ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7218/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7218/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului în anulare de
față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
La data de 6 octombrie 2003
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a
declarat, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992
rep. și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (în vigoare la data când hotărârile
judecătorești au devenit irevocabile), comb. cu art. II alin. (3) din O.U.G.
nr. 58/2003, recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 1205 din 4
octombrie 2002 a Tribunalului Dâmbovița.
S-a susținut că această hotărâre a
fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o
soluționare greșită a cauzei pe fond și este și vădit netemeinică.
A fost atașat dosarul cauzei, din
examinarea căruia rezultă că prin plângerea formulată, adresată Judecătoriei
Găești, numitul V.I. a contestat hotărârile Comisiei Locale Cobia și Comisiei
Județene Dâmbovița de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 prin care i
s-a refuzat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1,70 ha
pădure, solicitată în baza Legii nr. 1/2000. El a susținut că în mod
nejustificat nu s-au luat în considerare actele de proprietate și declarațiile
de martori din care rezultă că a moștenit de la autorii săi terenul forestier
respectiv.
Prin sentința civilă nr. 666 din 27
mai 2002 a Judecătoriei Găești acțiunea a fost admisă, dispunându-se obligarea
pârâtelor să reconstituie în favoarea reclamantului dreptul de proprietate
pentru suprafața solicitată, situată pe raza comunei Cobia, județul Dâmbovița.
Instanța a reținut în principal că:
- reclamantului i-a fost
reconstituit anterior, conform prevederilor Legii nr. 18/1991, dreptul de
proprietate pentru 1 ha de pădure situat în comuna Cobia, sat Cobiuța, județul
Dâmbovița, eliberându-i-se în acest sens titlul de proprietate nr. 11280 din 16
iunie 1993;
- cererea reclamantului cu privire
la restul de 1,70 ha pădure, deținută de autorii săi anterior cooperativizării
a fost în mod greșit respinsă de către cele două comisii, în condițiile în care
există acte de achiziție încheiate de bunicul reclamantului, V.I.V., cu privire
la suprafețele de pădure respective iar martorii audiați confirmă aceste
împrejurări;
- faptul că la Primăria Cobia nu
există registre agricole sau alte evidențe cu privire la situația juridică a
terenurilor nu poate fi imputat și opus reclamantului.
Sentința instanței de fond a fost
modificată în totalitate prin decizia civilă nr. 1205 din 4 octombrie 2002 a
Tribunalului Dâmbovița în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.
Instanța de recurs a motivat că
reclamantul nu a dovedit că terenul respectiv nu a ieșit din patrimoniul
bunicului reclamantului până în anul 1848; pe de altă parte, dispozițiile
imperative ale art. 6 din Legea nr. 1/2000 interzic folosirea probei
testimoniale pentru stabilirea continuității dreptului de proprietate.
Prin recursul în anulare s-a
susținut că decizia pronunțată în recurs este greșită, tribunalul încălcând
dispozițiile legale referitoare la probațiune cuprinse în art. 1169 C. civ. și
art. 6 alin. (1
1
) din O.U.G. nr. 102/2001 de modificare și
completare a Legii nr. 1/2000. S-a solicitat admiterea recursului în anulare,
casarea deciziei și pe fond menținerea sentinței pronunțate de Judecătoria
Găești.
Recursul în anulare este întemeiat
în sensul celor ce succed.
Este incontestabil faptul că,
formulând acțiunea, reclamantul s-a conformat prevederilor art. 1169 C. civ. potrivit
cărora lui îi revine sarcina probei, depunând la dosar (filele 12, 13, 19, 20
fond) înscrisuri din care rezultă că bunicul său a cumpărat în perioada
1927-1934, suprafața totală de 2,70 ha teren cu vegetație forestieră.
Întrucât prin titlul de proprietate
nr. 11280 din 16 iunie 1993 reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de
proprietate pentru terenul în suprafață de 1 ha, rezultă că acesta, în calitate
de moștenitor al lui V.I.V. a dovedit, prin înscrisuri, dreptul său iar prin
declarațiile celor doi martori audiați la instanța de fond a probat că autorul
său și-a conservat dreptul până la preluarea de către stat, în anul 1948.
Pe de altă parte, din trei adrese
concordante emise de Primăria Cobia și Direcția Județeană a Arhivelor Naționale
Dâmbovița rezultă că pentru zona respectivă nu există registre agricole sau
alte evidențe privind situația terenurilor cu vegetație forestieră, preluate de
la persoanele particulare în anul 1948 întrucât toate documentele au ars și nu
au mai putut fi refăcute.
În aceste condiții, instanța de
recurs a greșit sub un dublu aspect, considerând în mod nejustificat că au fost
încălcate prevederile art. 6 alin. (1
1
) din O.U.G. nr. 102/2001 iar
pe de altă parte, că reclamantul trebuie să facă o dovadă negativă în sensul că
după dobândirea terenurilor, bunicul său nu le-a înstrăinat până în anul 1948.
Or, dovada negativă înseamnă a demonstra un fapt pozitiv contrar, înstrăinarea,
care incumbă pârâtelor, iar o asemenea probațiune nu s-a făcut.
Așa fiind, constatând că instanța de
recurs a încălcat în mod esențial depozițiile legale menționate cu privire la
probațiune, ceea ce a determinat o soluție greșită pe fond, Înalta Curte va
admite recursul în anulare potrivit prevederilor art. 330
3
alin. (1)
comb. cu art. 314 C. proc. civ. și va modifica decizia în sensul respingerii
recursului și menținerii sentinței pronunțate în fond de Judecătoria Găești,
care este legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție
împotriva deciziei civile nr. 1205 din 4 octombrie 2002 a Tribunalului Dâmbovița.
Modifică decizia atacată, în sensul
că respinge recursul declarat de Comisia Județeană Dâmbovița pentru aplicarea
Legii nr. 18/1991 împotriva sentinței civile nr. 666 din 27 mai 2002 a
Judecătoriei Găești, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie
2004.