ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1127/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București la 16 iunie 2006, SC A.B.T.G.T.C. SA București a declarat recurs

împotriva sentinței civile nr. 982 din 3 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, solicitând

modificarea hotărârii recurate, admiterea acțiunii, anularea în parte a Deciziei

nr. 196 din 30 iunie 2004 a A.N.A.F. – D.G.S.C., precum și a procesului-verbal

de control din 20 martie 2003, urmând a fi înlăturată obligația de plată de

către societatea recurentă a sumei de 9.434.165.888 lei vechi, cu titlu de

obligații fiscale.

În motivarea recursului,

petenta a susținut că atât procesul-verbal de control cât și decizia sunt

nelegale în condițiile în care s-au stabilit obligații bugetare cu încălcarea

dispozițiilor legale în materie, în speță O.G. nr. 70/1994.

Sub acest aspect s-a

precizat că sumele apreciate drept cheltuieli nedeductibile întrucât nu sunt

aferente realizării unor venituri (241.716.584 lei – pct. 1.1 din decizie și

191.842.793 – pct. 1.2 din decizie) nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin.

(2) din O.G. nr. 70/1994 republicată.

Recurenta consideră că

această interpretare este restrictivă, apreciind că deductibilitatea sau

nedeductibilitatea unei cheltuieli rezultă din natura sa, în sensul că este

deductibilă cheltuiala dacă prin natura sa este „capabilă” a produce venituri.

Sub acest aspect recurenta

invocă dispozițiile legale care admit ca un exercițiu financiar să se încheie

cu o pierdere fiscală, situație inacceptabilă dacă s-ar interpreta dispozițiile

art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994 în sensul dorit de organul de control și

instanța de fond, „că orice cheltuială ce depășește veniturile realizate și nu

este făcută în scopul obținerii de venituri, este deci nedeductibilă”.

S-a mai susținut că

obligațiile bugetare nu sunt calculate defalcat, ci pe întreg anul 2000,

reținându-se un impozit pe profit de 179.232.438 lei (proces-verbal) sumă ce

include și impozitul de 58.283.573 lei aferent sumei de 5.784.051.804 lei pe

care recurenta nu a contestat-o.

S-a susținut printr-un al

II-lea motiv de recurs că nedeductibilitatea cheltuielilor reprezentând

prestări servicii achiziționate la extern, înregistrate în baza facturilor

emise de societăți comerciale nerezidente, (în condițiile în care acestea sunt

controlate în comun de acționarul majoritar al societății recurente, respectiv

sumele de 1.731.050.532 lei – pct. 1.3 și 1.097.087.168 lei – pct. 1.5 din

decizie) s-a datorat unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 4 alin. (6) lit.

r) din O.G. nr. 70/1994.

Privind acest motiv de

recurs se invocă de recurentă greșeli de calcul astfel: referitor la

obligațiile bugetare rezultate din reținerea sumei de 1.731.050.523 lei,

impozitul pe profit este calculat în comun cu cel rezultat din suma de

191.842.793 lei, ca și cel din suma de 5.784.061.804 lei, însă cu rămânerea în

comun doar cu cel pentru suma de 191.842.793 lei, acestea fiind în total

120.948.865 lei.

De asemenea, s-a subliniat

că în ceea ce privește obligația de plată a T.V.A., urmează a se observa că

suma de 1.731.050.523 lei nu generează o astfel de plată, ca de altfel nici

fondul special pentru promovarea și dezvoltarea turismului.

S-au mai evidențiat greșeli

de calcul matematice în privința serviciilor externe anul 2001, trimestrul III.

Printr-un al III-lea motiv

de recurs, petenta invocă reținerea sumei de 141.770.308 lei (pct. 1.4 din

decizie) drept cheltuială nedeductibilă de către instanța de fond prin greșita

aplicare a art. 4 lit. m) din O.G. nr. 70/1994.

S-a menționat că nu pot fi

aplicate aceste dispoziții legale în condițiile în care cheltuielile au fost

înregistrate în contabilitate și pentru justificarea altor cheltuieli s-au

depus: deconturi, chitanța din 31 decembrie 2000, factura din 26 decembrie 2000

și statul de salarii pe luna iunie 2000 care întrunesc condițiile unui document

justificativ, așa cum a fost el precizat prin Legea nr. 82/1991 art. 6 alin. (1):

„orice operațiune economico – financiară se consemnează în momentul efectuării

ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate,

dobândind astfel calitatea de document justificativ.

S-a mai susținut printr-un

alt motiv de recurs că suma de 14.786.218.724 (pct. 1.6 din decizie) nu poate

fi apreciată drept venit în condițiile în care nu a fost încasată efectiv de

societatea recurentă.

Cel care a încasat contravaloarea

serviciilor susține recurenta a fost partenerul acesteia din Turcia, respectiv

A.B.T., care a și încasat veniturile aferente, susțineri verificate de expertiza

contabilă care a constatat veridicitatea

Printr-un al VI-lea motiv de

recurs s-a susținut că stabilirea unui comision de 10 % la un venit din

servicii prestate în luna iulie – septembrie 2002 în sumă de 90.186.663.302 (pct.

1.7 din decizie) este nelegală, comisionul practicat de ei fiind mult mai mic.

Aceasta față de reținerea instanței

de fond că stabilirea unui comision de 10 % corespunde dispozițiilor art. 1 și art.

6 din O.G. nr. 70/1997, care permit stabilirea obligațiilor fiscale prin

asimilare sau estimare (în condițiile în care însăși expertul a stabilit că din

primul răspuns la obiecțiuni acest comision practicat de recurentă a fost de

2,26 % deci estimarea sau asimilarea se putea face exclusiv cu privire la acest

procent).

În cursul soluționării

recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție s-au depus: contractul din 28

iunie 2001 încheiat între A.B.T. cu sediul în Turcia și J.T.I.T.A. ca

beneficiar privind închirierea de către beneficiar spre operare de la Prestator a unei aeronave cu o capacitate de 104 locuri datat 26 iunie 2001 emis de A.B.T. pentru

14.108.000 dolari S.U.A., din 24 iulie 2001 pentru 5.880.000 dolari S.U.A., din

20 august 2001 pentru 12.000 dolari S.U.A., din 7 mai 2001 pentru 1.800 dolari

S.U.A., acte prin care recurenta susține că se dovedește că încasarea

veniturilor obținute din prestările de servicii de către partenerul din Turcia

este corespunzătoare realității.

De altfel în cauză

suplimentele de expertiză contabilă „înlătură concluziile inițiale ale

expertului” deși la aceste concluzii inițiale s-a oprit instanța de fond în mod

neîntemeiat.

A.N.A.F. a depus în cauză

(dosar Înalta Curte de Casație și Justiție) o întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului întrucât hotărârea instanței de fond atacată în cauză

este legală și temeinică.

Din actele cauzei, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința civilă nr. 982 din 3 mai

2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.B.T.G.T.C. SA București

în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.S.C.

S-a reținut de instanța de

fond că obligațiile fiscale ale reclamantei au fost stabilite având în vedere

documentele de evidență primară privind veniturile și cheltuielile societății

„reclamanta neavând însă întocmită și finalizată la data respectivă, evidența

contabilă și balanțele de verificare”.

Față de hotărârea atacată,

de motivele de recurs formulate, se constată că recursul este întemeiat și va

fi admis conform art. 312 C. proc. civ.

Acțiunea de chemare în

judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă privind anularea în parte a Deciziei

nr. 196 din 30 iunie 2000 emisă de intimata-pârâtă și procesul-verbal de

control din 30 februarie 2003. Contestarea inițială a recurentei-reclamante ce

a solicitat exonerarea sa de plată în ceea ce privește suma de 9.434.165.888

lei ROL a fost admisă în parte de organele fiscale.

Așa cum rezultă din însăși

hotărârea atacată, soluționarea cauzei s-a produs în condițiile în care, „nu

era întocmită și finalizată evidența contabilă și balanțele de verificare”, s-au

depus acte (inclusiv în recurs) ce privesc cauza și care nu au fost verificate.

De altfel se constată că

sunt concluzii contradictorii între forma inițială a expertizei și cele ce

rezultă din răspunsul ulterior la obiecțiuni, iar instanța a preluat fragmentar

anumite concluzii din expertiză respingându-le pe altele.

Este de observat sub

aspectul incompletei stabiliri a situației de fapt că însăși instanța de fond

în hotărârea atacată precizează că facturile emise de A.B.T., trebuiau a fi

depuse pentru verificare, deci se vede clar neadministrarea tuturor probelor

necesare pentru stabilirea situației de fapt. În același timp instanța susține

că „aceste facturi au fost emise către alte societăți de turism din România”

deși ele nefiind prezentate nu se putea concluziona cu privire la persoanele

către care au fost emise.

Această clarificare a

situației se impune cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă a susținut tot

timpul că nu are datorii către buget „nefiind venituri încasate de ea”.

În privința comisionului de

10 % reținut de instanță ca bază de calcul pentru recurenta-reclamantă pentru

datoriile fiscale este în contradicție cu cel stabilit de expertiză, diferența

fiind mare de la 10 % la 2,26 %. În privința comisionului de 2,26 % instanța a

tranșat problema în sensul că recurenta-reclamantă „nu a prezentat documente”

în condițiile în care prin fraza de la aceeași instanță reține că „nu fuseseră

finalizate documentele” în momentul soluționării cauzei, iar expertul a

precizat că societatea comercială a practicat comisionul de 2,26 %.

Fiind de esență pentru

sistemul fiscal ca fiecare contribuabil să plătească ceea ce este legal, deplin

stabilit în raport cu situația de fapt, astfel încât bugetul de stat să nu fie

văduvit de ceea ce i se cuvine potrivit legii dar nici ca cel ce contestă

impunerea unor datorii fiscale să nu plătească decât ceea ce datorează, urmează

a se admite recursul declarat și printr-o expertiză contabilă să se stabilească

corect și deplin datoriile fiscale ale recurentei-reclamante față de bugetul de

stat.

Se va avea în vedere toate

actele depuse de recurenta-reclamantă astfel încât calcularea sumei datorate să

fie în raport de stabilirea deplină a situației de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC A.B.T.G.T.C. SA București, împotriva sentinței civile nr. 82 din

3 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2007.