrisuri și de limitele investirii prin notificări, prin cererea de chemare în judecată și apoi prin apel, instanțele aveau obligația de a identifica terenurile care au aparținut autorilor reclamanților și care sunt în litigiu în prezenta cauză, dacă pentru acestea s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în baza legilor funciare reclamanților sau altor persoane și/ sau, după caz, de a stabili dacă terenurile se află în posesia pârâtelor și cu ce titluri le dețin, adică de a stabili dacă pârâtele au calitatea de unități deținătoare, în sensul că pot dispune cu privire la aceste terenuri măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut, că aceste verificări se impuneau a fi efectuate, întrucât din lucrările dosarului rezultă faptul că reclamanților le-au fost retrocedate anumite terenuri în baza legilor funciare, aspect confirmat și prin adeverința din 19 februarie 2008 emisă de Primăria comunei Morteni, potrivit căreia reclamanților le-a fost deja reconstituit în baza legilor funciare dreptul de proprietate pentru o suprafață de 249,00 ha teren. Sub acest aspect, s-a reținut că prin concluziile unui raport de expertiză s-a conchis, fără a se argumenta, referitor la o suprafață de 155 ha teren, că aceasta a făcut obiectul reparației în baza legilor funciare, expertul susținând că a identificat din fosta proprietate a autorilor reclamanților doar o suprafață de 5000 mp teren și a concluzionat că este liberă doar o suprafață de 3490 mp teren.

S-a reținut, de asemenea, că, în fundamentarea concluziei, potrivit căreia pârâta SC A. SA ar deține, pe raza localității Morteni, o suprafață de 79.323 mp, expertul a arătat că s-a bazat doar pe “evidențele primăriei” (fila 176), fără însă să rezulte că a verificat și certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis acestei pârâte, din 18 decembrie 1997 de M.A.A.

București, potrivit căruia această pârâtă deține în proprietate, pe raza mai multor localități, o suprafață totală de 304826,98 mp din care aferentă Fermei Morteni 22.771, 93 mp (referitor la care 17.772 mp a fost dobândită la licitație publică de D.G., iar 5000 mp a fost predată reclamanților în baza sentinței pronunțată de prima instanță), și că pârâta menționată a contestat deținerea și a altor suprafețe de teren pe raza localității Morteni, altele decât cele evidențiate în titlul de proprietate mai sus arătat și s-a conchis că instanța de apel trebuia să motiveze în baza căror dovezi a statuat că această pârâtă deține în proprietate și suprafața de 56.556 mp pe care a fost obligată să o restituie în natură reclamanților, dar și considerentele de fapt și de drept pentru care a apreciat că această pârâtă, prin lichidatorul judiciar, trebuie să achite reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru celelalte imobile reținute în dispozitiv.

Prin decizia civilă nr. 207 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare, a admis apelul formulat de contestatorii G.I.A., și G.M.

împotriva sentinței civile nr. 278 pronunțată la 23 februarie 2005, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița; a schimbat în parte sentința apelată; a constatat că apelanții mai sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 17.772 m.p., identificată prin raportul de expertiză P.I., întocmit în apel după casare; a respins acțiunea față de intimata Administrația Domeniilor Statului și a menținut restul dispozițiilor sentinței, reținând că, în cauză, la cererea părților, s-au încuviințat probatorii cu acte și expertiză topo, așa cum au fost evidențiate prin încheierile de ședință din 18 iunie 2009 și, respectiv, 04 noiembrie 2009, iar, după depunerea actelor dispuse de către instanță s-a trecut la încuviințarea unor expertize tehnice de specialitate de către expert P.I., precum și de expertul consilier la cererea părților în persoana ing.

N.E., la care, în urma efectuării lucrărilor și încuviințării obiecțiunilor, s-a dispus completarea. În lucrarea efectuată, la data de 19 mai 2010, expertul ing. P.I. a precizat că, din analiza documentelor depuse la dosar și pe care acesta de altfel le-a individualizat în răspunsurile la obiectivele expertizei, în raport de identificarea terenurilor, apelanții contestatori mai sunt îndreptățiți la 56 ha teren agricol și 6,5 ha curți construcții. Și la această din urmă expertiză părțile au formulat obiecțiuni, încuviințate de către instanță, expertul răspunzând, la data de 09 iunie 2010, că, față de raportul de expertiză depus la termenul anterior, nu are noutăți în sensul că nu a reușit să identifice cu exactitate cele 56 ha teren agricol, întrucât sunt necesare alte documente cu planuri vechi, motiv pentru care a solicitat un alt termen pentru a finaliza lucrarea.

Ulterior, la data de 03 septembrie 2010, același expert a întocmit lucrarea finală precizând că, din analiza documentelor pe care le-a avut în studiu, apelanții contestatori mai sunt îndreptățiți la suprafața de 56 ha teren agricol, dar care nu se află pe raza localități Morteni, fiind posibil să fie situată pe raza localității Petrești, și 6,5 ha curți construcții, din care 1,77 ha deținute de D.G. S-a mai reținut că, în raport de hotărârile pronunțate în cauză, reclamanții au primit, conform proceselor verbale de punere în posesie, suprafețele de teren așa cum s-a dispus prin hotărârile pronunțate la prima instanță și împotriva căreia, în primul ciclu procesual, apelanta a nu a formulat apel sau recurs, fiind de acord cu ceea ce au reținut instanțele.

În aceste condiții, Curtea a menținut restul dispozițiilor sentinței pronunțate de prima instanță referitoare la acele suprafețe individualizate prin hotărâre. Cât privește restul de teren pretins, conform actelor depuse și a mențiunilor făcute de către expert, s-a reținut că acesta nu se află în patrimoniul societății pârâte, ci eventual în administrarea comunei Morteni, deoarece Agenția Domeniilor Statului a predat, pe baza protocolului de preluare predare din 5 septembrie 2006, către Comisia locală de fond funciar a primăriei comunei Morteni, suprafața de 180 ha teren agricol, ce a constituit obiect al expertizei pentru reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, împrejurare ce rezultă din adresa din 3 iunie 2010 emisă de Agenția Domeniilor Statului, și că, prin concluziile scrise depuse la dosar de către apelanții G.M.

și G.I.A., aceștia au arătat că înțeleg să nu mai solicite obligarea societății intimate la plata despăgubirilor, întrucât aceasta se află în încheierea procesului de faliment, că nu mai există disponibil pentru a fi despăgubiți pentru construcțiile demolate, respectiv grajdul de porci și remiza, ci doar restituirea suprafeței de 56 ha teren și 6,5ha curți construcții, din care 17.772 mp a fost vândut abuziv de către intimată lui D.G.

Referitor la cei 56 ha teren agricol, cât și la suprafața de 6,5 ha teren curți construcții, în raport de mențiunile expertului arătate mai sus, s-a reținut că raporturile juridice urmează a fi reglementate cu Primăria comunei Morteni pe raza căreia se află aceste suprafețe, urmând a fi admise doar pretențiile reclamanților privind suprafața de 17.772 m.p., care a fost vândută cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, de către intimată, către numitul D.G., apelanții fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru această suprafață. Referitor la intimata Administrația Domeniilor Statului, Curtea a respins acțiunea formulată față de aceasta, având în vedere că suprafețele de teren solicitate de către contestatorii intimați nu aparțin Domeniului Statului, ci unității deținătoare respectiv SC A. SA Găești, situație ce rezultă din actele și lucrările dosarului, dar și din rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

De asemenea, s-a reținut că, din actele dosarului, rezultă că imobilele au fost preluate în baza Decretului nr. 83/1949, cu titlu, intrând în patrimoniul pârâtei SC A. SA Găești, societate ce nu a fost privatizată, situație în care Agenția Domeniilor Satului nu are calitate procesuală pasivă și nici nu pot fi incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001. S-a concluzionat că, chiar dacă această societate se află în lichidare, nu înseamnă că terenul aflat în proprietatea sa a trecut în proprietatea Agenției Domeniilor Statului, întrucât, din raportul de expertiză întocmit de expert M.E. la instanțele anterioare a rezultat că terenul a trecut doar în administrarea și nu și în proprietatea acesteia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâta SC A. SA Găești și reclamanții G.I.A. și G.M., criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții G.I.A. și G.M. au arătat că instanța a analizat, în mod corect, situația juridica a suprafeței de teren de 17.772 mp, statuând în sensul ca a fost înstrăinat către o persoană fizică (D.G.) în mod abuziv, contrar prevederilor art. 46 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001 și a conchis în sensul constatării calității de persoane îndreptățite a acestora pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru această suprafață, însă nu a dispus obligarea Agroindustriala S.A.

Găești la acordarea acestora, tocmai pentru că o atare măsură nu ar putea fi adusă la îndeplinire; că din motivele de recurs care au determinat casarea deciziei Curții de Apel Ploiești nr. 324 din 28 iunie 2007 formulate de Agroindustriala Găești S.A., și, deopotrivă, din probatoriul administrat, rezultă că această entitate nu mai deține în prezent suprafața de teren de 17772 m.p.; că din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanța face aceeași greșeală pe care a făcut-o anterior, la pronunțarea deciziei nr. 324/2007, în sensul că nici măcar nu obligă de această dată Agroindustriala S.A., societate a cărei procedură de faliment a fost deja finalizată, la acordarea de măsuri reparatorii (dispoziție care oricum nu ar fi putut fi adusă la îndeplinire), ci doar constată dreptul reclamanților de a li se acorda măsuri reparatorii.

De asemenea, s-a arătat că, în ceea ce privește suprafața de teren de 17772 m.p. nu exista decât posibilitatea constatării înstrăinării sale abuzive de către Agroindustriala Găești S.A. și a dreptului reclamanților la restituirea în natură a acestei suprafețe, de către actualul deținător, prin aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a art. 46 alin. (1) si (4) din același act normativ; că necesitatea constatării dreptului reclamanților la restituirea în natură a acestei suprafețe este fundamentată pe principiul restituirii în natură instituit de Legea nr. 10/2001, potrivit art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât, din interpretarea acestor texte rezultă că măsurile reparatorii prin echivalent pot fi acordate numai atunci când, prin dispoziții exprese, se interzice sau este imposibilă restituirea în natură.

Or, în acest caz, restituirea în natură este posibilă , întrucât instanțele au recunoscut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire pentru această suprafață, parte integrantă din Ferma Gerota, unicul impediment fiind acela al înstrăinării abuzive a acesteia, cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 10/2001. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta SC A. SA Găești, după ce a expus istoricul cauzei, a arătat că hotărârea este lovită de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: In ceea ce privește nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că potrivit acestui text de lege, este lovită de nulitate hotărârea dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din C. proc.civ.

Potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., judecătorul, în tot cursul procesului, trebuie să manifeste un rol activ, în limitele prevăzute de lege, să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Or, în speță, instanța de apel a admis calea de atac promovată de reclamanți, deși aceștia au promovat o acțiune al cărei obiect material nu este precis determinat, întrucât, reclamanții G.I.A. și G.M., prin notificarea nr. 19/2001, au solicitat restituirea în natură a suprafeței de 2 ha teren și a construcțiilor aflate pe acesta din fosta moșie a M.G.

situată în comuna Morteni, sat Cecova, jud. Dâmbovița, iar C.E.D., prin notificarea nr. 112/2001, a solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren de 50 ha situat în comuna Morteni - moșia V. - Cecova, jud. Dâmbovița. În ceea ce privește notificarea nr. 19/2001, s-a arătat că aceasta are un conținut ambiguu, nerezultând, în mod clar, dacă cei doi reclamanți solicită restituirea întregului teren ce făcea parte din moșia M.G., respectiv 185 ha sau doar suprafața de 2 ha teren curți - construcții; că există incertitudine și cu privire la obiectul material al prezentei acțiuni, deoarece nici în contestație nu se precizează expres și clar ce suprafață de teren se revendică, și, cu toate acestea, prin motivele de apel, reclamanții pretind că sunt persoane îndreptățite pentru întreaga suprafață de teren ce a aparținut autorilor acestora, solicitând restituirea sa în natură sau prin echivalent.

Mai mult, chiar instanța de recurs, în motivarea deciziei de casare apreciază faptul că nu există concordanță între pretențiile reclamanților și actele de proprietate de care se prevalează, fiind necesar a se stabili cu exactitate ce terenuri sunt în litigiu, însă, nici după casarea deciziilor pronunțate de instanța de apel, reclamanții nu au înțeles să precizeze, în mod concret, care este obiectul material al prezentei acțiuni, iar instanța de apel, fără a pune în discuția părților acest aspect, a admis calea de atac promovată de reclamanți; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul constatării dreptului acestora la măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 17.772 mp, identificată prin raportul de expertiză P.I.

Or, chiar dacă se considera că s-a solicitat restituirea întregii suprafețe de teren arătate în notificări, instanța trebuia să constate că acțiunea a rămas fără obiect, întrucât, în timpul soluționării prezentului litigiu, Comisia Județeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar a eliberat pe numele reclamanților mai multe titluri de proprietate pentru o suprafață totală de 249,50 ha teren, deși, din actele depuse la dosar, rezultă că aceștia au solicitat restituirea suprafeței de 235 ha teren. S-a mai arătat, că, prin decizia de casare, s-a impus ca obiectiv instanței de apel fixarea obiectului litigiului, în baza a ceea ce pretind reclamanții, și, deși, în opinia recurentei, s-a arătat că apreciază că aceștia au solicitat doar suprafața de 50 ha teren agricol și 2 ha teren curți construcții, și chiar dacă printr-o interpretare mai largă s-ar aprecia că reclamanții au solicitat restituirea suprafeței de 185 ha teren, ce a aparținut M.G.

și a suprafeței de 50 ha teren ce a aparținut E.C., adică un total de 235 ha teren, s-a arătat că această suprafață a făcut obiectul reconstituirii în baza legilor fondului funciar, iar prezenta acțiune a rămas fără obiect, împrejurare ce trebuia pusă în dezbaterea părților, în sens contrar hotărârea fiind lovită de nulitate. S-a mai arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, iar, după cum rezultă din chiar motivarea hotărârii atacate, „prin concluziile scrise depuse la dosar de către apelanții G.M.

și G.I.A., aceștia au arătat că înțeleg să nu mai solicite obligarea societății intimate (adică a SC A.G. SA) la plata despăgubirilor, întrucât aceasta se află în încheierea procesului de faliment, că nu mai există disponibil pentru a fi despăgubiți pentru construcțiile demolate, respective grajdul de porci și remiza, ci doar restituirea suprafeței de 56 ha teren și 6,5 curți construcții, din care 17.772 m.p. a fost vândut abuziv de către intimată lui D.G.”.

Prin urmare, reclamanții au renunțat la cererea privind plata de despăgubiri solicitând doar restituirea în natură a suprafeței arătate și, cu toate acestea, în dispozitivul deciziei ce face obiect al prezentei căi de atac se precizează că se constată că apelanții mai sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru suprafața de 17.772 m.p., fără ca instanța să arate, în concret, ce fel de măsuri reparatorii din cele reglementate de lege li se cuvin reclamanților, însă, având în vedere împrejurarea că restituirea în natură nu este posibilă, fapt sesizat de către instanță, se arată că s-au acordat, de fapt, măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, peste voința reclamanților care au renunțat expres la această cerere.

In ceea ce privește nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că terenurile revendicate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. Atât prin decizia civilă nr. 773 din 29 ianuarie 2007, cât și prin decizia civilă nr. 7440 din 26 noiembrie 2008, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. s-au casat hotărârile pronunțate de instanța de apel cu consecința rejudecării cauzei de către aceeași instanță, pentru a se stabili care este natura juridică actuală a imobilelor și, în consecință, care este legea de reparație aplicabilă. Or, imobilul pretins de familia G. face obiect al legilor fondului funciar, iar nu al Legii nr. 10/2001, așa cum se susține de către aceștia, dar și de către instanța de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare. Terenul pretins de reclamanți și care nu a făcut obiect al titlurilor de proprietate este situat în extravilanul comunei Morteni, împrejurare ce rezultă atât din expertiza întocmită în cauză, cât și din actele ce emană de la autoritatea administrativă locală.

Mai mult, imobilul autorilor reclamanților a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea 187/1945, după cum rezultă din procesul - verbal încheiat în data de 20 aprilie 1949 (fila 16 dosar), iar, imobilele ce au făcut obiectul celor două acte normative de preluare intră sub incidența legilor fondului funciar și nu ale Legii nr. 10/2001 și de altfel, reclamanții au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, eliberându-li-se 5 titluri de proprietate pentru suprafața totală de 249,5 ha teren, care a făcut parte din moșia familiei G. S-a conchis, că și diferența pretinsă, de 17.772 m.p. teren, are același regim juridic, neputând fi supusă altei legi.

S-a mai arătat, că SC A. SA Găești nu are calitatea de unitate deținătoare pentru a putea fi obligată să restituie imobilul pretins de reclamanți sau contravaloarea acestuia, întrucât această societate a fost beneficiara Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, la data de 18 decembrie 1997, pentru o suprafață totală de 304.826, 98 m.p., teren, situată în mai multe localități, iar în anexa a doua a acestui act se precizează că, în localitatea Morteni, societatea deține, în baza sentinței civile nr. 3500 din 1 noiembrie 1995, suprafața de 22.771,93 m.p.,teren, reprezentând „Ferma M.”, acesta fiind singurul imobil pe care SC A. SA Găești l-a dobândit în proprietate în raza comunei Morteni.

Prin urmare, singurul teren de care societatea pârâtă putea să dispună, în calitate de proprietară, este cel cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, respectiv cel în suprafață de 22.771,93 m.p. Însă, anterior notificării sale, dar și anterior deschiderii procedurii insolvenței, această societate a fost obligată de către Tribunalul Arbitral din cadrul Camerei de Comerț și Industrie Oltenia, prin sentința nr. 41 din 27 aprilie 1999, să plătească către SC D. SA Craiova suma de 345.056.270 lei și, întrucât nu a avut lichidități, creditorul a pornit executarea silită a debitoarei, procedând la vânzarea suprafeței de teren de 17.771,93 m.p., împreună cu construcțiile aflate pe acesta, din totalul de 22.771,93 mp.

De aceea, la data promovării prezentului litigiu, s-a arătat că SC A. SA Găești mai avea în proprietate doar suprafața de 5.000 mp din totalul de 22.771,93 aflată în raza comunei Morteni, împrejurare sesizată, de altfel, de către instanța de fond, pe care, fiind de bună-credință, după pronunțarea sentinței primei instanțe, a predat-o reclamanților, prin procesul - verbal de punere în posesie din data de 24 martie 2007. S-a arătat și că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., în sensul că nu a ținut seama de dispozițiile trasate prin decizia de casare, respectiv decizia nr. 7440 din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât nu s-a conformat hotărârii instanței de recurs în sensul că nu a stabilit care este obiectul cererii de chemare în judecată, care este legea de reparație care se aplică, cine are calitatea de unitate deținătoare, care este stadiul în care se află procedura insolvenței judiciare declanșată împotriva SC A.G. SA. Examinând recursurile declarate de reclamanții G.I.A. și G.M. și de pârâta SC A. SA Găești, instanța constată următoarele : Recurenta-pârâtă SC A. SA Găești a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, pentru neîncadrarea în drept a criticilor formulate, iar cu ocazia dezbaterilor apărătorul acesteia a arătat că nu mai susține această excepție.

Cu toate acestea, instanța constată că această excepție nu este întemeiată, întrucât, deși reclamanții nu au indicat temeiul legal al criticilor formulate, instanța de judecată, în condițiile art. 306 (3) C. proc. civ., poate face încadrarea acestora în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate vizând pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că recunoscând calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să dispună restituirea în natură a suprafeței de 17772 m.p., teren, înstrăinată abuziv către D.I., iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, au arătat că, prin decizia recurată, nu s-a stabilit valoarea măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți și „cine ar fi obligat să le acorde”.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC A. SA Găești, se constată că este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt și a încălcat principiul disponibilității, pronunțând astfel decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., în sensul că instanța de apel nu a stabilit dacă reclamanților li s-a restituit integral suprafețele de teren preluate abuziv de la autorii lor, în condițiile legilor fondului funciar, situație în care acțiunea lor în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas fără obiect, că pârâta nu are calitate de unitate deținătoare pentru terenul în suprafață de 17772 m.p., care oricum nu face obiectul Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ, fiind situat în extravilan, și că pârâta, din terenul ce a aparținut autorilor reclamanților și care s-a aflat în posesia acesteia, în suprafață de 22771,93 m.p., a restituit în natură suprafața de 5000 m.p., iar diferența, de 17771,93 m.p., teren, a făcut obiectul executării silite a acestei pârâte, procedându-se la vânzarea sa împreună cu construcțiile aferente.

Față de circumstanțele cauzei, în sensul că decizia recurată a fost pronunțată de către instanța de apel în cel de-al treilea ciclu procesual, situație în care instanța de judecată era obligată să se conformeze dezlegările obligatorii dispuse prin decizia de casare, prin care s-a stabilit necesitatea administrării unor probe de către instanța de apel în vederea lămuririi situației de fapt, pentru justa soluționare a cauzei, instanța a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la nemotivarea deciziei pronunțată în apel, ce face obiectul prezentului recurs. Verificând decizia recurată, în raport și de acest motiv de recurs, cât și de criticile formulate de reclamanți și de pârâtă, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Prin urmare, motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au format convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile părților. În acest sens, sunt aplicabile și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională trebuie să fie motivată în fapt și în drept sub toate aspectele existente în cererea de chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanță.

Or, în speță, se constată că instanța de apel, în primul rând, în soluționarea cauzei, era ținută de delegările obligatorii date prin decizia nr. 7440 din 26 noiembrie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, potrivit art. 315 C. proc.

civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat pentru stabilirea corectă a situației de fapt, în sensul că trebuia să identifice terenurile în litigiu care au aparținut autorilor reclamanților; să stabilească natura juridică actuală a acestor imobile și legea de reparație aplicabilă acestora, întinderea pretențiilor formulate de persoanele pretins îndreptățite, respectiv obiectul litigiului, în raport de titlurile pe care reclamanții le invocă, unitatea care are dreptul de dispoziție asupra imobilelor în litigiu și căreia îi revine obligația de restituire în natură ori să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001, și, de asemenea, dacă reclamanții au beneficiat de măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu în baza altor acte normative de reparație, precum și de apărările pârâtei SC A. SA Găești, reluate prin motivele de recurs, în sensul că reclamanților li s-a restituit integral suprafețele de teren preluate abuziv de la autorii lor în condițiile legilor fondului funciar, respectiv suprafața de 249,5 ha teren, deși s-a făcut dovada cu acte că autorii acestora au avut în proprietate numai a suprafeței de 235,02 ha, ce a fost preluată abuziv de către stat, situație în care acțiunea reclamanților formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas fără obiect,

că nu are calitatea de unitate deținătoare pentru terenul în suprafață de 17772 m.p., care oricum nu face obiectul Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ, fiind situat în extravilan.

Însă, instanța de apel, deși, prin decizia dată în recurs, s-a reținut că în ceea ce privește regimul juridic al terenurilor nu sunt „suficiente anumite informații transmise de unele instituții publice și aprecierile expertului”, cât timp acestea nu sunt fundamentate în mod explicit pe titlurile deținute de părțile litigante, în motivarea deciziei recurate, a reținut numai concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, fără să rejudece procesul în sensul și limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, respectiv nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date de instanța de recurs pentru stabilirea situației de fapt, și, mai mult, nu a arătat în considerentele deciziei recurate motivele de fapt și de drept pentru care nu a respectat aceste dezlegări și, de asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestei hotărâri, și are conotații care vizează nelegalitatea sa, precum și neîndeplinirea obligației judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege, cu respectarea dispozițiilor legale în acest sens.

Neîndeplinirea acestei cerințe legale, a motivării hotărârii pronunțate de către instanța de apel, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situație face imposibilă analiza legalității deciziei în raport de soluția pronunțată prin aceasta, în calea de atac a recursului. Tot în acest sens, se constată că hotărârea recurată cuprinde și motive contradictorii în sensul că prin considerentele acesteia s-a reținut, pe de o parte, cu privire la terenul în suprafață de 17772 m.p. că face parte din suprafața de 6,5 ha teren, urmând ca pentru această suprafață raporturile juridice să fie reglementate cu Primăria comunei Morteni, iar pe de altă parte, s-a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 17772 m.p., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Găești.

Prin urmare, se constată că instanța de apel, cu încălcarea art. 314 C. proc. civ., nu a stabilit pe deplin situația de fapt în sensul celor dispuse prin decizia de casare, ținând seama și de apărările părților, pentru ca instanța de recurs, cu respectarea acestor dispoziții legale, să poată face o corectă aplicare a legii în cauză. De aceea, instanța, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte motive de recurs formulate de reclamanți și de pârâtă, va admite recursurile declarate de aceștia, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ține seama de celelalte critici formulate de reclamanți și pârâtă, va face verificările dispuse prin decizia nr. 7440 din 26 noiembrie 2008 și va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții G.I.A. și G.M. și de pârâta SC A. SA Găești, prin lichidator judiciar I.P.I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 207 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.