ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2157/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2157/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița la data de 1 septembrie 2006, sub nr. 6886/2006

reclamantele P.E.G. și S.M. au chemat în judecată Consiliul Local Moreni și P.

SA solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se anuleze

dispoziția nr. 58 din 7 august 2006 emisă de P. S.A.

Prin Sentința civilă

nr. 1448 din 03 noiembrie 2006, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția de

necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî

astfel Tribunalul Dâmbovița a reținut că sediul unității deținătoare, respectiv

sediul P. SA, se află în circumscripția Tribunalului București, atât ca unitate

cu personalitate juridică, cât și ca entitate investită cu soluționarea

notificării și că reclamantele din prezenta acțiune, P.E.G.și S.M., au făcut

dovada că sunt moștenitoarele numitei M.I.I.

Tribunalul a mai

reținut că, în condițiile art. 22.1 din normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, contractul de concesiune nu constituie un act doveditor al

dreptului de proprietate.

Totuși, tribunalul a

mai reținut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la

suprafața de teren de 4640 mp, preluată în baza Legii de naționalizare nr.

119/1948, în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit

căruia în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

Astfel, tribunalul a

constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite cu privire la această

suprafață de teren, în calitatea de moștenitoare a persoanei îndreptățite, în

baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, căci terenul în suprafață de 4640

mp a fost preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, prin ordinul prefectului nr. 7009/2003 fiindu-le atribuită această

suprafață reclamantelor precum și numiților S.M., S.T., în baza Legii nr.

18/1991, însă nu s-a realizat punerea în posesie cu privire la acest teren,

având în vedere refuzul reclamantelor, motivat de faptul că reconstituirea

dreptului de proprietate nu s-a făcut pe amplasamentul corect.

Din adresa nr.

6278/2001 emisă de Societatea Națională a P.P. SA, Sucursala Târgoviște,

înaintată către SC P. SA București, rezultă că, în ceea ce privește suprafața

de teren din Valea Frasinului, suprafața de teren de 860 mp este ocupată în

prezent de sonda 879, putând fi restituită prin echivalent, iar restul de teren

nu se regăsește în patrimoniul acestei unități.

Suprafața de teren

"la deal" a fost identificată, astfel cum aceasta a fost preluată în

baza Legii nr. 119/1948, putând fi restituită, în cazul urgentării acțiunii de

casare.

Suprafața de teren

"Acasă în sat" se află în proprietatea particulară a altor persoane.

Suprafața de teren

din punctul "mesteacănul" nu a putut fi identificată, iar suprafața

de teren de 1980 mp situată în locul numit "cânepiște" poate fi

restituită, în condițiile urgentării procedurii de casare a desmembrămintelor

Schelei Tuicani.

Se mai arată că

suprafața de teren de 235 mp situată în "Coasta Puțului" a fost

preluată în baza Decretului nr. 338/1958 de la D.S., situație în care, tribunalul

a constatat că și cu privire la această suprafață de teren s-a făcut dovada

dreptului de proprietate în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la terenul

situat în punctul "Varnița" s-a reținut că acesta nu este situat în

perimetrul ce face obiectul dreptului de proprietate al SC P. S.A.

Totodată, tribunalul,

în baza art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., a dispus efectuarea, prin

comisie rogatorie, a unei astfel de expertize, probă ce nu a putut fi

administrată, în condițiile în care reclamantele au refuzat achitarea

onorariului de expert, fiind decăzute din această probă.

Tribunalul a mai

constatat că reclamantele nu au reușit, în condițiile art. 1169 C. proc. civ.

să răstoarne cele ce se rețin în considerentele dispoziției atacate, cu privire

la incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv că terenul se

afla în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data

notificării. Astfel, tribunalul a constatat că nu se poate proceda la o

restituire în natură a unui teren, atâta timp cât acesta nu este identificat în

spațiu, printr-un identificator schiță, pentru a se putea verifica incidența

prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001 referitoare al existența unor

construcții sau a unor lucrări de utilitate publică, precum și faptul deținerii

acestora de către "unitatea deținătoare" în sensul art. 21 din Legea

nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat că numai după ce se stabilește care din aceste terenuri

sunt incluse în suprafața de teren deținută de pârâta SC P. SA în baza

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se poate dispune cu

privire la obligația acesteia de a transmite notificarea către Primăria Moreni.

Împotriva menționatei

sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantele P.E.-G. și Ș.M.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 95 A din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie respins ca nefondat recursul

declarat de reclamantele P.E.G. și S.M.

În motivarea acestei

soluții instanța de apel a reținut că, contestatoarele erau obligate conform

dispozițiilor art. 1169 C. civ. să propună și să administreze probe în

combaterea situației de fapt și de drept reținută de intimată în motivarea

deciziei, cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Era necesară, în

acest sens, conform Legii nr. 10/2001, efectuarea unui raport de expertiză care

să identifice terenurile solicitate prin notificare, să precizeze în ce măsură

acestea se identifică sau nu cu cele rezultând din actul invocat de apelantele

- contestatoare, dacă sunt libere și, nu în ultimul rând, să precizeze dacă

acestea sunt sau nu situate în intravilan, pentru a fi incidente dispozițiile

acestei legi.

Sarcina probațiunii

acțiunii revenea, atât textului de drept comun menționat anterior, cât și

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarelor și nu intimatei, cum se

susține de către acestea în apel, iar sancțiunea nedovedirii cererii de chemare

în judecată nu putea fi alta decât respingerea sa.

Nu a putut fi

reținută, de către instanța de apel, nici imposibilitatea materială pentru

acestea de a suporta onorariul de expert, în condițiile în care puteau, conform

O.U.G. nr. 51 din 21 aprilie 2008, să solicite instanței de judecată acordarea

ajutorului public judiciar în sensul art. 6 lit. b) din ordonanță.

În ceea ce privește

legalitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în

favoarea intimatei, Curtea a reținut că aceasta nu putea fi verificată de către

instanța de fond, în condițiile în care nu fuseseră invocate motive în acest

sens prin acțiune. Astfel de motive au fost invocate pentru prima dată de

contestatoare, prin cererea depusă la data de 14 ianuarie 2008, peste prima zi

de înfățișare, astfel cum aceasta este definită de art. 134 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

aceste motive nu puteau fi formulate legal de către apelantele - contestatoare

decât în condițiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care

reglementează nulitatea unor astfel de acte, iar nu într-o contestație al cărei

obiect nu poate fi reprezentat decât de legalitatea deciziei contestate.

Deși aveau

posibilitatea suplimentării probatoriilor administrate la instanța de fond, în

apel, apelantele - contestatoare nu s-au prezentat și nu au solicitat astfel de

probe.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantele-reclamante

P.E.-. și Ș.M., aceasta din urmă reprezentată de apelanta-reclamantă P.E.-G.,

invocând motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiilor art. 304 pct. 10 C.

proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate.

În dezvoltarea

acestora, recurentele-reclamante au arătat că pe data de 04 decembrie 2001

Comisia Schelei Moreni a procedat la identificarea terenurilor solicitate prin

notificarea nr. 37 din 28 iunie 2001, iar rezultatele constatărilor au fost

înaintate cu adresa nr. 6278 din 10 decembrie 2001 la SNP P. SA București,

direcția terenuri.

Identificarea

terenurilor s-a făcut deci în mod competent, de persoane competente, în baza

actelor și a hărților topografice, fapt pentru care recurentele au acceptat

cele stabilite de Comisia Schelei Moreni, din punctul lor de vedere nemaifiind

necesară expertiza topografică.

În ceea ce privește

certificatul de atestare a dreptului de proprietate a terenurilor seria M03 nr.

10811 emis la data de 22 octombrie 2007, se solicită ca acesta să nu fie luat

în considerare de instanță, întrucât a fost emis chiar în timpul derulării

dosarului civil nr. 44076/3/2006 și ulterior notificării nr. 37 din 28 iunie

2001.

În consecință, P.

S.A. nu deține un act legal de proprietate, recurentele aducând la cunoștința

instanței de fond, la termenul din 22 ianuarie 2008 și la termenul din 1

aprilie 2008 că certificatele de proprietate seria M03 nr. 10089 și M03 nr.

10811 depuse de P. S.A. cad sub sancțiunea nulității absolute și, în concluzie,

P. S.A. nu deține acte de proprietate legale care pot fi luate în considerare

în instanță, Sentința civilă nr. 1019 din 03 iunie 2008 nefăcând referire la

legalitatea acestor certificate de proprietate.

Astfel, recurentele

solicită ca instanța să se pronunțe asupra legalității certificatelor de

proprietate depuse de P. S.A. și, dacă este legal să dețină în continuare

terenurile revendicate.

Recurentele-reclamante

mai arată că nu avut suma necesară pentru onorariul unui apărător, fiind

pensionare si este lucru știut că pensionarilor nu le ajung pensiile nici

pentru traiul zilnic.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este fondat, pentru următoarele considerente:

În scopul

identificării terenului în litigiu și pentru a putea fi pusă în executare

prezenta hotărâre, în cazul admiterii sale, efectuarea unei expertize judiciare

de specialitate este necesară, instanța urmând să cenzureze pe această cale

constatările făcute de către Schela Moreni asupra situării terenurilor în

litigiu. Aceasta deoarece părțile nu pot să cadă de acord asupra modului de

identificare a acestora în modalitatea avută în vedere prin adresa nr.

6278/2001 a Schelei Moreni, căci cade în sarcina exclusivă a instanței să

verifice amplasamentul, întinderea și situația juridică a imobilelor care fac

obiectul contestației.

Este adevărat că

apelantele s-au opus efectuării unei expertize, justificat de faptul că erau de

acord cu identificarea terenurilor făcută de către pârâtă, însă ambele instanțe

de fond au dat dovadă de lipsă de rol activ și nu au explicat contestatoarelor

împrejurările față de care se impune efectuarea de către instanța de judecată a

unei expertize de identificare a terenurilor, această măsură fiind impusă de

imperativul identificării exacte a terenurilor, printr-o expertiză de

specialitate care să formeze convingerea instanței că obiectul dedus judecății

este exact identificat, sub acest aspect părțile neputând să invoce principiul

disponibilității sau să convină asupra neadministrării unor probe cu motivarea

că anumite aspecte nu sunt contestate.

Deși în motivarea

apelului se arată că apelantele nu au formulat cerere de ajutor public judiciar,

în condițiile în care apelul a fost soluționat la al doilea termen de judecată,

iar cauza a fost suspendată prin voința părților în considerarea

imposibilității fizice de prezentare a uneia dintre părți, în vârstă de 73 de

ani și suferind de numeroase afecțiuni, luând în considerare apărările

recurentelor în sensul că refuzul de a plăti expertiza s-a datorat și

împrejurării că nu au bani să plătească o astfel de expertiză, fiind

pensionare, Înalta Curte apreciază că existau suficiente indicii asupra

incapacității contestatoarelor apelante de a-și putea formula apărări în cauză,

cât și asupra imposibilității materiale pentru susținerea cheltuielilor de

judecată, împrejurare față de care, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., instanțele aveau obligația de a pune în vedere părților că pot formula

cerere de ajutor public judiciar, urmând ca apelantele să facă dovada celor

susținute în motivele de recurs privind imposibilitatea de a face față

cheltuielilor unui proces.

Numai după

exercitarea de către instanță a obligației de a avea rol activ, în condițiile

în care cererea de ajutor public judiciar ar fi fost respinsă, s-ar fi putut

trece la soluționarea cauzei.

Înalta Curte constată

că au fost astfel ignorate prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 51/2008, conform

căruia poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condițiile

prezentei ordonanțe de urgență, orice persoană fizică, în situația în care nu

poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică

obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes

legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei

sale. De asemenea, nu a fost avută în vedere prevederea din art. 6 al aceleiași

ordonanțe, potrivit cu care ajutorul public judiciar se poate acorda cu privire

la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenței juridice și,

după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau

ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiție sau pentru prevenirea unui

litigiu, la plata expertului folosit în cursul procesului, cu încuviințarea

instanței sau a autorității cu atribuții jurisdicționale, dacă această plată

incumbă, potrivit legii, celui ce solicita ajutorul public judiciar.

În acest condiții,

Înalta Curte consideră incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în

raport de care se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță care va pune în

discuția apelantelor posibilitatea pe care o au, în temeiul art. 6 al O.U.G.

nr. 51/2008, de a formula cerere de ajutor public judiciar cu privire la plata

onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice și, după caz,

a apărării, printr-un avocat numit sau ales și la plata expertului folosit în

cursul procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de apelantele-reclamante P.E.-G. și Ș.M., împotriva Deciziei nr. 95 A

din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 26 martie 2010.