ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 578/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 578/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la Tribunalul Dâmbovița la 18 noiembrie 2003, contestatorii G.I.A., G.M., în contradictoriu cu pârâtele

SC A.G. SA și Agenția Domeniilor Statului, au formulat contestație împotriva

deciziei nr. 97/2003, solicitând anularea acestei decizii, obligarea pârâtei SC

A. SA Găești la restituirea în natură a imobilului compus din construcție,

respectiv 2 apartamente a câte 4 camere fiecare, hambar, grajd, siloz și teren

situat în com. Morteni, jud. Dâmbovița, ce a format obiectul exproprierii, iar,

în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtelor să emită o decizie care să

cuprindă ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de

valoare nominală folosite în procesul de privatizare.

În motivarea

contestației, reclamanții au arătat că s-au adresat, în termen legal, cu

notificări pentru restituirea în natură a imobilelor construcție și teren

aferent, Primăriei comunei Morteni, care, la rândul ei, le-a transmis unității

deținătoare, respectiv SC A. SA Găești, în calitate de moștenitori legali ai

autoarei; că pârâta SC A. SA Găești a emis o decizie de respingere a

notificării nelegală și netemeinică, pentru faptul că este nemotivată, pe de o

parte, iar pe de altă parte, prin aceasta nu se argumentează de ce suprafața de

183 ha teren nu face obiectul Legii nr. 10/2001, care, prin dispozițiile sale,

nu limitează suprafața de teren care se poate restitui, mai ales că Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că dispozițiile acestei

legi au caracter de complinire în raport de celelalte acte normative reparatorii,

și că imobilele au fost preluate abuziv, ceea ce impune restituirea în natură a

acestora, contestatorii făcând dovada deplină a dreptului de proprietate asupra

lor, conform actelor depuse atât la comisie, cât și la unitatea deținătoare.

În urma probelor

administrate în cauză, la data de 23 februarie 2005, s-a pronunțat sentința

civilă nr. 278 prin care s-a admis contestația, s-a anulat decizia nr. 97/2003 emisă

de pârâta SC A. SA Găești, pe care a obligat-o să restituie în natură imobilele

construcții, respectiv clădirea administrativă formată din 2 apartamente a câte

4 camere fiecare, anexă socială, magazie de cereale și fostul grajd,

actualmente magazie, conform raportului de expertiză întocmit de expert G.F.,

precum și suprafața de 5000 m.p., curți construcții,conform raportului de

expertiză întocmit de expert A.E.G., și s-a respins contestația față de Agenția

Domeniilor Statului.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că imobilele au fost preluate, în baza

Decretului nr. 83/1949, cu titlu, intrând în patrimoniul pârâtei SC A. SA

Găești, societate ce nu a fost privatizată, situație în care Agenția Domeniilor

Satului nu are calitate procesuală pasivă și nici nu pot fi incidente

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001; că este admisibilă contestația doar

în parte și numai cu privire la acele imobile care au rămas în patrimoniul SC

A. SA Găești și care au aparținut autorului contestatorilor; că celelalte

construcții, aflate în incinta societății, identificate în raportul de

expertiză, au fost edificate după preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 83/1949,

o parte din aceste active, intrate în patrimoniul societății, fiind înstrăinate

prin licitație publică și adjudecate de terțe persoane.

Cu privire la

restituirea diferenței de teren până la 183 hectare, s-a reținut că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci face obiectul Legii nr. 18/1991,

Legii nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, s-a

reținut că poate constitui obiectul Legii nr. 10/2001 terenul pe care se află

construcția și cel aferent acesteia cu destinația de curți construcții,

identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert A.E.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

civilă nr. 18 din 6 februarie 2006, a admis apelul, a schimbat în parte

sentința, în sensul că apelanții contestatori au dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilele construcții, grajd de porci și remiză, care nu

se mai regăsesc și pentru suprafața de 17.772 m.p., teren, care a fost licitată numitului D.G., urmând ca restituirea în natură să se dispună doar pentru

suprafața de 56.556 m.p., teren, conform expertizei M.E., efectuată în apel, pe

lângă cei 5.000 m.p., teren, restituiți în natură de instanța de fond.

Prin decizia civilă nr.

773 din 29 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 18 din 6

februarie 2006 a Curții de Apel Ploiești; a casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând, în esență, că din

dispozitivul hotărârii instanței de apel nu rezultă cine urmează să fie obligat

la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent față de reclamanții G.I.A. și

G.M., în condițiile în care SC A. SA Găești se află în faliment, iar

administrarea terenurilor revendicate de reclamanți a fost preluată de Agenția

Domeniilor Statului; că nu poate supune controlului de nelegalitate critica

referitoare la faptul că Agenția Domeniilor Statului nu poate fi obligată la

restituire, întrucât nu este deținătoarea imobilului, deoarece față de

contradicția dintre considerente și dispozitiv există imposibilitatea

determinării celui în sarcina căruia a fost stabilită obligația de restituire.

Potrivit

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de recurs a stabilit ca instanța

de trimitere să determine entitatea căreia îi incumbă obligația de restituire

în natură sau prin echivalent, ținând seama totodată de regimul juridic al

imobilelor a căror restituire s-a cerut, precum și de celelalte critici

formulate în recurs, în legătură cu natura juridică a imobilelor în litigiu și

de legile de reparație a căror incidență ar presupune-o natura acestora.

Cauza a fost reînregistrară

pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. 4036.3/42/2005, iar prin decizia

civilă nr. 324 din 28 iunie 2007, instanța de apel a admis apelul declarat de

contestatorii G.I.A. și G.M. împotriva sentinței civile nr. 278 din 23 februarie

2005 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații Agenția

Domeniilor Statului și SC A. SA Găești - prin lichidator C.A.; a schimbat în

parte sentința în sensul că a obligat pârâta S.C A. SA Găești, prin lichidator,

la achitarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcții

grajd pentru porci și remiză, conform expertizei N.R., și pentru suprafața de

teren de 17.772 m.p., conform expertizei M.E., cât și la restituirea în natură

a suprafeței de 56.556 mp teren, conform expertizei M.E.

Prin aceeași decizie,

Curtea a respins acțiunea față de Agenția Domeniilor Statului, a menținut

restul dispozițiilor sentinței, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată.

Prin decizia civilă nr.

7440 din 26 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de pârâta SC A. SA Găești, prin lichidator judiciar I.P.I.P.U.R.L,

împotriva deciziei nr. 324 din 28 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținând următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Totodată, s-a

constatat că stabilirea faptelor, așa cum rezultă din actele și dovezile

administrate de părți, este atributul instanțelor de fond, iar hotărârea

trebuie să fie motivată cu suficientă claritate, cu privire la starea de fapt,

prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva

hotărârile constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Prin decizia de

casare s-a statuat că, în rejudecare, instanța de apel va stabili, motivat în

drept și în fapt, care este natura juridică actuală a imobilelor în litigiu și,

pe cale de consecință, care este legea de reparație aplicată acestora, aspecte

în raport de care se poate stabili căreia dintre pârâte îi revine obligația de

restituire în natură ori de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent în procedura Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut, că

stabilirea acestor aspecte de fapt și de drept se impune întrucât, potrivit art.

25 din Legea nr. 10/2001, numai entitățile deținătoare se pot pronunța asupra

cererilor formulate de persoanele îndreptățite, înțelegând prin entități

deținătoare acele unități care au drept de dispoziție asupra imobilelor.

Referitor la măsurile

reparatorii prin echivalent, s-a reținut că acestea se propun de entitățile

deținătoare mai sus arătate și se acordă de stat în cadrul procedurii prevăzută

prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu alte cuvinte,

instanța de recurs a statuat că, fiind investită cu soluționarea unor cereri

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de fond avea obligația

de a verifica care este întinderea pretențiilor formulate de persoanele pretins

îndreptățite, în raport de titlurile pe care la invocă și dacă acestea au

beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în cadrul altor legi de reparație,

precum și obligația de a stabili dacă persoanele juridice chemate în judecată

au calitatea de unități deținătoare ale terenurilor și construcțiilor în

litigiu, respectiv dacă acestea au drept de dispoziție asupra lor, putând

dispune restituirea în natură sau propune acordarea de măsuri reparatorii.

Stabilirea legii de

reparație incidentă raportului juridic dedus judecății, anume a legilor fondului

funciar sau a Legii nr. 10/2001, nu se realizează pe cale de deducție logică sau

numai prin interpretarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci se

verifică în concret, în raport cu regimul juridic al fiecărui teren și de

mențiunile din titlurile de proprietate deja emise părților în procedura Legii nr.

18/1991 sau a Legii nr. 1/2000.

Totodată, pentru a

concluziona cu privire la regimul juridic al terenurilor, s-a reținut că nu

sunt suficiente doar anumite informații transmise de unele instituții publice

sau doar aprecierile expertului, cât timp acestea nu sunt fundamentate în mod

explicit pe titlurile deținute de părțile litigante.

S-a conchis că, în

speță, nici după rejudecare, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe

deplin lămurite, referitor la imobilele în litigiu, care ar fi constituit

“Ferma și Plantația G. și/ sau M.V.C.”.

În acest sens, s-a

arătat că, în justificarea pretențiilor, reclamanții au depus un proces verbal

datat 20 aprilie 1949, de preluare a fostei proprietăți Gerota, din comuna

Morteni, în care sunt evidențiate la rubrica terenuri 155,02 ha și un act de donație autentificat sub nr. 34170 din 12 decembrie 1932 la Tribunalul Ilfov pentru o suprafață de 50 ha teren, situată în comuna Morteni, care a făcut ulterior

obiectul contractului de donație autentificat sub nr. 2725 din 12 septembrie 1944,

și că, în raport de aceste înscrisuri și de limitele investirii prin

notificări, prin cererea de chemare în judecată și apoi prin apel, instanțele

aveau obligația de a identifica terenurile care au aparținut autorilor

reclamanților și care sunt în litigiu în prezenta cauză, dacă pentru acestea

s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în baza legilor funciare

reclamanților sau altor persoane și/ sau, după caz, de a stabili dacă

terenurile se află în posesia pârâtelor și cu ce titluri le dețin, adică de a

stabili dacă pârâtele au calitatea de unități deținătoare, în sensul că pot

dispune cu privire la aceste terenuri măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut, că

aceste verificări se impuneau a fi efectuate, întrucât din lucrările dosarului

rezultă faptul că reclamanților le-au fost retrocedate anumite terenuri în baza

legilor funciare, aspect confirmat și prin adeverința din 19 februarie 2008 emisă

de Primăria comunei Morteni, potrivit căreia reclamanților le-a fost deja

reconstituit în baza legilor funciare dreptul de proprietate pentru o suprafață

de 249,00 ha teren.

Sub acest aspect, s-a

reținut că prin concluziile unui raport de expertiză s-a conchis, fără a se

argumenta, referitor la o suprafață de 155 ha teren, că aceasta a făcut obiectul reparației în baza legilor funciare, expertul susținând că a identificat din

fosta proprietate a autorilor reclamanților doar o suprafață de 5000 mp teren

și a concluzionat că este liberă doar o suprafață de 3490 mp teren.

S-a reținut, de

asemenea, că, în fundamentarea concluziei, potrivit căreia pârâta SC A. SA ar

deține, pe raza localității Morteni, o suprafață de 79.323 mp, expertul a

arătat că s-a bazat doar pe “evidențele primăriei” (fila 176), fără însă să

rezulte că a verificat și certificatul de atestare a dreptului de proprietate

emis acestei pârâte, din 18 decembrie 1997 de M.A.A. București, potrivit căruia

această pârâtă deține în proprietate, pe raza mai multor localități, o

suprafață totală de 304826,98 mp din care aferentă Fermei Morteni 22.771, 93 mp

(referitor la care 17.772 mp a fost dobândită la licitație publică de D.G., iar

5000 mp a fost predată reclamanților în baza sentinței pronunțată de prima

instanță), și că pârâta menționată a contestat deținerea și a altor suprafețe de

teren pe raza localității Morteni, altele decât cele evidențiate în titlul de

proprietate mai sus arătat și s-a conchis că instanța de apel trebuia să

motiveze în baza căror dovezi a statuat că această pârâtă deține în proprietate

și suprafața de 56.556 mp pe care a fost obligată să o restituie în natură

reclamanților, dar și considerentele de fapt și de drept pentru care a apreciat

că această pârâtă, prin lichidatorul judiciar, trebuie să achite reclamanților măsuri

reparatorii prin echivalent pentru celelalte imobile reținute în dispozitiv.

Prin decizia civilă nr.

207 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, în rejudecare, a admis apelul formulat de

contestatorii G.I.A., și G.M. împotriva sentinței civile nr. 278 pronunțată la

23 februarie 2005, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița; a schimbat în parte

sentința apelată; a constatat că apelanții mai sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii pentru suprafața de teren de 17.772 m.p., identificată prin raportul de expertiză P.I., întocmit în apel după casare; a respins acțiunea

față de intimata Administrația Domeniilor Statului și a menținut restul dispozițiilor

sentinței, reținând că, în cauză, la cererea părților, s-au încuviințat

probatorii cu acte și expertiză topo, așa cum au fost evidențiate prin încheierile

de ședință din 18 iunie 2009 și, respectiv, 04 noiembrie 2009, iar, după

depunerea actelor dispuse de către instanță s-a trecut la încuviințarea unor

expertize tehnice de specialitate de către expert P.I., precum și de expertul

consilier la cererea părților în persoana ing. N.E., la care, în urma

efectuării lucrărilor și încuviințării obiecțiunilor, s-a dispus completarea.

În lucrarea

efectuată, la data de 19 mai 2010, expertul ing. P.I. a precizat că, din analiza

documentelor depuse la dosar și pe care acesta de altfel le-a individualizat în

răspunsurile la obiectivele expertizei, în raport de identificarea terenurilor,

apelanții contestatori mai sunt îndreptățiți la 56 ha teren agricol și 6,5 ha curți construcții.

Și la această din

urmă expertiză părțile au formulat obiecțiuni, încuviințate de către instanță,

expertul răspunzând, la data de 09 iunie 2010, că, față de raportul de

expertiză depus la termenul anterior, nu are noutăți în sensul că nu a reușit

să identifice cu exactitate cele 56 ha teren agricol, întrucât sunt necesare

alte documente cu planuri vechi, motiv pentru care a solicitat un alt termen

pentru a finaliza lucrarea.

Ulterior, la data de

03 septembrie 2010, același expert a întocmit lucrarea finală precizând că, din

analiza documentelor pe care le-a avut în studiu, apelanții contestatori mai

sunt îndreptățiți la suprafața de 56 ha teren agricol, dar care nu se află pe

raza localități Morteni, fiind posibil să fie situată pe raza localității

Petrești, și 6,5 ha curți construcții, din care 1,77 ha deținute de D.G.

S-a mai reținut că,

în raport de hotărârile pronunțate în cauză, reclamanții au primit, conform

proceselor verbale de punere în posesie, suprafețele de teren așa cum s-a

dispus prin hotărârile pronunțate la prima instanță și împotriva căreia, în

primul ciclu procesual, apelanta a nu a formulat apel sau recurs, fiind de

acord cu ceea ce au reținut instanțele.

În aceste condiții,

Curtea a menținut restul dispozițiilor sentinței pronunțate de prima instanță

referitoare la acele suprafețe individualizate prin hotărâre.

Cât privește restul

de teren pretins, conform actelor depuse și a mențiunilor făcute de către

expert, s-a reținut că acesta nu se află în patrimoniul societății pârâte, ci

eventual în administrarea comunei Morteni, deoarece Agenția Domeniilor Statului

a predat, pe baza protocolului de preluare predare din 5 septembrie 2006, către

Comisia locală de fond funciar a primăriei comunei Morteni, suprafața de 180 ha teren agricol, ce a constituit obiect al expertizei pentru reconstituirea dreptului de

proprietate în favoarea reclamanților, împrejurare ce rezultă din adresa din 3

iunie 2010 emisă de Agenția Domeniilor Statului, și că, prin concluziile scrise

depuse la dosar de către apelanții G.M. și G.I.A., aceștia au arătat că înțeleg

să nu mai solicite obligarea societății intimate la plata despăgubirilor,

întrucât aceasta se află în încheierea procesului de faliment, că nu mai există

disponibil pentru a fi despăgubiți pentru construcțiile demolate, respectiv

grajdul de porci și remiza, ci doar restituirea suprafeței de 56 ha teren și 6,5ha curți construcții, din care 17.772 mp a fost vândut abuziv de către intimată lui

D.G.

Referitor la cei 56 ha teren agricol, cât și la suprafața de 6,5 ha teren curți construcții, în raport de mențiunile

expertului arătate mai sus, s-a reținut că raporturile juridice urmează a fi

reglementate cu Primăria comunei Morteni pe raza căreia se află aceste

suprafețe, urmând a fi admise doar pretențiile reclamanților privind suprafața

de 17.772 m.p., care a fost vândută cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 10/2001,

de către intimată, către numitul D.G., apelanții fiind îndreptățiți la măsuri

reparatorii pentru această suprafață.

Referitor la intimata

Administrația Domeniilor Statului, Curtea a respins acțiunea formulată față de

aceasta, având în vedere că suprafețele de teren solicitate de către

contestatorii intimați nu aparțin Domeniului Statului, ci unității deținătoare

respectiv SC A. SA Găești, situație ce rezultă din actele și lucrările

dosarului, dar și din rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

De asemenea, s-a

reținut că, din actele dosarului, rezultă că imobilele au fost preluate în baza

Decretului nr. 83/1949, cu titlu, intrând în patrimoniul pârâtei SC A. SA

Găești, societate ce nu a fost privatizată, situație în care Agenția Domeniilor

Satului nu are calitate procesuală pasivă și nici nu pot fi incidente

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

S-a concluzionat că,

chiar dacă această societate se află în lichidare, nu înseamnă că terenul aflat

în proprietatea sa a trecut în proprietatea Agenției Domeniilor Statului, întrucât,

din raportul de expertiză întocmit de expert M.E. la instanțele anterioare a

rezultat că terenul a trecut doar în administrarea și nu și în proprietatea acesteia.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâta SC A. SA Găești și

reclamanții G.I.A. și G.M., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanții G.I.A. și G.M. au arătat că instanța a

analizat, în mod corect, situația juridica a suprafeței de teren de 17.772 mp,

statuând în sensul ca a fost înstrăinat către o persoană fizică (D.G.) în mod

abuziv, contrar prevederilor art. 46 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001 și

a conchis în sensul constatării calității de persoane îndreptățite a acestora

pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru această suprafață, însă nu a

dispus obligarea Agroindustriala S.A. Găești la acordarea acestora, tocmai

pentru că o atare măsură nu ar putea fi adusă la îndeplinire; că din motivele

de recurs care au determinat casarea deciziei Curții de Apel Ploiești nr. 324

din 28 iunie 2007 formulate de Agroindustriala Găești S.A., și, deopotrivă, din

probatoriul administrat, rezultă că această entitate nu mai deține în prezent suprafața

de teren de 17772 m.p.; că din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanța

face aceeași greșeală pe care a făcut-o anterior, la pronunțarea deciziei nr. 324/2007,

în sensul că nici măcar nu obligă de această dată Agroindustriala S.A.,

societate a cărei procedură de faliment a fost deja finalizată, la acordarea de

măsuri reparatorii (dispoziție care oricum nu ar fi putut fi adusă la

îndeplinire), ci doar constată dreptul reclamanților de a li se acorda măsuri

reparatorii.

De asemenea, s-a

arătat că, în ceea ce privește suprafața de teren de 17772 m.p. nu exista decât posibilitatea constatării înstrăinării sale abuzive de către

Agroindustriala Găești S.A. și a dreptului reclamanților la restituirea în

natură a acestei suprafețe, de către actualul deținător, prin aplicarea

prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a art. 46 alin. (1) si (4)

din același act

normativ; că necesitatea constatării

dreptului reclamanților la restituirea în natură a acestei suprafețe este

fundamentată pe principiul restituirii în natură instituit de Legea nr. 10/2001,

potrivit art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

întrucât, din interpretarea acestor texte rezultă că măsurile reparatorii prin

echivalent pot fi acordate numai atunci când, prin dispoziții exprese, se

interzice sau este imposibilă restituirea în natură.

Or, în

acest caz, restituirea în natură este posibilă

, întrucât instanțele au recunoscut

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire pentru această

suprafață, parte integrantă din Ferma Gerota, unicul impediment fiind acela al

înstrăinării abuzive a acesteia, cu încălcarea prevederilor imperative ale

Legii nr. 10/2001.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâta SC A. SA Găești, după ce a expus istoricul cauzei,

a arătat că hotărârea este lovită de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

In ceea ce privește nulitatea

prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că potrivit

acestui text de lege, este lovită de nulitate hotărârea dată cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

din C. proc.civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., judecătorul, în tot cursul procesului,

trebuie să manifeste un rol activ, în limitele prevăzute de lege, să stăruie

prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Or, în speță,

instanța de apel a admis calea de atac promovată de reclamanți, deși aceștia au

promovat o acțiune al cărei obiect material nu este precis determinat,

întrucât, reclamanții G.I.A. și G.M., prin notificarea nr. 19/2001, au

solicitat restituirea în natură a suprafeței de 2 ha teren și a construcțiilor aflate pe acesta din fosta moșie a M.G. situată în comuna Morteni, sat

Cecova, jud. Dâmbovița, iar C.E.D., prin notificarea nr. 112/2001, a solicitat

restituirea în natură a suprafeței de teren de 50 ha situat în comuna Morteni - moșia V. - Cecova, jud. Dâmbovița.

În ceea ce privește

notificarea nr. 19/2001, s-a arătat că aceasta are un conținut ambiguu,

nerezultând, în mod clar, dacă cei doi reclamanți solicită restituirea

întregului teren ce făcea parte din moșia M.G., respectiv 185 ha sau doar suprafața de 2 ha teren curți - construcții; că există incertitudine și cu privire la

obiectul material al prezentei acțiuni, deoarece nici în contestație nu se

precizează expres și clar ce suprafață de teren se revendică, și, cu toate

acestea, prin motivele de apel, reclamanții pretind că sunt persoane

îndreptățite pentru întreaga suprafață de teren ce a aparținut autorilor

acestora, solicitând restituirea sa în natură sau prin echivalent.

Mai mult, chiar

instanța de recurs, în motivarea deciziei de casare apreciază faptul că nu

există concordanță între pretențiile reclamanților și actele de proprietate de

care se prevalează, fiind necesar a se stabili cu exactitate ce terenuri sunt

în litigiu, însă, nici după casarea deciziilor pronunțate de instanța de apel,

reclamanții nu au înțeles să precizeze, în mod concret, care este obiectul

material al prezentei acțiuni, iar instanța de apel, fără a pune în discuția

părților acest aspect, a admis calea de atac promovată de reclamanți; a

schimbat în parte sentința atacată, în sensul constatării dreptului acestora la

măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 17.772 mp, identificată prin

raportul de expertiză P.I.

Or, chiar dacă se

considera că s-a solicitat restituirea întregii suprafețe de teren arătate în

notificări, instanța trebuia să constate că acțiunea a rămas fără obiect,

întrucât, în timpul soluționării prezentului litigiu, Comisia Județeană de

Aplicare a Legilor Fondului Funciar a eliberat pe numele reclamanților mai

multe titluri de proprietate pentru o suprafață totală de 249,50 ha teren, deși, din actele depuse la dosar, rezultă că aceștia au solicitat restituirea suprafeței

de 235 ha teren.

S-a mai arătat, că, prin

decizia de casare, s-a impus ca obiectiv instanței de apel fixarea obiectului

litigiului, în baza a ceea ce pretind reclamanții, și, deși, în opinia

recurentei, s-a arătat că apreciază că aceștia au solicitat doar suprafața de 50 ha teren agricol și 2 ha teren curți construcții, și chiar dacă printr-o interpretare mai largă

s-ar aprecia că reclamanții au solicitat restituirea suprafeței de 185 ha teren, ce a aparținut M.G. și a suprafeței de 50 ha teren ce a aparținut E.C., adică un total

de 235 ha teren, s-a arătat că această suprafață a făcut obiectul

reconstituirii în baza legilor fondului funciar, iar prezenta acțiune a rămas

fără obiect, împrejurare ce trebuia pusă în dezbaterea părților, în sens

contrar hotărârea fiind lovită de nulitate.

S-a mai arătat că instanța

de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât, potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății, neputând acorda mai mult sau

altceva decât s-a cerut, iar, după cum rezultă din chiar motivarea hotărârii

atacate, „prin concluziile scrise depuse la dosar de către apelanții G.M. și G.I.A.,

aceștia au arătat că înțeleg să nu mai solicite obligarea societății intimate

(adică a SC A.G. SA) la plata despăgubirilor, întrucât aceasta se află în

încheierea procesului de faliment, că nu mai există disponibil pentru a fi

despăgubiți pentru construcțiile demolate, respective grajdul de porci și

remiza, ci doar restituirea suprafeței de 56 ha teren și 6,5 curți construcții, din care 17.772 m.p. a fost vândut abuziv de către intimată lui D.G.”.

Prin urmare,

reclamanții au renunțat la cererea privind plata de despăgubiri solicitând doar

restituirea în natură a suprafeței arătate și, cu toate acestea, în

dispozitivul deciziei ce face obiect al prezentei căi de atac se precizează că

se constată că apelanții mai sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru

suprafața de 17.772 m.p., fără ca instanța să arate, în concret, ce fel de

măsuri reparatorii din cele reglementate de lege li se cuvin reclamanților, însă,

având în vedere împrejurarea că restituirea în natură nu este posibilă, fapt

sesizat de către instanță, se arată că s-au acordat, de fapt, măsuri

reparatorii prin echivalent bănesc, peste voința reclamanților care au renunțat

expres la această cerere.

In ceea ce privește nelegalitatea

deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că

terenurile revendicate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Atât prin decizia

civilă nr. 773 din 29 ianuarie 2007, cât și prin decizia civilă nr. 7440 din 26

noiembrie 2008, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. s-au

casat hotărârile pronunțate de instanța de apel cu consecința rejudecării

cauzei de către aceeași instanță, pentru a se stabili care este natura juridică

actuală a imobilelor și, în consecință, care este legea de reparație

aplicabilă.

Or, imobilul pretins

de familia G. face obiect al legilor fondului funciar, iar nu al Legii nr. 10/2001,

așa cum se susține de către aceștia, dar și de către instanța de apel.

Potrivit

dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Nu intră sub incidența

prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data

preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim

juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Terenul pretins de

reclamanți și care nu a făcut obiect al titlurilor de proprietate este situat

în extravilanul comunei Morteni, împrejurare ce rezultă atât din expertiza

întocmită în cauză, cât și din actele ce emană de la autoritatea administrativă

locală.

Mai mult, imobilul

autorilor reclamanților a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949 pentru

completarea unor dispozițiuni din Legea 187/1945, după cum rezultă din procesul

- verbal încheiat în data de 20 aprilie 1949 (fila 16 dosar), iar, imobilele ce

au făcut obiectul celor două acte normative de preluare intră sub incidența

legilor fondului funciar și nu ale Legii nr. 10/2001 și de altfel, reclamanții

au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza legilor

fondului funciar, eliberându-li-se 5 titluri de proprietate pentru suprafața

totală de 249,5 ha teren, care a făcut parte din moșia familiei G.

S-a conchis, că și

diferența pretinsă, de 17.772 m.p. teren, are același regim juridic, neputând

fi supusă altei legi.

S-a mai arătat, că SC

A. SA Găești nu are calitatea de unitate deținătoare pentru a putea fi obligată

să restituie imobilul pretins de reclamanți sau contravaloarea acestuia,

întrucât această societate a fost beneficiara Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate seria x emis de Ministerul Agriculturii și

Alimentației, la data de 18 decembrie 1997, pentru o suprafață totală de

304.826, 98 m.p., teren, situată în mai multe localități, iar în anexa a doua a

acestui act se precizează că, în localitatea Morteni, societatea deține, în

baza sentinței civile nr. 3500 din 1 noiembrie 1995, suprafața de 22.771,93 m.p.,teren, reprezentând „Ferma M.”, acesta fiind singurul imobil pe care SC A. SA Găești l-a

dobândit în proprietate în raza comunei Morteni.

Prin urmare, singurul

teren de care societatea pârâtă putea să dispună, în calitate de proprietară,

este cel cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate,

respectiv cel în suprafață de 22.771,93 m.p.

Însă, anterior

notificării sale, dar și anterior deschiderii procedurii insolvenței, această societate

a fost obligată de către Tribunalul Arbitral din cadrul Camerei de Comerț și

Industrie Oltenia, prin sentința nr. 41 din 27 aprilie 1999, să plătească către

SC D. SA Craiova suma de 345.056.270 lei și, întrucât nu a avut lichidități,

creditorul a pornit executarea silită a debitoarei, procedând la vânzarea

suprafeței de teren de 17.771,93 m.p., împreună cu construcțiile aflate pe

acesta, din totalul de 22.771,93 mp.

De aceea, la data

promovării prezentului litigiu, s-a arătat că SC A. SA Găești mai avea în

proprietate doar suprafața de 5.000 mp din totalul de 22.771,93 aflată în raza

comunei Morteni, împrejurare sesizată, de altfel, de către instanța de fond, pe

care, fiind de bună-credință, după pronunțarea sentinței primei instanțe, a

predat-o reclamanților, prin procesul - verbal de punere în posesie din data de

24 martie 2007.

S-a arătat și că

instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul

că nu a ținut seama de dispozițiile trasate prin decizia de casare, respectiv

decizia nr. 7440 din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, întrucât nu s-a conformat hotărârii instanței de recurs în sensul că

nu a stabilit care este obiectul cererii de chemare în judecată, care este

legea de reparație care se aplică, cine are calitatea de unitate deținătoare,

care este stadiul în care se află procedura insolvenței judiciare declanșată

împotriva SC A.G. SA.

Examinând recursurile

declarate de reclamanții G.I.A. și G.M. și de pârâta SC A. SA Găești, instanța

constată următoarele :

Recurenta-pârâtă SC

A. SA Găești a invocat excepția nulității recursului declarat de

recurenții-reclamanți, pentru neîncadrarea în drept a criticilor formulate, iar

cu ocazia dezbaterilor apărătorul acesteia a arătat că nu mai susține această

excepție.

Cu toate acestea, instanța

constată că această excepție nu este întemeiată, întrucât, deși reclamanții nu

au indicat temeiul legal al criticilor formulate, instanța de judecată, în

condițiile art. 306 (3) C. proc. civ., poate face încadrarea acestora în art. 304

pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate vizând pronunțarea hotărârii recurate

cu încălcarea art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în sensul că recunoscând calitatea de persoane îndreptățite a

reclamanților, în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să

dispună restituirea în natură a suprafeței de 17772 m.p., teren, înstrăinată abuziv către D.I., iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în

natură nu este posibilă, au arătat că, prin decizia recurată, nu s-a stabilit valoarea

măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți și „cine ar fi obligat să le

acorde”.

În ceea ce privește

recursul declarat de pârâta SC A. SA Găești, se constată că este întemeiat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în sensul că instanța

de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt și a încălcat principiul

disponibilității, pronunțând astfel decizia recurată cu încălcarea

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., că decizia recurată a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanța

de apel nu a stabilit dacă reclamanților li s-a restituit integral suprafețele

de teren preluate abuziv de la autorii lor, în condițiile legilor fondului

funciar, situație în care acțiunea lor în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas

fără obiect, că pârâta nu are calitate de unitate deținătoare pentru terenul în

suprafață de 17772 m.p., care oricum nu face obiectul Legii nr. 10/2001,

potrivit art. 8 din acest act normativ, fiind situat în extravilan, și că

pârâta, din terenul ce a aparținut autorilor reclamanților și care s-a aflat în

posesia acesteia, în suprafață de 22771,93 m.p., a restituit în natură suprafața de 5000 m.p., iar diferența, de 17771,93 m.p., teren, a făcut obiectul executării silite a acestei pârâte, procedându-se la vânzarea sa împreună cu

construcțiile aferente.

Față de circumstanțele

cauzei, în sensul că decizia recurată a fost pronunțată de către instanța de

apel în cel de-al treilea ciclu procesual, situație în care instanța de judecată

era obligată să se conformeze dezlegările obligatorii dispuse prin decizia de

casare, prin care s-a stabilit necesitatea administrării unor probe de către

instanța de apel în vederea lămuririi situației de fapt, pentru justa

soluționare a cauzei, instanța a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la nemotivarea deciziei pronunțată

în apel, ce face obiectul prezentului recurs.

Verificând decizia

recurată, în raport și de acest motiv de recurs, cât și de criticile formulate

de reclamanți și de pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă,

ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a

respectării dreptului la apărare al părților, „motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților”.

Prin urmare,

motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au

format convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile

părților.

În acest sens, sunt

aplicabile și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională trebuie

să fie motivată în fapt și în drept sub toate aspectele existente în cererea de

chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanță.

Or, în speță, se

constată că instanța de apel, în primul rând, în soluționarea cauzei, era

ținută de delegările obligatorii date prin decizia nr. 7440 din 26 noiembrie 2008

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, potrivit art. 315 C.

proc. civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat pentru

stabilirea corectă a situației de fapt, în sensul că trebuia să identifice

terenurile în litigiu care au aparținut autorilor reclamanților; să stabilească

natura juridică actuală a acestor imobile și legea de reparație aplicabilă

acestora, întinderea pretențiilor formulate de persoanele pretins îndreptățite,

respectiv obiectul litigiului, în raport de titlurile pe care reclamanții le

invocă, unitatea care are dreptul de dispoziție asupra imobilelor în litigiu și

căreia îi revine obligația de restituire în natură ori să propună acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001, și, de

asemenea, dacă reclamanții au beneficiat de măsuri reparatorii pentru imobilele

în litigiu în baza altor acte normative de reparație, precum și de apărările

pârâtei SC A. SA Găești, reluate prin motivele de recurs, în sensul că

reclamanților li s-a restituit integral suprafețele de teren preluate abuziv de

la autorii lor în condițiile legilor fondului funciar, respectiv suprafața de 249,5 ha teren, deși s-a făcut dovada cu acte că autorii acestora au avut în proprietate numai a suprafeței

de 235,02 ha, ce a fost preluată abuziv de către stat, situație în care

acțiunea reclamanților formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas fără

obiect, că nu are calitatea de unitate deținătoare pentru terenul în suprafață

de 17772 m.p., care oricum nu face obiectul Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8

din acest act normativ, fiind situat în extravilan.

Însă, instanța de

apel, deși, prin decizia dată în recurs, s-a reținut că în ceea ce privește

regimul juridic al terenurilor nu sunt „suficiente anumite informații transmise

de unele instituții publice și aprecierile expertului”, cât timp acestea nu

sunt fundamentate în mod explicit pe titlurile deținute de părțile litigante, în

motivarea deciziei recurate, a reținut numai concluziile rapoartelor de

expertiză efectuate în cauză, fără să rejudece procesul în sensul și limitele

stabilite prin hotărârea instanței superioare, respectiv nu s-a conformat

dezlegărilor obligatorii date de instanța de recurs pentru stabilirea situației

de fapt, și, mai mult, nu a arătat în considerentele deciziei recurate motivele

de fapt și de drept pentru care nu a respectat aceste dezlegări și, de

asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce

echivalează cu nemotivarea acestei hotărâri, și are conotații care vizează

nelegalitatea sa, precum și neîndeplinirea obligației judecătorului de a

proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege, cu respectarea

dispozițiilor legale în acest sens.

Neîndeplinirea

acestei cerințe legale, a motivării hotărârii pronunțate de către instanța de

apel, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar

această situație face imposibilă analiza legalității deciziei în raport de

soluția pronunțată prin aceasta, în calea de atac a recursului.

Tot în acest sens, se

constată că hotărârea recurată cuprinde și motive contradictorii în sensul că

prin considerentele acesteia s-a reținut, pe de o parte, cu privire la terenul

în suprafață de 17772 m.p. că face parte din suprafața de 6,5 ha teren, urmând ca pentru această suprafață raporturile juridice să fie reglementate cu Primăria

comunei Morteni, iar pe de altă parte, s-a reținut că reclamanții sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 17772 m.p., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Găești.

Prin urmare, se

constată că instanța de apel, cu încălcarea art. 314 C. proc. civ., nu a

stabilit pe deplin situația de fapt în sensul celor dispuse prin decizia de

casare, ținând seama și de apărările părților, pentru ca instanța de recurs, cu

respectarea acestor dispoziții legale, să poată face o corectă aplicare a legii

în cauză.

De aceea, instanța,

în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte

motive de recurs formulate de reclamanți și de pârâtă, va admite recursurile

declarate de aceștia, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de apel va ține seama de celelalte critici formulate de

reclamanți și pârâtă, va face verificările dispuse prin decizia nr. 7440 din 26

noiembrie 2008 și va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții G.I.A. și G.M. și de pârâta SC A. SA Găești, prin

lichidator judiciar I.P.I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 207 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o

casează.

Trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.