ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1127/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București la 16 iunie 2006, SC A.B.T.G.T.C. SA București a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 982 din 3 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, solicitând modificarea hotărârii recurate, admiterea acțiunii, anularea în parte a Deciziei nr. 196 din 30 iunie 2004 a A.N.A.F. – D.G.S.C., precum și a procesului-verbal de control din 20 martie 2003, urmând a fi înlăturată obligația de plată de către societatea recurentă a sumei de 9.434.165.888 lei vechi, cu titlu de obligații fiscale. În motivarea recursului, petenta a susținut că atât procesul-verbal de control cât și decizia sunt nelegale în condițiile în care s-au stabilit obligații bugetare cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, în speță O.G.

nr. 70/1994. Sub acest aspect s-a precizat că sumele apreciate drept cheltuieli nedeductibile întrucât nu sunt aferente realizării unor venituri (241.716.584 lei – pct. 1.1 din decizie și 191.842.793 – pct. 1.2 din decizie) nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994 republicată. Recurenta consideră că această interpretare este restrictivă, apreciind că deductibilitatea sau nedeductibilitatea unei cheltuieli rezultă din natura sa, în sensul că este deductibilă cheltuiala dacă prin natura sa este „capabilă” a produce venituri. Sub acest aspect recurenta invocă dispozițiile legale care admit ca un exercițiu financiar să se încheie cu o pierdere fiscală, situație inacceptabilă dacă s-ar interpreta dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.G.

nr. 70/1994 în sensul dorit de organul de control și instanța de fond, „că orice cheltuială ce depășește veniturile realizate și nu este făcută în scopul obținerii de venituri, este deci nedeductibilă”. S-a mai susținut că obligațiile bugetare nu sunt calculate defalcat, ci pe întreg anul 2000, reținându-se un impozit pe profit de 179.232.438 lei (proces-verbal) sumă ce include și impozitul de 58.283.573 lei aferent sumei de 5.784.051.804 lei pe care recurenta nu a contestat-o.

S-a susținut printr-un al II-lea motiv de recurs că nedeductibilitatea cheltuielilor reprezentând prestări servicii achiziționate la extern, înregistrate în baza facturilor emise de societăți comerciale nerezidente, (în condițiile în care acestea sunt controlate în comun de acționarul majoritar al societății recurente, respectiv sumele de 1.731.050.532 lei – pct. 1.3 și 1.097.087.168 lei – pct. 1.5 din decizie) s-a datorat unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 4 alin. (6) lit. r) din O.G. nr. 70/1994. Privind acest motiv de recurs se invocă de recurentă greșeli de calcul astfel: referitor la obligațiile bugetare rezultate din reținerea sumei de 1.731.050.523 lei, impozitul pe profit este calculat în comun cu cel rezultat din suma de 191.842.793 lei, ca și cel din suma de 5.784.061.804 lei, însă cu rămânerea în comun doar cu cel pentru suma de 191.842.793 lei, acestea fiind în total 120.948.865 lei.

De asemenea, s-a subliniat că în ceea ce privește obligația de plată a T.V.A., urmează a se observa că suma de 1.731.050.523 lei nu generează o astfel de plată, ca de altfel nici fondul special pentru promovarea și dezvoltarea turismului. S-au mai evidențiat greșeli de calcul matematice în privința serviciilor externe anul 2001, trimestrul III. Printr-un al III-lea motiv de recurs, petenta invocă reținerea sumei de 141.770.308 lei (pct. 1.4 din decizie) drept cheltuială nedeductibilă de către instanța de fond prin greșita aplicare a art. 4 lit. m) din O.G. nr. 70/1994.

S-a menționat că nu pot fi aplicate aceste dispoziții legale în condițiile în care cheltuielile au fost înregistrate în contabilitate și pentru justificarea altor cheltuieli s-au depus: deconturi, chitanța din 31 decembrie 2000, factura din 26 decembrie 2000 și statul de salarii pe luna iunie 2000 care întrunesc condițiile unui document justificativ, așa cum a fost el precizat prin Legea nr. 82/1991 art. 6 alin. (1): „orice operațiune economico – financiară se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. S-a mai susținut printr-un alt motiv de recurs că suma de 14.786.218.724 (pct. 1.6 din decizie) nu poate fi apreciată drept venit în condițiile în care nu a fost încasată efectiv de societatea recurentă.

Cel care a încasat contravaloarea serviciilor susține recurenta a fost partenerul acesteia din Turcia, respectiv A.B.T., care a și încasat veniturile aferente, susțineri verificate de expertiza contabilă care a constatat veridicitatea Printr-un al VI-lea motiv de recurs s-a susținut că stabilirea unui comision de 10 % la un venit din servicii prestate în luna iulie – septembrie 2002 în sumă de 90.186.663.302 (pct. 1.7 din decizie) este nelegală, comisionul practicat de ei fiind mult mai mic. Aceasta față de reținerea instanței de fond că stabilirea unui comision de 10 % corespunde dispozițiilor art. 1 și art. 6 din O.G. nr. 70/1997, care permit stabilirea obligațiilor fiscale prin asimilare sau estimare (în condițiile în care însăși expertul a stabilit că din primul răspuns la obiecțiuni acest comision practicat de recurentă a fost de 2,26 % deci estimarea sau asimilarea se putea face exclusiv cu privire la acest procent).

În cursul soluționării recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție s-au depus: contractul din 28 iunie 2001 încheiat între A.B.T. cu sediul în Turcia și J.T.I.T.A. ca beneficiar privind închirierea de către beneficiar spre operare de la Prestator a unei aeronave cu o capacitate de 104 locuri datat 26 iunie 2001 emis de A.B.T. pentru 14.108.000 dolari S.U.A., din 24 iulie 2001 pentru 5.880.000 dolari S.U.A., din 20 august 2001 pentru 12.000 dolari S.U.A., din 7 mai 2001 pentru 1.800 dolari S.U.A., acte prin care recurenta susține că se dovedește că încasarea veniturilor obținute din prestările de servicii de către partenerul din Turcia este corespunzătoare realității. De altfel în cauză suplimentele de expertiză contabilă „înlătură concluziile inițiale ale expertului” deși la aceste concluzii inițiale s-a oprit instanța de fond în mod neîntemeiat.

A.N.A.F. a depus în cauză (dosar Înalta Curte de Casație și Justiție) o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului întrucât hotărârea instanței de fond atacată în cauză este legală și temeinică. Din actele cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința civilă nr. 982 din 3 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.B.T.G.T.C. SA București în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.S.C. S-a reținut de instanța de fond că obligațiile fiscale ale reclamantei au fost stabilite având în vedere documentele de evidență primară privind veniturile și cheltuielile societății „reclamanta neavând însă întocmită și finalizată la data respectivă, evidența contabilă și balanțele de verificare”.

Față de hotărârea atacată, de motivele de recurs formulate, se constată că recursul este întemeiat și va fi admis conform art. 312 C. proc. civ. Acțiunea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă privind anularea în parte a Deciziei nr. 196 din 30 iunie 2000 emisă de intimata-pârâtă și procesul-verbal de control din 30 februarie 2003. Contestarea inițială a recurentei-reclamante ce a solicitat exonerarea sa de plată în ceea ce privește suma de 9.434.165.888 lei ROL a fost admisă în parte de organele fiscale. Așa cum rezultă din însăși hotărârea atacată, soluționarea cauzei s-a produs în condițiile în care, „nu era întocmită și finalizată evidența contabilă și balanțele de verificare”, s-au depus acte (inclusiv în recurs) ce privesc cauza și care nu au fost verificate.

De altfel se constată că sunt concluzii contradictorii între forma inițială a expertizei și cele ce rezultă din răspunsul ulterior la obiecțiuni, iar instanța a preluat fragmentar anumite concluzii din expertiză respingându-le pe altele. Este de observat sub aspectul incompletei stabiliri a situației de fapt că însăși instanța de fond în hotărârea atacată precizează că facturile emise de A.B.T., trebuiau a fi depuse pentru verificare, deci se vede clar neadministrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea situației de fapt. În același timp instanța susține că „aceste facturi au fost emise către alte societăți de turism din România” deși ele nefiind prezentate nu se putea concluziona cu privire la persoanele către care au fost emise.

Această clarificare a situației se impune cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă a susținut tot timpul că nu are datorii către buget „nefiind venituri încasate de ea”.

În privința comisionului de 10 % reținut de instanță ca bază de calcul pentru recurenta-reclamantă pentru datoriile fiscale este în contradicție cu cel stabilit de expertiză, diferența fiind mare de la 10 % la 2,26 %. În privința comisionului de 2,26 % instanța a tranșat problema în sensul că recurenta-reclamantă „nu a prezentat documente” în condițiile în care prin fraza de la aceeași instanță reține că „nu fuseseră finalizate documentele” în momentul soluționării cauzei, iar expertul a precizat că societatea comercială a practicat comisionul de 2,26 %. Fiind de esență pentru sistemul fiscal ca fiecare contribuabil să plătească ceea ce este legal, deplin stabilit în raport cu situația de fapt, astfel încât bugetul de stat să nu fie văduvit de ceea ce i se cuvine potrivit legii dar nici ca cel ce contestă impunerea unor datorii fiscale să nu plătească decât ceea ce datorează, urmează a se admite recursul declarat și printr-o expertiză contabilă să se stabilească corect și deplin datoriile fiscale ale recurentei-reclamante față de bugetul de stat.

Se va avea în vedere toate actele depuse de recurenta-reclamantă astfel încât calcularea sumei datorate să fie în raport de stabilirea deplină a situației de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.B.T.G.T.C. SA București, împotriva sentinței civile nr. 82 din 3 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2007.