ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7682/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la data de 01 septembrie 2006, reclamantele P.E.G. și S.M. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Moreni și SC P. SA, solicitând anularea dispoziția nr. 58 din 7 august 2006 emisă de SC P. SA. Prin sentința civilă nr. 1448 din 03 noiembrie 2006, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta SC P. SA și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare. Prin sentința nr. 1019 din 03 iunie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele au dovedit, cu actele de stare civilă depuse la dosar, calitatea de moștenitoare ale numitului D.S. Totodată, a reținut că, deși actul de concesiune depus la dosar nu face dovada dreptului de proprietate al autorului contestatoarelor asupra terenurilor menționate în cuprinsul său, având în vedere dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantele pot fi considerate persoane îndreptățite la restituirea suprafaței de 4.640 mp teren, preluat în baza Legii de naționalizare nr. 119/1948 de la autorul lor. S-a mai reținut că, prin Ordinul Prefectului nr. 7009/2003, această suprafață de teren a fost atribuită contestatoarelor și numiților S.M.

și S.T., în baza Legii nr. 18/1991, dar nu s-a realizat punerea în posesie, datorită refuzului acestora, motivat prin faptul că reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a făcut pe amplasamentul corect. Din adresa nr. AA/2001 emisă de Societatea Națională a Petrolului „P." SA - Sucursala T. s-a reținut că terenul în suprafață de 860 mp, situat în „Valea F." este ocupat în prezent de Sonda BB, iar restul de teren nu se regăsește în patrimoniul acestei unități. Suprafața de teren „A.S.", s-a reținut că se află în proprietatea particulară a altor persoane, iar suprafața de teren din punctul „M." nu poate fi identificată.

Tribunalul a considerat că pentru verificarea susținerilor intimatei, atât cu privire la incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care exclud din sfera de aplicare a acestei legi terenurile ce cad sub incidența Legii nr. 18/1991, cât și cu privire la verificarea eventualelor construcții existente în prezent pe teren, este absolut necesară efectuarea unei expertize de specialitate. În condițiile în care la dosarul format în urma depunerii notificării nu s-a depus o astfel de expertiză, deși era impusă de Legea nr. 10/2001, iar în soluționarea pe fond a contestației, o astfel de probă nu a putut fi administrată din culpa reclamantelor, care au refuzat să achite onorariul de expert, tribunalul a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, reținând în acest sens și dispozițiile art. 1169 C. civ.

În plus, s-a reținut că expertiza era absolut necesară și pentru a se stabili care dintre terenurile solicitate de contestatoare prin notificare sunt incluse în suprafața de teren deținută de pârâta SC „P." SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, numai după aceea instanța putându-se pronunța cu privire la obligația acestei intimate de a transmite notificarea către Primăria Moreni. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia nr. 95 A din 16 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, respins ca nefondat apelul. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că reclamantele erau obligate, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ., să propună și să administreze probe în combaterea situației de fapt și de drept invocată de pârâtă în motivarea deciziei administrative.

Era necesară, în acest sens, conform Legii nr. 10/2001, efectuarea unui raport de expertiză care să identifice terenurile solicitate prin notificare, să precizeze în ce măsură acestea se identifică sau nu cu cele rezultând din actul invocat de reclamante, dacă sunt libere și, nu în ultimul rând, să precizeze dacă acestea sunt sau nu situate în intravilan, pentru a fi incidente dispozițiile acestei legi. Sarcina probațiunii acțiunii revenea, atât în ce privește textului de drept comun menționat anterior, cât și dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamantelor și nu pârâtei, iar sancțiunea nedovedirii cererii de chemare în judecată nu putea fi alta decât respingerea sa. Nu a putut fi reținută, de către instanța de apel, nici imposibilitatea materială pentru reclamante de a suporta onorariul de expert, în condițiile în care acestea puteau, conform O.U.G.

nr. 51/2008, să solicite instanței de judecată acordarea ajutorului public judiciar în sensul art. 6 lit. b) din ordonanță. În ceea ce privește legalitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea pârâtei, instanța de apel a reținut că aceasta nu putea fi verificată de către tribunal, în condițiile în care nu fuseseră invocate motive în acest sens prin acțiune. Astfel de motive au fost invocate pentru prima dată de reclamante, prin cererea depusă la data de 14 ianuarie 2008, peste prima zi de înfățișare, astfel cum aceasta este definită de art. 134 C. proc. civ. Pe de altă parte, aceste motive nu puteau fi formulate legal de către reclamante decât în condițiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care reglementează nulitatea unor astfel de acte, iar nu într-o contestație al cărei obiect nu poate fi reprezentat decât de legalitatea deciziei contestate.

Deși aveau posibilitatea suplimentării probatoriilor administrate la instanța de fond, în apel, reclamantele nu s-au prezentat și nu au solicitat astfel de probe. Împotriva acestei decizii, reclamantele au declarat recurs. Prin decizia civilă nr. 2157 din 26 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel Înalta Curte a constatat că au fost ignorate prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 51/2008, conform cărora poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, orice persoană fizică, în situația în care nu poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, iară a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale.

De asemenea, nu a fost avută în vedere prevederea din art. 6 al aceleiași ordonanțe, potrivit căreia ajutorul public judiciar se poate acorda cu privire la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice și, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiție sau pentru prevenirea unui litigiu, la plata expertului folosit în cursul procesului, cu încuviințarea instanței sau a autorității cu atribuții jurisdicționale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce solicita ajutorul public judiciar. În aceste condiții, Înalta Curte a considerat incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în raport de care a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță pentru a pune în discuția apelantelor posibilitatea pe care o au, în temeiul art. 6 al O.U.G. nr. 51/2008, de a formula cerere de ajutor public judiciar cu privire la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice și, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales și la plata expertului folosit în cursul procesului. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 148A din 29 martie 2012, a respins ca nefondat apelul Conformându-se deciziei de casare, instanța de apel, la data de 09 decembrie 2010, a pus în discuția reclamantelor posibilitatea acordării ajutorului public judiciar cu privire la plata onorariului pentru asigurarea unei apărări juridice calificate cât și în ceea ce privește plata onorariului de expert.

Apelanta reclamantă P.E.G., prezentă în instanță în nume personal și în calitate de mandatar al celeilalte apelante reclamante, a arătat că înțelege să beneficieze de dispozițiile O.U.G. nr. 51/2008 numai în ceea ce privește plata onorariului de expert. La data de 03 martie 2011, instanța de apel, constatând îndeplinite cerințele impuse de O.U.G. nr. 51/2008, a admis această cerere.

Având în vedere îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia de casare, instanța de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea topografie, având ca obiective: identificarea terenurilor în litigiu prin raportare la actul de concesiune, precum și la toate celelalte acte aflate la dosar și a planurilor cadastrale; obligația precizării de către expert dacă identificarea terenurilor corespunde cu identificarea făcută de SC P. SA, respectiv amplasament, întindere, vecinătăți; de cine este folosit în fapt terenul; menționarea dacă terenul se află în posesia și a altor persoane; indicarea actele în baza cărora acestea posedă terenul; menționarea dacă terenul era intravilan sau extravilan la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 14 februarie 2001, cât și la momentul preluării acestuia.

În temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că se impune completarea probatoriului, în sensul solicitării de la Primăria Municipiului Moreni a Ordinului Prefectului nr. 7009/2003, precum și a documentației care a stat la baza emiterii acestui ordin, inclusiv a cererii care a fost avută în vedere la momentul respectiv. De asemenea, s-a solicitat Primăriei Moreni să se precizeze dacă a operat punerea în posesie ca urmare a emiterii acestui ordin.

Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a constatat că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul pentru care reclamantele au fost puse în posesie era situat în intravilanul localității Moreni, la fel ca și terenul pe care este situată Stația de Dezbenzinare încă din anul 1974. Potrivit actelor de concesionare din anul 1926, autorul reclamantelor a concesionat 6 suprafețe de teren societății Petroliere Româno-Americană din care, unul pe actualul perimetru al Stației de Dezbenzinare (terenul de la pct. 2 La Deal). Expertul a concluzionat că terenul, proprietatea autorilor reclamantelor, era situat în actuala incintă a Stației de Dezbenzinare, limitrofa străzii E. și islazului comunal (actualmente câmp de exploatare petrolieră).

Terenul ce se solicită a fi restituit de 4640 m.p. este inclus în incinta Stației de Dezbenzinare. Din actuala incintă a Stației de Dezbenzinare, parcelele XX, YY, ZZ și parțial parcela TT, astfel cum sunt ele ilustrate în anexa 1, făceau parte, la nivelul anului 1987, din planul cadastral al localității Moreni, pentru ca ulterior aceste parcele să fie scoase din perimetrul Stației de Dezbenzinare. Parcelele WW în suprafață de 848 m.p. și parcela ZZ în suprafață de 1142 m.p., atribuite reclamantelor potrivit Ordinului Prefectului nr. 7009 din 13 februarie 2003, au făcut parte din perimetrul Stației de Dezbenzinare, în prezent acestea nemaifiind cuprinse în actuala incintă a acesteia. Diferența de 2650 m.p., atribuită în parcela F RR tarlaua UU împreună cu celelalte parcele formează un lot unitar, nu sunt ocupate de construcții sau fundații, au acces direct la drum și pot fi utilizate atât ca teren agricol, cât și pentru construcții.

Expertul a mai făcut următoarele precizări: 1. parcela XX, unde au fost construite locuințe de către Societatea Petrolieră Româno-Americană, în suprafață de 897 m.p., a fost atribuită numiților B.M. și A.M., această parcelă nemaifiind inclusă în actualul perimetru al Stației de Dezbenzinare; 2. parcela TT din incinta Stației de Dezbenzinare a făcut obiectul intabulăm dreptului de proprietate pentru SC P. SA în anul 2008, aceeași parcelă are numărul SS în planul topografic al Stației de Dezbenzinare, anexă la certificatul de proprietate CC. Tot în parcela SS au fost puși în posesie S.M. și S.M., potrivit Legii nr. 247/2005. Tot în parcela TT (actualmente parcela LL), din planul cadastral a fost scoasă o suprafață de circa 693 m.p.

teren ce este ocupată de o locuință și terenul aferent aflat în administrarea Consiliului Local Moreni, terenul fiind scos din incinta Stației de Dezbenzinare. Atribuirea suprafeței de 4640 m.p. se suprapune peste minimul de 3-4 clădiri din incintă, fiind dificultăți în a asigura accesul la lot. În ceea ce privește obiectivul privind stabilirea de către expert a faptului dacă terenul se află și în posesia altor persoane, acesta a răspuns afirmativ, menționând că au fost puse în posesie și alte persoane fizice, existând suprapuneri de titluri de proprietate, iar o suprafață aparținând Stației de Dezbenzinare a fost scoasă din planul topografic al acesteia, fiind pusă la dispoziția Consiliului Local Moreni.

Concluzionând, expertul a menționat că terenul atribuit petentelor prin ordinul prefectului nr. 7009/2003 este parțial amplasat în fosta incintă a Stației de Dezbenzinare. Terenul ce a fost concesionat Societății Petroliere Româno-Americane nu are clar dimensionată suprafața, lungimile laturilor și amplasamentul destul de vag determinat, din măsurătorile efectuate rezultând că ar fi situat în partea de S-V a Stației de Dezbenzinare limitrof str. E. și islazului comunal, care este ocupat de sonde de extracție. Terenul atribuit prin Ordinul Prefectului la care s-a făcut referire formează un lot unitar, are accesul asigurat și este situat în apropierea celui concesionat, fiind liber și fără denivelări, putând fi folosit pentru agricultură sau pentru construcții.

Având în vedere gradul de ocupare cu clădire, turnuri de răcire, fondații, conducte petroliere subterane, etc, în perimetrul actual al Stației de Dezbenzinare, expertul a apreciat că nu poate fi atribuit fizic. Potrivit adresei emisă de Primăria Municipiului București, numiții S.T. și S.M. au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 1/2000, primul după S.M., căsătorită I.M., ca fiică a lui D.S., pentru suprafața de 1 ha, iar S.M., după D.S., pentru suprafața de 1,18 ha, apelantele reclamante au solicitat reconstituirea după I.M., născută S.M., pentru suprafața de 4.589 m.p. Reconstituirea s-a făcut pentru suprafața de 4640 m.p. tuturor solicitanților, având același autor comun D.S., și numai pentru această suprafață.

Nu s-au stabilit cote pentru fiecare moștenitor, urmând ca aceștia să efectueze partajarea, având la bază Ordinului Prefectului nr. 7009 din 13 februarie 2002 în care sunt enumerați ca moștenitori după autorul D.S. La dosar a mai fost anexat procesul-verbal de preluare datat 01 aprilie 1949, prin care s-a procedat, conform Legii de naționalizare nr. 119/1948, la preluarea terenului cu construcțiile de pe el în suprafață de 1 ha și 160 mp., ocupat cu Stația de Dezbenzinare, cu anexele respective și o clădire compusă din 4 apartamente locuință pentru salariați, toate construite de fosta întreprindere Româno-Americană pe proprietățile moștenitorului D.S., în care este menționată și M.I., alături de alți moștenitori, având ca vecini islazul comunal, drumul comunal, M.D.S.

și moștenitori G.S., D.P., de la aceștia preluându-se o suprafață de 4640 mp. În același proces-verbal sunt menționați și moștenitorii numitului I.S.P., de la care a fost preluată proprietatea în suprafață de 5520 mp. Instanța de apel a constatat că, așa cum rezultă din notificarea formulată și din cererea adresată instanței, reclamantele se întemeiază, în susținerea pretențiilor lor, pe actul de concesiune DD/1926 și actul dotal. Analizând dispoziția contestată din perspectiva corectei aplicări în cauză a prevederilor art 23 din Legea nr. 10/2001 la momentul soluționării notificării, instanța de apel a reținut că reclamantele nu au probat deținerea unor titluri de proprietate pentru terenurile indicate în notificare, niciunul dintre aceste acte nereprezentând un act doveditor al proprietății în sensul acestor dispoziții legale.

Instanța de apel, având în vedere prevederile înscrise în art. 24 din actul normativ menționat anterior, a făcut aplicarea prezumției legale de proprietate dedusă din actele de preluare întocmite de autoritățile statului la momentul deposedării autorilor reclamantelor. Astfel, instanța de apel a avut în vedere procesul verbal din 1 aprilie 1949, care confirmă preluarea suprafeței de 4640 mp în temeiul Legii nr. 119/1948 de naționalizare în care sunt menționați numiții M.I.; D.S., I.P., E.V. și moștenitorii M.G.M., toți în calitate de moștenitori ai numitului D.S., procesul verbal datat tot 1 aprilie 1949 în care statul a preluat suprafața de 1980 mp. în temeiul Legii nr. 119/1948 de la M.I.D.S., M.I.D.S.

și E.N. și procesul verbal din 25 mai 1960 prin care a fost preluată suprafața de 235 mp. de la moștenitorii D.S. Deși la dosar au fost anexate și tabele detaliate cu preluările realizate în baza legii de naționalizare cuprinzând mai multe persoane care au suportat această măsură, instanța de apel a constatat că acestea nu atestă o situație de fapt diferită față de cea rezultată din procesele-verbale anterior menționate. În ceea ce privește suprafața de 4640 mp, instanța de apel a reținut că că la dosarul cauzei a fost depus Ordinul Prefectului nr. 7009 din 13 februarie 2003 pentru suprafața de 4640 m.p., precum și procesul-verbal de punere în posesie nr. 24, semnată și ridicată doar de către unul dintre moștenitori, apelantele reclamante făcând cunoscut Primăriei Municipiului Moreni că nu sunt de acord cu amplasamentul retrocedat.

Prin raportare la constatările anterioare, instanța de apel a reținut că de vreme ce apelantele au uzat de beneficiul unei legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1991 și au obținut reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 4640 mp, alături de ceilalți moștenitori ai fostului proprietar, acestea nu mai sunt îndreptățite să solicite pentru aceeași suprafață de teren măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ambele acte normative menționate mai sus fiind legi de reparație pentru persoanele deposedate abuziv, relevanță având doar finalitatea urmărită de către persoanele interesate.

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că împrejurarea că parțial reconstituirea dreptului pentru această suprafață a fost realizată pe vechiul amplasament și parțial pe terenul aflat la dispoziția autorităților la acel moment nu poate face obiectul contestației de față reclamantele având alte căi la dispoziție de a contesta ordinul prefectului în măsura în care se consideră vătămate prin modalitatea în care le-a fost recunoscut dreptul. Instanța de apel a mai reținut că starea de indiviziune nu poate constitui un motiv de nemulțumire a apelantelor câtă vreme chiar la momentul preluării terenurilor acestea erau deținute în indiviziune de mai mulți moștenitori ai defunctului D.S., dovadă că în procesul verbal din 1 aprilie 1949, care confirmă preluarea suprafeței de 4640 mp în temeiul Legii nr. 119/1948 de naționalizare sunt menționați numiții M.I.; D.S., I.P., E.V.

și moștenitorii M.G.M., toți în calitate de moștenitori ai numitului D.S. Totodată, instanța a reținut că, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidența acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive. Prin urmare, suprafața de 235 mp preluată prin procesul verbal din 25 mai 1960 de la moștenitorii D.S. conform Deciziei nr. 115/1959 nu face obiectul acestei legi speciale, aspect reținut corect în dispoziția contestată, câtă vreme în chiar cuprinsul acestui proces-verbal se menționează că terenul preluat este extravilan. Cu referire la terenul preluat prin procesul verbal datat tot 1 aprilie 1949 în suprafață de 1980 mp de la M.I.D.S., M.I.D.S.

și E.N., față de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare potrivit cărora instanța nu ar putea ține seama de identificarea terenurilor realizată de părți, fiind necesară identificarea exactă printr-o expertiză de specialitate, îndrumare avută în vedere, în rejudecare, instanța de apel, coroborând constatările expertului cu actele aflate la dosarul cauzei, a constatat că această probă apreciată esențială nu a fost în măsură să identifice nici acest teren și nici celelalte terenuri solicitate prin notificare și care ar fi putut face obiect al Legii nr. 10/2001, în cazul în care s-ar fi dovedit că pentru situația lor nu sunt incidente prevederile art. 8 din acest act normativ.

În ceea ce privește planurile comunicate de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Prahova, instanța de apel a apreciat că nu pot fi valorificate în identificarea acestor din urmă terenuri, câtă vreme această instituție nu a fost în măsură să remită acele planuri concomitente deposedării autorilor reclamantelor, cele comunicate parțial fiind nedatate, iar altele întocmite în anul 1954, deși preluarea terenurilor s-a realizat în baza Legii nr. 119/1949. Astfel, această instituție a comunicat, prin adresa nr. EE/2012, că între documentele pe care le deține din perioada 1921-1949 nu figurează planuri privind terenurile situate în localitatea Moreni, satul Ț., concesionată de către P.D.S.

Societății româno - americane, prin actul de concesiune din Dosarul nr. 178/1926, că între evidențele deținute în perioada 1949-1953 de la Societatea petrolieră M. nu figurează planuri privind terenurile situate în localitatea Moreni, satul Ț., preluate în anul 1949 de către întreprinderea de Stat petroliferă M., Schela M. și nici planuri cadastrale și topo privind terenurile situate în localitatea M. –Ț. concesionate prin actul de concesiune nr. DD/1926. Împotriva deciziei instanței de apel reclamantele au declarat recurs, în temeiul art. 304 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentele reclamante arată că reprezentanta pârâtei SC O.P.

SA, prin susținerile făcute în ședința publică din 22 martie 2012, când au avut loc dezbaterile asupra apelului, cum că pe o parte din terenul solicitat se află o serie de construcții aferente stației de dezbenzinare în care locuiesc diverși moștenitori ai unor foști salariați din anul 1949 și până în prezent și că terenul nu poate fi restituit în natură, arată un dispreț total față de legile proprietății, anihilându-le lor toate drepturile dovedite anterior. Susțin că au făcut dovada preluării abuzive a terenului cu procesul verbal de naționalizare întocmit la 01 aprilie 1949 conform art. 1 și 2 din Legea de naționalizare nr. 119/1948 în care, la pct. 1, au fost trecuți moștenitorii lui D.S.

printre care și mama lor M.I. căreia i s-a naționalizat suprafața de teren de 4640 mp. Recurentele reclamante susțin că, de altfel, calitatea de persoane îndreptățite, cu privire ia suprafața de teren în discuție, le-a fost recunoscută și de către prima instanță, necontestată de pârâtă în apel și intrată în puterea lucrului judecat. La termenul din 14 decembrie 2012, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului, pe care o va admite pentru următoarele considerente: Potrivit art. 301 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sancțiunea pentru nemotivarea recursului fiind prevăzută de art. 306 din același cod, cu nulitatea recursului.

Obiectul recursului este reprezentat de decizia dată în apel iar criticile, susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., trebuie să dezvolte argumentele pentru care este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică și o determinare a greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează, ceea ce în cauză recurentele reclamante nu au tăcut. În speță, recurentele relamante nu au arătat ce text de lege a fost încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel și în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, ci au solicitat instanței de recurs să constate că instanța de apel ar fi săvârșit greșeli în aprecierea probatoriului și în stabilirea situației de fapt, cu consecința respingerii, în mod eronat, a cererii de restituire în natură.

Or, față de împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greșeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu mai este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de conținut. Pe de altă parte, susținerile referitoare la caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului nu pot constitui critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunțate în apel, întrucât calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a fost recunoscută prin hotărârea primei instanțe din cauză, apreciere ce a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâtele nu au criticat acest aspect prin apelul declarat.

Simpla împrejurare a preluării abuzive a imobilului nu este suficientă pentru restituirea în natură a terenului, fiind necesară verificarea întrunirii condițiilor legale pentru adoptarea acestei măsuri. Or, instanța de apel a făcut o amplă analiză a probatoriului administrat și a justificat neîndeplinirea condițiilor legale pentru restituirea în natură, rară ca recurentele să expună în concret și să dezvolte critici în legătură cu o pretinsă încălcare de către instanța de apel a unei prevederi legale sau din care să rezulte vreun motiv de recurs încadrabil în cazurile expres și exhaustiv prevăzute de art. 304 C. proc. civ., partea limitându-se la reiterarea solicitării de restituire în natură.

Prin urmare, constatând că recurentele reclamante nu s-au conformat exigențelor cerute de art. 302 1 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantele P.E.G. și S.M. împotriva deciziei nr. 148A din 29 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2012.