ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2005 reclamanta S.N.R.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. în principal, constatarea nulității absolute a procesului verbal nr. 5406 din 10 decembrie 2004 încheiat de A.N.A.F. în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control; în subsidiar anularea procesului-verbal nr. 5406 din 10 decembrie 2004 în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control și anularea deciziei nr. 33/2005 în privința punctelor 1 și 3. În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat în principal nulitatea actului de control în privința stabilirii obligațiilor fiscale, pentru nerespectarea prevederilor O.G.

nr. 92/2003 în sensul emiterii subsecvente a deciziei de impunere, în forma și cu rigorile prevăzute de Codul de procedură fiscală, criterii pe care actul de control nu le îndeplinește. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta A.N.A.F. a invocat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în contencios administrativ, împotriva deciziei de soluționare a contestației.

Prin sentința nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București a respins excepția lipsei de interes; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă; a anulat parțial decizia nr. 33/2005 și parțial procesul-verbal de control nr. 5406 din 10 decembrie 2004, în ceea ce privește următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799 ROL impozit pe profit precum și accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL; suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum și accesoriile aferente în sumă de 780.107.039 ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a respins restul pretențiilor reclamantei. Examinând excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, Curtea a respins-o în considerarea faptului că, prin decizia de soluționare a contestației, cererea reclamantei a fost respinsă ca prematură.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au declarat recurs S.N.R.C. SA și A.N.A.F. Privitor la recursul formulat de A.N.A.F., instanța a reținut următoarele. Conform art. 67 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Conform art. 302 2 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității următoarele mențiuni: d) semnătura. Recursul A.N.A.F. este semnat de Directorul General V.N. și prin urmare nu de Președintele A.N.A.F., pentru a justifica calitatea de reprezentant, care ar fi existat dacă în cauză era dat un mandat special. Apărările A.N.A.F. în privința mandatului cerut conform dispozițiilor art. 161 C. proc.

civ., nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că în speță devin incidente prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege. Conform H.G. nr. 495/2007, art. 12, Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală reprezintă A.N.A.F. în relații cu terții, iar potrivit alin. (8) din același articol: Prin ordin al Președintelui A.N.A.F. unele atribuții pot fi derogate vicepreședinților, secretarului general și persoanelor cu funcții de conducere. În Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 sunt prevăzute atribuțiile specifice directorului general. Din H.G. nr. 495/2007 rezultă fără dubiu că atribuția declarării și semnării recursului revine Președintelui A.N.A.F.

care poate prin ordin delegă unele atribuții, persoanelor care au funcții publice prevăzute de art. 12 din Hotărârea Guvernului. Ordinul nr. 1028/2008 prin care directorul general adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcția de director general, nu poate ține loc de delegare în sensul dispozițiilor art. 12 din H.G. nr. 495/2007. Trimiterile la Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 nu pot fi avute în vedere de instanța supremă, atâta timp cât normele invocate se referă la semnarea de acte cu caracter juridic necesare reprezentării A.N.A.F. prin care se asigură reprezentarea în fața instanțelor. Referitor la recursul declarat de S.N.R.C. SA, Înalta Curte a reținut următoarele.

Instanța fondului în raport de actele supuse și raportul de expertiză efectuat a precizat în mod corect că facturile emise de furnizori inexistenți nu pot constitui documente justificative, atâta vreme cât nu se încadrează în prevederile legale, codul fiscal înscris în documente pentru acești furnizori existând, dar el nu corespunde cu cel existent în baza de date O.R.C. Nu se poate reține însă în sarcina reclamantei-recurente vreo culpă sub aspect penal, însă pentru a putea beneficia de deductibilitatea cheltuielilor ocazionate de achiziție de bunuri, reclamanta-recurentă ar fi trebuit să se comporte ca un comerciant, respectiv să verifice existența unui cocontract. S-a mai reținut că în mod corect prima instanță a înlăturat excepția de nulitate invocată de reclamanta-recurentă, atâta timp cât măsurile de natură fiscală au fost stabilite în urma unui control financiar în conformitate cu prevederile Legii nr. 30/1991.

Cu privire la decizia nr. 4865 din 5 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A.N.A.F. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. S-au învederat, prin motivele contestației în anulare, în esență, următoarele: - după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a fost semnat de V.N., numită temporar în funcția publică de conducere de director general în cadrul Direcției Generale Juridice a A.N.A.F., prin Ordinul nr. 1028 din 04 iulie 2008; - susține contestatoarea că persoana care a semnat recursul avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F.

în fața instanțelor de judecată; - prin urmare se consideră că Înalta Curte s-a aflat în eroare materială la momentul pronunțării hotărârii, anulând recursul A.N.A.F. ca fiind formulat și semnat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant al acesteia. Referitor la contestația în anulare formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție o va respinge pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. În speță, nu putem să apreciem că suntem în prezența unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Apărările A.N.A.F. în privința mandatului cerut conform dispozițiilor art. 161 C. proc. civ., nu au putut fi avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție. Așa cum se poate observa, din economia dispozițiilor H.G.

nr. 495/2007 rezultă fără dubiu că atribuția declarării și semnării recursului revine Președintelui A.N.A.F., care poate prin ordin să delege unele atribuții, persoanelor care au funcții publice prevăzute de art. 12 din H.G. Or, s-a considerat că Ordinul nr. 1028/2008 prin care directorul general adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcția de director general, nu poate ține loc de delegare în sensul dispozițiilor art. 12 din H.G. nr. 495/2007. Prin urmare se constată că Ordinul nr. 1028/2008 și Ordinul nr. 2187/2007 chiar au fost analizate de instanța de recurs și s-a considerat că nu fac dovada calității de reprezentant și de aceea, recursul a fost constatat nul. Este adevărat că în practica instanțelor și în doctrină s-a considerat că poate fi apreciată drept „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. și atunci când a fost anulat greșit recursul ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, dar numai în cazul în care nu s-a observat că la dosar se află dovada acestui mandat. Ori, în speță, nu s-a dispus anularea recursului pentru lipsa calității de reprezentant pentru că nu s-a observat existența mandatului, ci s-a apreciat că acest mandat depus în fața instanței de recurs nu face dovada calității de reprezentant. Astfel fiind, criticile invocate de contestatoare nu se încadrează în motivele prevăzute expres, de dispozițiile legale citate mai sus, ceea ce atrage inadmisibilitatea contestației în anulare, care urmează să fie respinsă ca atare, în temeiul art. 320 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de A.N.A.F. împotriva Deciziei nr. 4865 din 5 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.