ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2157/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 1 septembrie 2006, sub nr. 6886/2006 reclamantele P.E.G. și S.M. au chemat în judecată Consiliul Local Moreni și P. SA solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se anuleze dispoziția nr. 58 din 7 august 2006 emisă de P. S.A. Prin Sentința civilă nr. 1448 din 03 noiembrie 2006, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel Tribunalul Dâmbovița a reținut că sediul unității deținătoare, respectiv sediul P. SA, se află în circumscripția Tribunalului București, atât ca unitate cu personalitate juridică, cât și ca entitate investită cu soluționarea notificării și că reclamantele din prezenta acțiune, P.E.G.și S.M., au făcut dovada că sunt moștenitoarele numitei M.I.I.

Tribunalul a mai reținut că, în condițiile art. 22.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, contractul de concesiune nu constituie un act doveditor al dreptului de proprietate. Totuși, tribunalul a mai reținut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la suprafața de teren de 4640 mp, preluată în baza Legii de naționalizare nr. 119/1948, în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Astfel, tribunalul a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite cu privire la această suprafață de teren, în calitatea de moștenitoare a persoanei îndreptățite, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, căci terenul în suprafață de 4640 mp a fost preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin ordinul prefectului nr. 7009/2003 fiindu-le atribuită această suprafață reclamantelor precum și numiților S.M., S.T., în baza Legii nr. 18/1991, însă nu s-a realizat punerea în posesie cu privire la acest teren, având în vedere refuzul reclamantelor, motivat de faptul că reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a făcut pe amplasamentul corect. Din adresa nr. 6278/2001 emisă de Societatea Națională a P.P.

SA, Sucursala Târgoviște, înaintată către SC P. SA București, rezultă că, în ceea ce privește suprafața de teren din Valea Frasinului, suprafața de teren de 860 mp este ocupată în prezent de sonda 879, putând fi restituită prin echivalent, iar restul de teren nu se regăsește în patrimoniul acestei unități. Suprafața de teren "la deal" a fost identificată, astfel cum aceasta a fost preluată în baza Legii nr. 119/1948, putând fi restituită, în cazul urgentării acțiunii de casare. Suprafața de teren "Acasă în sat" se află în proprietatea particulară a altor persoane. Suprafața de teren din punctul "mesteacănul" nu a putut fi identificată, iar suprafața de teren de 1980 mp situată în locul numit "cânepiște" poate fi restituită, în condițiile urgentării procedurii de casare a desmembrămintelor Schelei Tuicani.

Se mai arată că suprafața de teren de 235 mp situată în "Coasta Puțului" a fost preluată în baza Decretului nr. 338/1958 de la D.S., situație în care, tribunalul a constatat că și cu privire la această suprafață de teren s-a făcut dovada dreptului de proprietate în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la terenul situat în punctul "Varnița" s-a reținut că acesta nu este situat în perimetrul ce face obiectul dreptului de proprietate al SC P. S.A. Totodată, tribunalul, în baza art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., a dispus efectuarea, prin comisie rogatorie, a unei astfel de expertize, probă ce nu a putut fi administrată, în condițiile în care reclamantele au refuzat achitarea onorariului de expert, fiind decăzute din această probă.

Tribunalul a mai constatat că reclamantele nu au reușit, în condițiile art. 1169 C. proc. civ. să răstoarne cele ce se rețin în considerentele dispoziției atacate, cu privire la incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv că terenul se afla în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării. Astfel, tribunalul a constatat că nu se poate proceda la o restituire în natură a unui teren, atâta timp cât acesta nu este identificat în spațiu, printr-un identificator schiță, pentru a se putea verifica incidența prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001 referitoare al existența unor construcții sau a unor lucrări de utilitate publică, precum și faptul deținerii acestora de către "unitatea deținătoare" în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că numai după ce se stabilește care din aceste terenuri sunt incluse în suprafața de teren deținută de pârâta SC P. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se poate dispune cu privire la obligația acesteia de a transmite notificarea către Primăria Moreni. Împotriva menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantele P.E.-G. și Ș.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 95 A din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie respins ca nefondat recursul declarat de reclamantele P.E.G. și S.M. În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut că, contestatoarele erau obligate conform dispozițiilor art. 1169 C. civ.

să propună și să administreze probe în combaterea situației de fapt și de drept reținută de intimată în motivarea deciziei, cum în mod corect a reținut instanța de fond. Era necesară, în acest sens, conform Legii nr. 10/2001, efectuarea unui raport de expertiză care să identifice terenurile solicitate prin notificare, să precizeze în ce măsură acestea se identifică sau nu cu cele rezultând din actul invocat de apelantele - contestatoare, dacă sunt libere și, nu în ultimul rând, să precizeze dacă acestea sunt sau nu situate în intravilan, pentru a fi incidente dispozițiile acestei legi. Sarcina probațiunii acțiunii revenea, atât textului de drept comun menționat anterior, cât și dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarelor și nu intimatei, cum se susține de către acestea în apel, iar sancțiunea nedovedirii cererii de chemare în judecată nu putea fi alta decât respingerea sa.

Nu a putut fi reținută, de către instanța de apel, nici imposibilitatea materială pentru acestea de a suporta onorariul de expert, în condițiile în care puteau, conform O.U.G. nr. 51 din 21 aprilie 2008, să solicite instanței de judecată acordarea ajutorului public judiciar în sensul art. 6 lit. b) din ordonanță. În ceea ce privește legalitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea intimatei, Curtea a reținut că aceasta nu putea fi verificată de către instanța de fond, în condițiile în care nu fuseseră invocate motive în acest sens prin acțiune. Astfel de motive au fost invocate pentru prima dată de contestatoare, prin cererea depusă la data de 14 ianuarie 2008, peste prima zi de înfățișare, astfel cum aceasta este definită de art. 134 C. proc.

civ. Pe de altă parte, aceste motive nu puteau fi formulate legal de către apelantele - contestatoare decât în condițiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care reglementează nulitatea unor astfel de acte, iar nu într-o contestație al cărei obiect nu poate fi reprezentat decât de legalitatea deciziei contestate. Deși aveau posibilitatea suplimentării probatoriilor administrate la instanța de fond, în apel, apelantele - contestatoare nu s-au prezentat și nu au solicitat astfel de probe. Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantele-reclamante P.E.-. și Ș.M., aceasta din urmă reprezentată de apelanta-reclamantă P.E.-G., invocând motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., solicitând casarea deciziei recurate. În dezvoltarea acestora, recurentele-reclamante au arătat că pe data de 04 decembrie 2001 Comisia Schelei Moreni a procedat la identificarea terenurilor solicitate prin notificarea nr. 37 din 28 iunie 2001, iar rezultatele constatărilor au fost înaintate cu adresa nr. 6278 din 10 decembrie 2001 la SNP P. SA București, direcția terenuri. Identificarea terenurilor s-a făcut deci în mod competent, de persoane competente, în baza actelor și a hărților topografice, fapt pentru care recurentele au acceptat cele stabilite de Comisia Schelei Moreni, din punctul lor de vedere nemaifiind necesară expertiza topografică.

În ceea ce privește certificatul de atestare a dreptului de proprietate a terenurilor seria M03 nr. 10811 emis la data de 22 octombrie 2007, se solicită ca acesta să nu fie luat în considerare de instanță, întrucât a fost emis chiar în timpul derulării dosarului civil nr. 44076/3/2006 și ulterior notificării nr. 37 din 28 iunie 2001. În consecință, P. S.A. nu deține un act legal de proprietate, recurentele aducând la cunoștința instanței de fond, la termenul din 22 ianuarie 2008 și la termenul din 1 aprilie 2008 că certificatele de proprietate seria M03 nr. 10089 și M03 nr. 10811 depuse de P. S.A. cad sub sancțiunea nulității absolute și, în concluzie, P. S.A. nu deține acte de proprietate legale care pot fi luate în considerare în instanță, Sentința civilă nr. 1019 din 03 iunie 2008 nefăcând referire la legalitatea acestor certificate de proprietate.

Astfel, recurentele solicită ca instanța să se pronunțe asupra legalității certificatelor de proprietate depuse de P. S.A. și, dacă este legal să dețină în continuare terenurile revendicate. Recurentele-reclamante mai arată că nu avut suma necesară pentru onorariul unui apărător, fiind pensionare si este lucru știut că pensionarilor nu le ajung pensiile nici pentru traiul zilnic. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: În scopul identificării terenului în litigiu și pentru a putea fi pusă în executare prezenta hotărâre, în cazul admiterii sale, efectuarea unei expertize judiciare de specialitate este necesară, instanța urmând să cenzureze pe această cale constatările făcute de către Schela Moreni asupra situării terenurilor în litigiu.

Aceasta deoarece părțile nu pot să cadă de acord asupra modului de identificare a acestora în modalitatea avută în vedere prin adresa nr. 6278/2001 a Schelei Moreni, căci cade în sarcina exclusivă a instanței să verifice amplasamentul, întinderea și situația juridică a imobilelor care fac obiectul contestației.

Este adevărat că apelantele s-au opus efectuării unei expertize, justificat de faptul că erau de acord cu identificarea terenurilor făcută de către pârâtă, însă ambele instanțe de fond au dat dovadă de lipsă de rol activ și nu au explicat contestatoarelor împrejurările față de care se impune efectuarea de către instanța de judecată a unei expertize de identificare a terenurilor, această măsură fiind impusă de imperativul identificării exacte a terenurilor, printr-o expertiză de specialitate care să formeze convingerea instanței că obiectul dedus judecății este exact identificat, sub acest aspect părțile neputând să invoce principiul disponibilității sau să convină asupra neadministrării unor probe cu motivarea că anumite aspecte nu sunt contestate.

Deși în motivarea apelului se arată că apelantele nu au formulat cerere de ajutor public judiciar, în condițiile în care apelul a fost soluționat la al doilea termen de judecată, iar cauza a fost suspendată prin voința părților în considerarea imposibilității fizice de prezentare a uneia dintre părți, în vârstă de 73 de ani și suferind de numeroase afecțiuni, luând în considerare apărările recurentelor în sensul că refuzul de a plăti expertiza s-a datorat și împrejurării că nu au bani să plătească o astfel de expertiză, fiind pensionare, Înalta Curte apreciază că existau suficiente indicii asupra incapacității contestatoarelor apelante de a-și putea formula apărări în cauză, cât și asupra imposibilității materiale pentru susținerea cheltuielilor de judecată, împrejurare față de care, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., instanțele aveau obligația de a pune în vedere părților că pot formula cerere de ajutor public judiciar, urmând ca apelantele să facă dovada celor susținute în motivele de recurs privind imposibilitatea de a face față cheltuielilor unui proces. Numai după exercitarea de către instanță a obligației de a avea rol activ, în condițiile în care cererea de ajutor public judiciar ar fi fost respinsă, s-ar fi putut trece la soluționarea cauzei. Înalta Curte constată că au fost astfel ignorate prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 51/2008, conform căruia poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, orice persoană fizică, în situația în care nu poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale.

De asemenea, nu a fost avută în vedere prevederea din art. 6 al aceleiași ordonanțe, potrivit cu care ajutorul public judiciar se poate acorda cu privire la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenței juridice și, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiție sau pentru prevenirea unui litigiu, la plata expertului folosit în cursul procesului, cu încuviințarea instanței sau a autorității cu atribuții jurisdicționale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce solicita ajutorul public judiciar. În acest condiții, Înalta Curte consideră incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în raport de care se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță care va pune în discuția apelantelor posibilitatea pe care o au, în temeiul art. 6 al O.U.G.

nr. 51/2008, de a formula cerere de ajutor public judiciar cu privire la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice și, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales și la plata expertului folosit în cursul procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de apelantele-reclamante P.E.-G. și Ș.M., împotriva Deciziei nr. 95 A din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2010.