ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2010

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25

martie 2005 reclamanta S.N.R.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

în principal, constatarea nulității absolute a procesului verbal nr. 5406 din

10 decembrie 2004 încheiat de A.N.A.F. în partea referitoare la măsurile de

natură fiscală dispuse de organele de control; în subsidiar anularea

procesului-verbal nr. 5406 din 10 decembrie 2004 în partea referitoare la

măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control și anularea deciziei

nr. 33/2005 în privința punctelor 1 și 3.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

invocat în principal nulitatea actului de control în privința stabilirii

obligațiilor fiscale, pentru nerespectarea prevederilor O.G. nr. 92/2003 în

sensul emiterii subsecvente a deciziei de impunere, în forma și cu rigorile

prevăzute de Codul de procedură fiscală, criterii pe care actul de control nu

le îndeplinește.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul

cauzei, pârâta A.N.A.F. a invocat excepția lipsei de interes în promovarea

acțiunii în contencios administrativ, împotriva deciziei de soluționare a

contestației.

Prin sentința nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București a respins excepția lipsei de interes; a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă; a anulat parțial decizia nr. 33/2005 și parțial

procesul-verbal de control nr. 5406 din 10 decembrie 2004, în ceea ce privește

următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799 ROL

impozit pe profit precum și accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL;

suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum și accesoriile aferente în sumă de

780.107.039 ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a respins restul

pretențiilor reclamantei.

Examinând excepția lipsei de interes invocată

de pârâtă, Curtea a respins-o în considerarea faptului că, prin decizia de

soluționare a contestației, cererea reclamantei a fost respinsă ca prematură.

Împotriva sentinței pronunțate de

instanța de fond au declarat recurs S.N.R.C. SA și A.N.A.F.

Privitor la recursul formulat de A.N.A.F.,

instanța a reținut următoarele.

Conform art. 67 C. proc. civ.,

mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant,

numai dacă acest drept i-a fost dat anume.

Conform art. 302

2

alin. (1) C.

proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității următoarele

mențiuni: d) semnătura.

Recursul A.N.A.F. este semnat de

Directorul General V.N. și prin urmare nu de Președintele A.N.A.F., pentru a

justifica calitatea de reprezentant, care ar fi existat dacă în cauză era dat

un mandat special.

Apărările A.N.A.F. în privința mandatului

cerut conform dispozițiilor art. 161 C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere

de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că în speță devin incidente

prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege.

Conform H.G. nr. 495/2007, art. 12,

Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală reprezintă A.N.A.F. în

relații cu terții, iar potrivit alin. (8) din același articol: Prin ordin al

Președintelui A.N.A.F. unele atribuții pot fi derogate vicepreședinților,

secretarului general și persoanelor cu funcții de conducere.

În Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007

sunt prevăzute atribuțiile specifice directorului general.

Din H.G. nr. 495/2007 rezultă fără dubiu

că atribuția declarării și semnării recursului revine Președintelui A.N.A.F.

care poate prin ordin delegă unele atribuții, persoanelor care au funcții

publice prevăzute de art. 12 din Hotărârea Guvernului.

Ordinul nr. 1028/2008 prin care

directorul general adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcția de

director general, nu poate ține loc de delegare în sensul dispozițiilor art. 12

din H.G. nr. 495/2007.

Trimiterile la Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 nu pot fi avute în vedere de instanța

supremă, atâta timp cât normele invocate se referă la semnarea de acte cu

caracter juridic necesare reprezentării A.N.A.F. prin care se asigură

reprezentarea în fața instanțelor.

Referitor la recursul declarat de S.N.R.C.

SA, Înalta Curte a reținut următoarele.

Instanța fondului în raport de actele

supuse și raportul de expertiză efectuat a precizat în mod corect că facturile

emise de furnizori inexistenți nu pot constitui documente justificative, atâta

vreme cât nu se încadrează în prevederile legale, codul fiscal înscris în

documente pentru acești furnizori existând, dar el nu corespunde cu cel

existent în baza de date O.R.C.

Nu se poate reține însă în sarcina

reclamantei-recurente vreo culpă sub aspect penal, însă pentru a putea

beneficia de deductibilitatea cheltuielilor ocazionate de achiziție de bunuri,

reclamanta-recurentă ar fi trebuit să se comporte ca un comerciant, respectiv

să verifice existența unui cocontract.

S-a mai reținut că în mod corect prima

instanță a înlăturat excepția de nulitate invocată de reclamanta-recurentă,

atâta timp cât măsurile de natură fiscală au fost stabilite în urma unui

control financiar în conformitate cu prevederile Legii nr. 30/1991.

Cu privire la decizia nr. 4865

din 5 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, A.N.A.F. a formulat contestație în anulare, întemeiată

pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

S-au învederat, prin

motivele contestației în anulare, în esență, următoarele:

- după cum rezultă din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recursul declarat de A.N.A.F. împotriva

sentinței nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a fost semnat de V.N., numită temporar

în funcția publică de conducere de director general în cadrul Direcției

Generale Juridice a A.N.A.F., prin Ordinul nr. 1028 din 04 iulie 2008;

- susține contestatoarea că

persoana care a semnat recursul avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F. în

fața instanțelor de judecată;

- prin urmare se consideră

că Înalta Curte s-a aflat în eroare materială la momentul pronunțării

hotărârii, anulând recursul A.N.A.F. ca fiind formulat și semnat de o persoană

care nu avea calitatea de reprezentant al acesteia.

Referitor la contestația în anulare

formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție o va respinge pentru următoarele

considerente:

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței ce a

pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege,

să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui text,

hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

În speță, nu putem să apreciem că suntem

în prezența unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1)

teza I C. proc. civ. Apărările A.N.A.F. în privința mandatului cerut conform

dispozițiilor art. 161 C. proc. civ., nu au putut fi avute în vedere de Înalta

Curte de Casație și Justiție. Așa cum se poate observa, din economia dispozițiilor

H.G. nr. 495/2007 rezultă fără dubiu că atribuția declarării și semnării

recursului revine Președintelui A.N.A.F., care poate prin ordin să delege unele

atribuții, persoanelor care au funcții publice prevăzute de art. 12 din H.G.

Or, s-a considerat că Ordinul nr. 1028/2008 prin care directorul general

adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcția de director general, nu poate

ține loc de delegare în sensul dispozițiilor art. 12 din H.G. nr. 495/2007.

Prin urmare se constată că Ordinul

nr. 1028/2008 și Ordinul nr. 2187/2007 chiar au fost analizate de instanța de

recurs și s-a considerat că nu fac dovada calității de reprezentant și de

aceea, recursul a fost constatat nul.

Este adevărat că în practica instanțelor

și în doctrină s-a considerat că poate fi apreciată drept „greșeală materială”

în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. și atunci când

a fost anulat greșit recursul ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, dar

numai în cazul în care nu s-a observat că la dosar se află dovada acestui

mandat.

Ori, în speță, nu s-a dispus anularea

recursului pentru lipsa calității de reprezentant pentru că nu s-a observat

existența mandatului, ci s-a apreciat că acest mandat depus în fața instanței

de recurs nu face dovada calității de reprezentant.

Astfel fiind, criticile invocate de

contestatoare nu se încadrează în motivele prevăzute expres, de dispozițiile

legale citate mai sus, ceea ce atrage inadmisibilitatea contestației în

anulare, care urmează să fie respinsă ca atare, în temeiul art. 320 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A.N.A.F. împotriva Deciziei

nr. 4865 din 5 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2010.